Rolul voinţei în cadrul reformei

Este extrem de important să ne oprim puţin asupra rolului voinţei în cadrul reformei. Dacă în cadrul naşterii din nou singurul lucru pe care trebuie să-l facă voinţa este acela de a se supune cu desăvârşire, de a se pune cu totul în mâna lui Dumnezeu, împreună cu toată fiinţa, pentru ca în acest fel să se poată face trecerea din împărăţia întunericului în cea a luminii, în cadrul reformei rolul voinţei este unul covârşitor pentru nădejdea şi realitatea trăirii unei vieţi de biruinţe asupra păcatului.

Am învăţat că în viaţa cea veche omul este înrobit de o putere, puterea păcatului sau vrăjmăşia, căreia nu-i poate face faţă în nici un fel. Locuinţa vrăjmăşiei este fără doar şi poate mintea omului. Ea este eul lui Satana sau esenţa răzvrătirii, mândriei şi a egoismului. Intenţia diavolului, prin ispitirea Evei şi a lui Adam, a fost aceea de a sădi în ei propriul său spirit, adică vrăjmăşia. Prin asta a urmărit să înjuge la un jug al sclaviei propria voinţă a omului. El a ştiut că factorul de decizie, puterea care guvernează natura omului este voinţa. Ca să o facă aliatul său în lupta împotriva lui Dumnezeu, a trebuit să apeleze la deghizare şi înşelăciune. Pentru asta trebuia să treacă de "busolă", adică propria conştiinţă a omului. Desigur, Adam nu ştia din experienţă ce este rău, însă fusese bine instruit de Isus, prin îngerii vizitatori, în legătură cu toate cele privitoare la răzvrătirea lui Lucifer. I-a descris, în termeni bine înţeleşi de el, răul. În felul acesta, Dumnezeu a urmărit să pună în alertă, prin cuvânt, conştiinţa, imprimând în mintea lui Adam şi a Evei simţământul primejdiei faţă de apropierea celui rău. Cu alte cuvinte, Adam şi Eva puteau aprecia pericolul, în baza instruirii primite de la Dumnezeu prin îngeri. Mai simplu, ei puteau simţi pericolul cu ajutorul busolei - conştiinţa. Ceea ce înseamnă că ei aveau la îndemână cuvântul şi conştiinţa. Cuvântul este dat pentru întărirea credinţei, iar conştiinţa este opţiunea care îi mai rămâne lui Dumnezeu pentru avertizarea individului, atunci când acesta nu mai exercită credinţa în acel cuvânt. Conştiinţa şi mintea sunt fortificate doar prin exercitarea corectă a credinţei - credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Ghidul conştiinţei lui Adam şi al Evei era legea lui Dumnezeu întipărită în mintea lor, iar voinţa era supusă în mod firesc, aşa cum a prevăzut Dumnezeu, conştiinţei.

Acum, când Adam şi Eva au căzut în păcat, Satana a putut să-i corupă şi să-şi planteze în ei spiritul neascultării şi al răzvrătirii. În aceste împrejurări, voinţa celor doi a căzut sub stăpânirea acestui spirit satanic, fiindcă au ignorat încrederea în cuvântul lui Dumnezeu, dar şi avertizările conştiinţei, fără putinţă de scăpare. În aceste condiţii ale păcatului, voinţa celor doi a căzut sub stăpânirea vrăjmăşiei. Când ei nu au mai crezut cuvintele lui Dumnezeu referitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului, Duhul lui Dumnezeu mai putea apela la conştiinţa lor, care ştia ce este binele. Omul nu mai era stăpân pe sine şi nu mai putea înfăptui, ca un lucru de la sine menit de Dumnezeu, neprihănirea. Asta pentru că Satana îl stăpânea cu totul. Toate deciziile voinţei de a face binele sau de a asculta de Dumnezeu, în condiţiile păcatului, erau anulate de vrăjmăşia din minte - intrusul sau spionul lui Satana.

Aş dori să limpezim un lucru fundamental, şi anume faptul că omul poate fi şi este stăpânit de Satana, nu ca persoană, ci prin intermediul vrăjmăşiei dinăuntrul omului care este menită să anuleze orice decizie a voinţei în sensul binelui şi al neprihănirii. Când Satana ajunge stăpân cu totul pe om, atunci o face în persoană prin posedarea în întregime a acelui om. Această din urmă stăpânire se cheamă demonizare. Omul ajunge în acest ultim stadiu, adică posedare demonică, numai atunci când s-a predat cu totul Satanei, atunci când a decis în mod conştient ca mintea lui întreagă şi corpul să fie stăpânite de diavolul sau de demonii lui.

Noi acum nu vorbim aici despre demonizare, ci doar despre modul cum Satana ţine în robie voinţa, în sensul că face fără efect orice decizie pe care o ia aceasta în direcţia binelui şi pentru neprihănire. Nimeni, nici Satana, nici demonii, nici îngerii buni şi nici chiar Dumnezeu, nu poate pătrunde cu forţa în mintea omului cu scopul de a-i dicta cum să gândească şi cum să înfăptuiască. Omul care nu este născut din nou este înrobit doar de vrăjmăşie, de natura spirituală pe care o are şi prin care Satana atacă orice decizie a voinţei. Acesta este punctul pe care doresc să-l subliniez. În pofida acestui fapt, conştiinţa acestui om a rămas mai departe busola prin care Dumnezeu poate să avertizeze omul în privinţa răului. Bunăoară, când eu fac un lucru bun, în interiorul meu se produce un sentiment de bucurie şi de satisfacţie că am reuşit să fac ceva bun, ajutând sau înlesnind munca mea sau a altcuiva. Cu alte cuvinte, conştiinţa mea se bucură alături de mine. Dar, când îmi pun în minte să săvârşesc un rău, să zicem să fur ceva, şi pornesc în direcţia aceasta cu toată fiinţa, atunci conştiinţa, chiar dacă nu ştie nimic despre legea lui Dumnezeu, mă avertizează că ce am în intenţie să fac este greşit, nu este bine. Aceasta este modalitatea, singura, până la naşterea din nou, când trebuie trezită mintea cu totul prin înfăţişarea principiilor legii lui Dumnezeu care condamnă orice gând păcătos, prin care Dumnezeu îl avertizează pe om. Duhul Sfânt este acela care apelează la conştiinţa umană, fără să o silească să ia vreo decizie, chiar dacă aceasta nu are habar cu privire la cerinţele legii lui Dumnezeu.

În omul care nu este născut din nou, dar care cunoaşte legea lui Dumnezeu, adică omul convertit intelectual, se petrec următoarele lucruri: când este ispitit să facă rău, conştiinţa îi spune să nu facă acel rău. Ea îi transmite practic voinţei să ia decizia de a nu face răul. Voinţa, care este stăpânită de vrăjmăşie, în ciuda faptului că ia decizia de a nu săvârşi răul, nu are şi puterea de a o duce la înfăptuire, fiindcă nu are autoritatea de a face aşa ceva, este lipstită de aşa ceva, întrucât puterea care anulează orice decizie a voinţei este prezenţa vrăjmăşiei. În cazul de faţă, conştiinţa nu poate stăpâni voinţa pentru că se află în sfera de acţiune a unei forţe care o depăşeşte în toate privinţele. Când îşi propune să facă binele, lucrurile se petrec la fel; voinţa nu-l poate înfăptui, rezultatul fiind răul. Vezi Romani 7. Problema acestui om este că, deşi Dumnezeu poate să-l avertizeze prin intermediul cuvântului, care se suie la minte, şi a conştiinţei, totuşi, pentru că voinţa lui nu se află sub stăpânirea lui Dumnezeu, orice decizie pe care o ia este anulată de stăpânul vrăjmăşie.

Dar cum se petrec lucrurile în cazul omului născut din nou? Dacă mai înainte de această experienţă voinţa era stăpânită de vrăjmăşie, acum, fiind eliberată prin înlocuirea ei cu natura divină sau viaţa veşnică, ea este ajutată de această natură divină. Acum nu mai vorbim de stăpânire crudă, de robie, ci de o slujire plină de dragoste din partea Duhului Sfânt şi a acestei naturi divine. Dumnezeu slujeşte, nu stăpâneşte, căci Fiul omului a venit să slujească, nu să i se slujească! De fapt, stăpânirea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul iubirii. În universul nepătat nu există altă formulă a stăpânirii decât cea a dragostei şi prin dragoste. Mintea şi conştiinţa, prin naşterea din nou, au fost sfinţite şi iluminate prin harul divin. Voinţa a recăpătat autoritatea de odinioară prin prezenţa naturii divine şi a Duhului Sfânt. Însă decizile le ia întotdeauna şi în orice împrejurare doar omul, nu Dumnezeu în locul lui. Numai prin prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine în om poate conştiinţa, de acum, să slujească şi să stăpânească voinţa noastră. Acum voinţa are putere, puterea lui Dumnezeu, să decidă şi să înfăptuiască. "Cu ajutorul religiei curate, intelectul lui ar fi adus pe o cale sănătoasă; puterile lui mintale şi morale ar deveni viguroase şi armonioase; conştiinţa iluminată de harul divin ar fi ageră şi curată, stăpânind voinţa şi dorinţele, şi conducând la sinceritate şi integritate în fiecare acţiune a vieţii". Mărturii, vol. 2, cap. Senzualitate la cei tineri, paragraful 7 de la sfârşit.

Mai mult decât atât, toate mădularele trupului, întreg organismul omenesc trebuie stăpânit prin exercitarea corectă a voinţei. Nu este necesară doar o simplă exercitare a voinţei, ci, ca şi în cazul experienţei naşterii din nou, este necesară exercitarea corectă a voinţei. Apetitul şi dorinţele omului tind totdeauna spre rău, iar voinţa trebuie să decidă mereu să le ţină în frâu, sub control. Dar, chiar şi născut din nou, omul nu poate face de unul singur aşa ceva. Vă rog să reţineţi că orice exercitare corectă a voinţei în cadrul reformei se face doar prin exercitarea credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu care cheamă în ajutor puterea Duhului Sfânt. Astfel întăriţi, decizia voinţei va putea fi pusă în practică, transpusă în realitate, cu ajutorul Duhului Sfânt, iar trupul este ţinut în stăpânire. Fără ajutorul divin, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate ţine în frâu natura omenească! "Unica siguranţă pentru tinerii din acest veac este să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Fără ajutor divin ei nu vor fi în stare să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile omeneşti". Mărturii, vol. 2, cap. Senzualitate la cei tineri, paragraful 4 de la sfârşit.

Ideea principală este că, după naşterea din nou, întreaga natură omenească este adusă sub controlul Duhului Sfânt care, prin prezenţa sa în noi, face posibil, în mod real, supunerea gândurilor. Gândurile şi sentimentele noastre formează caracterul!! Dacă mintea, raţiunea sau intelectul, toate definind acelaşi lucru, împreună cu conştiinţa şi voinţa sunt lăsate permanent în stăpânirea lui Dumnezeu, prin credinţă, prin încrederea neclintită în cuvântul lui Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, în şcoala reformei, atunci toate gândurile şi sentimentele omului vor fi în armonie cu mintea lui Dumnezeu. Natura omenească trage spre păcat, fiindcă este înclinată spre aşa ceva. Prin implantarea naturii divine în noi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi prin exercitarea corectă a voinţei care face apel, prin credinţă vie, la puterea lui Dumnezeu din cuvânt, ceea ce implică studierea lui, face posibilă supunerea continuă a naturii omeneşti cu apetitul, dorinţele şi pasiunile ei. Acest lucru însă implică o luptă zilnică.

Credinţa este un lucru viu şi lucrător pentru omul care o exercită. Menţinerea credinţei din partea credinciosului se face doar prin hrănirea acesteia! Fiind un lucru viu, dacă nu este hrănită, atunci se va ofili, se va stinge. Hrănirea ei se asigură doar prin studierea Cuvântului scris şi însuşirea făgăduinţelor Lui pentru noi, ceea ce implică o legătură directă şi vie cu Dumnezeul cerului! În felul acesta, conştiinţa va fi permanent iluminată de harul divin ce se găseşte în Cuvântul scris. Ea a devenit mai sensibilă prin întipărirea principiilor legii lui Dumnezeu, cele zece, în mintea credinciosului aflat în şcoala reformei. Orice om care ascultă de glasul unei astfel de conştiinţe iluminate de harul lui Dumnezeu, prin Cuvânt, nu va greşi niciodată. Conştiinţa este cea care trebuie să deţină controlul voinţei şi nu invers!!! Când glasul conştiinţei încetează, atunci voinţa decide ce doresc apetitul, pasiunile, impulsurile şi înclinaţiile naturii noastre omeneşti. "Noi trebuie să rezistăm şi să biruim înclinaţia şi să ascultăm de vocea conştiinţei, fără târguieli sau compromisuri; dacă nu, îndemnurile ei încetează şi voinţa şi impulsurile preiau controlul." Mărturii, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate, par. 20.

Noi nici un moment nu trebuie să ne luptăm cu Satana sau cu ispitele. Singurul în măsură care face aceasta este Hristos. El are toată puterea de a birui vrăjmaşul, pe Satana. De aceea, orice decizie pe care o luăm, trebuie să fie doar o exprimare în mod conştient şi deplin a încrederii în cuvântul lui Dumnezeu! Dacă El ne spune că nu avem ce căuta în bodegă, atunci, în baza acestui cuvânt al Său, prin credinţă, fără curiozităţi, decidem să nu intrăm niciodată într-un astfel de local. A nu se înţelege că trebuie să privim la noi şi să coborâm în noi pentru a căuta puterea lui Dumnezeu. Un astfel de om nu este creştin, ci unul care practică meditaţie transcedentală. Noi trebuie să privim necontenit la Mântuitorul nostru. Pentru aceasta avem Cuvântul scris şi spiritul profetic. Credinţa se bazează nu pe ceva din noi, ci doar pe Cuvântul scris. O minte raţională, echilibrată şi cu vederi largi este în mod sigur plină de puterea cuprinsă în principiile vii ale Evangheliei exprimate în Sfintele Scripturi.

     "Intrând în şcoala lui Hristos, studentul este pregătit să se angajeze în goana după cunoştinţă fără să ameţească de înălţimea spre care urcă. În timp ce merge din adevăr în adevăr, înţelegând mai clar şi mai luminos minunatele legi ale ştiinţei şi ale naturii, el devine încântat de manifestările uimitoare ale iubirii lui Dumnezeu pentru om. El vede cu ochi inteligenţi desăvârşirea, cunoştinţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu, întinzându-se dincolo de infinit. Pe măsură ce mintea lui se lărgeşte şi se dezvoltă, torente de lumină curată se revarsă în sufletul lui. Cu cât bea mai mult din fântâna cunoştinţei, cu atât mai pură şi mai fericită este contemplarea de către el a infinităţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mare este dorinţa lui după înţelepciune suficientă pentru a înţelege profunzimea lucrurilor lui Dumnezeu.
     Avem nevoie, ca popor, de cultura intelectuală pe care trebuie s-o dobândim ca să venim în întâmpinarea cerinţelor timpului. Sărăcia, originea umilă şi mediul înconjurător nefavorabil nu trebuie să împiedice cultivarea minţii. Facultăţile mintale trebuie să fie ţinute sub controlul voinţei şi să nu i se îngăduie minţii să hoinărească sau să fie buimăcită cu diferite subiecte în acelaşi timp, nefiind temeinici în nici unul. În toate studiile vor fi întâlnite greutăţi; dar niciodată să nu încetezi prin descurajare. Cercetează, studiază şi roagă-te, înfruntă fiecare dificultate bărbăteşte şi viguros; cheamă puterea voinţei şi darul răbdării în ajutorul tău şi apoi sapă mai serios, până când mărgăritarul adevărului se va afla în faţa ta, clar, frumos şi mai preţios datorită dificultăţilor implicate în găsirea lui. Apoi, nu continua să stărui asupra unui singur punct, concentrându-ţi toate energiile minţii asupra lui, prezentându-l continuu atenţiei altora, ci alege un alt subiect şi cercetează-l cu atenţie pe acela. În felul acesta, vei înţelege taină după taină. Prin această metodă vor fi câştigate două victorii de valoare. Nu numai că ţi-ai asigurat nişte cunoştinţe folositoare, ci exercitarea minţii a mărit tăria şi puterea mintală. Cheia găsită pentru a descuia o taină poate scoate la iveală şi alte mărgăritare preţioase ale cunoaşterii, până aici nedescoperite." Mărturii, vol. 4, cap. Pastori ai Evangheliei, par. 16, 17.