Sabia, simbolul constrângerii şi al forţei

La Sinai, ca de altfel în orice altă situaţie dată, Dumnezeu se descoperă ca Dumnezeul plin de iubire care ştie cum să se raporteze la poporul Său. El ştia că sunt îndărătnici şi că, după sute de ani petrecuţi în sclavie, în Egipt, nu au cum să priceapă repede căile Lui de lucru. Aşa că a permis o desfăşurare de evenimente în sânul poporului evreu, prin luarea lui Moise din mijlocul lor timp de patruzeci de zile. Era necesară prezenţa lui Moise pe munte cu Dumnezeu, pentru ca poporul iudeu să poată cunoaşte ceva din sfinţenia Lui, nu numai prin manifestarea slavei Sale pe munte sau prin prezenţa Sa în nor, ziua, şi în foc, noaptea, ci poporul trebuia să aibă legea lui Dumnezeu după care să se conducă pentru a deveni cap şi nu coadă!

Înainte de răzvrătirea lor idolatră, poporul promisese solemn că va asculta de Dumnezeu şi că va face tot ce a zis Domnul. "Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: >Vom face tot ce a zis Domnul!< Moise a spus Domnului cuvintele poporului." Exod 19,8.9. Aceste cuvinte au mai fost repetate de două ori de popor, de astă dată şi după ce li s-a citit cuvintele legământului lor cu Dumnezeu, totul, deci, petrecându-se înainte de răzvrătirea lor. "Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: >Vom face tot ce a zis Domnul<... A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: >Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul<. Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: >Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte<." Exod 24,3.7.8.

Ei promiseseră solem Domnului că vor face şi vor asculta tot ce a zis Dumnezeu. Însă, când Moise a fost luat din mijlocul lor, ca să fie singur cu Dumnezeu, timp de patruzeci de zile, poporul i-a simţit lipsa şi, în dorinţa lor de a reveni la vechile lor superstiţii, în speţă mulţimea pestriţă, au făcut un viţel de aur. Până atunci, pe munte, dar mai jos, nu în mijlocul slavei divine, fuseseră Aaron, Nadab şi Abihu, fiii săi, şi şaptezeci de bătrâni. Acum fusese chemat doar Moise, care l-a luat şi pe Iosua, dar fără ca acesta din urmă să intre în slava lui Dumnezeu, pentru ca el, Moise, să primească tablele legii. În contextul acesta, în lipsa lui Moise, poporul avea să cadă în idolatria cea mai crasă. Marea nenorocire însă a fost că, deşi Aaron fusese pe munte, nu a putut opri dorinţa înfocată şi idolatră a poporului de a se închina unui chip cioplit, tocmai el fiind acela care avea să-l încurajeze în direcţia idolatriei.

Din cauza faptului că era slab din punct de vedere moral, a cedat la insistenţele mulţimii, de frica pierderii vieţii, şi le-a făcut un viţel, aşa cum au cerut. Dacă el ar fi stat ca un om al lui Dumnezeu, prin tăria lui Hristos, împotriva mulţimii, nici un fir de păr din cap nu i s-ar fi clintit, iar apostazia ar fi fost oprită în faşă. "Faptul că Aaron fusese binecuvântat şi onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era >sfântul Domnului< (Psalm 106,16) şi el a făcut idolul şi a anunţat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise şi cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: >Ştiu că el vorbeşte uşor< (Exod 4,14). El a dat greş în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceştia au aruncat-o cerului... Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecinţe, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă şi-ar fi menţinut în mod neabătut ataşamentul faţă de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum şi legământul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa faţă de cerinţele norodului şi asigurarea calmă cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 20, 22.

Prin ceea ce s-a întâmplat atunci, putem vedea două lucruri înspăimântătoare: unul, că Aaron a încurajat mulţimea la păcatul idolatriei, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, şi doi, că astfel, poporul a rupt legământul cu Dumnezeu, trădând şi ieşind de sub protecţia Sa!!! "Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în faţa Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alţii să facă rău." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 24. "Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat..." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 10. Deşi lui Aaron îi păruse rău de ceea ce a făcut, mărturisindu-şi păcatul, nu tot aşa s-a întâmplat cu poporul. Ieşind de sub protecţia lui Dumnezeu, poporul se afla în faţa unei situaţii înspăimântătoare, fără nici măcar să bănuiască. Dumnezeu era gata să-i lase pradă nimicirii forţelor naturii şi a răbufnirii patimilor şi păcatelor inimii lor rele. "... El i-a spus lui Moise: >Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare< (Exod 32,10). Poporul Israel, în mod deosebit mulţimea pestriţă, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor şi aveau să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în ţara Făgăduinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 10.

Dumnezeu era gata să înfăptuiască ce cerea dreptatea, însă Moise face ceva ce foarte puţini creştini fac astăzi. Se pune în rând cu poporul, considerându-se unul dintre ei, după cum şi era de fapt, şi începe să pledeze fierbinte pentru el!!! El nu a citit în cuvintele lui Dumnezeu: "Lasă-Mă... şi-i voi mistui", ceea ce majoritatea creştinilor citesc în ele, sau în Scripturile Vechiului Testament, referitor la acţiuni şi porunci de felul acesta date de Dumnezeu!!! El a văzut şi înţeles altceva, exact ceea ce va înţelege totdeauna copilul iluminat al lui Dumnezeu, transformat prin harul Duhului Sfânt. El a citit în ele cea mai mare încurajare de a pleda, de a se ruga cu foc pentru poporul său păcătos şi idolatru!!! Şi exact asta a făcut. El ştia că este singurul în măsură să mijlocească pentru poporul său vinovat şi singurul care ştia că-l poate salva, dacă nu pe toţi, cel puţin o mare majoritate dintre ei!!! Da, el este întruchiparea lui Hristos, Mijlocitorul nostru, care mijloceşte pentru noi în sanctuarul de sus. Atitudinea lui Moise este exact atitudinea lui Isus faţă de o lume vinovată de păcat!

Aici avem tabloul perfect cu privire la ceea ce se petrece în sanctuar, unde Fiul mijloceşte pentru noi, vinovaţii, înaintea Tatălui, ca să trăim, în speranţa că ne vom îndrepta acceptând oferta Lui plină de milă - mântuirea!!! Atenţie, mare atenţie, Fiul nu încearcă să îl îmbuneze pe Tatăl, ca şi cum El abia aşteaptă să scape de noi, ci împreună cu Tatăl fac totul pentru mântuirea noastră! Sunt implicaţi amândoi plus Duhul Sfânt, la care se adaugă lucrarea îngerilor şi mijlocirea specială a celor mântuiţi prezenţi deja în cer, care sunt preoţi şi împăraţi ai neprihănirii pentru noi!!!

     ">Lasă-Mă... şi-i voi mistui", au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu şi-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoşi să-şi urmeze soarta lor, cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara şi sacrificiul, răsplătite cu nerecunoştinţă şi cârtire, pentru o poziţie de viaţă uşoară şi de cinste, când însuşi Dumnezeu era Acela care oferea aceasta!
     Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare şi mânie. El a înţeles cuvintele lui Dumnezeu, >lasă-Mă<, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înţelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu şi-ar fi cruţat poporul. El >s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?< (Exod 32,11)." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 11, 12.

Moise a exprimat o iubire nestinsă pentru poporul Său vinovat, prin această atitudine scoţând în evidenţă chiar caracterul Aceluia înaintea căruia se ruga!!! Aici putem vedea cu certitudine cât de mare era iubirea lui Hristos faţă de poporul Său rătăcit. Le-a arătat încă o dată, prin Moise, că este dragoste şi că-i iubeşte cu o iubire veşnică. Nici nu se putea altfel, acest lucru evidenţiind încă o dată că Dumnezeu nu se schimbă şi că iubeşte până la capăt. Hristos îşi scoate în evidenţă caracterul şi bunătatea Sa prin slujitorul Său credincios, Moise, pentru ca poporul să conştientizeze cel puţin, prin acest tablou viu, că El este dispus să-i ierte pe vinovaţi cu condiţia predării păcatului în mâinile Lui, cu condiţia mărturisirii păcatelor lor grosolane. Era practic invitaţia Sa de a ierta, de a îndreptăţi poporul vinovat!! Aici este iubire supremă, veşnică, o iubire ce face tot posibilul pentru salvarea păcătosului, indiferent cât de grav este păcatul!!!

Hristos ştia că Satana stătea la pândă abia aşteptând să-i distrugă pe păcătoşi, revendicându-i ca pe o pradă a sa. Tocmai de aceea a intervenit pentru ei prin Moise, singurul mijloc ce-i mai rămăsese după alungarea Duhului Sfânt!!! "În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund şi iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu i-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în ţara Făgăduinţei." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 15.

Moise a făcut lucrarea de mijlocire pe munte, în timp ce poporul, jos, la poalele muntelui, petrecea şi scotea chiote. El sparge tablele legii la vederea nelegiuirilor, distruge viţelul, îl mustră pe fratele său slab, care se pocăieşte, apoi le pune la dispoziţie oferta lui Hristos - iertarea şi restabilirea, zicând: "Cine este pentru Domnul să vină la mine!" Exod 32,26. Acum era timpul cel mai prielnic pentru iertare şi îndreptare de care trebuiau să profite cu toţii. Aşa că, la dreapta lui Moise s-au aşezat cei care nu participaseră deloc la idolatrie, adică leviţii, în timp ce la stânga lui s-au aşezat toţi cei vinovaţi, dar pocăiţi şi reabilitaţi. Acesta a fost efectul rugăciunii pline de ardoare din partea lui Moise, sus pe munte, înaintea lui Hristos şi a Tatălui. Dar, din nefericire, nu toţi răzvrătiţii s-au pocăit, restul celor rămaşi alegând păcatul şi răzvrătirea. Cei care stăruiau mai departe în încăpăţânarea lor idolatră erau totuşi o marea mulţime, alcătuită în marea ei majoritate din cei ce formau gloata pestriţă. "Stând la uşa taberei, Moise a spus poporului: >Cine este pentru Domnul, să vină la mine!< Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuia să se aşeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovaţi, dar pocăiţi, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminţia lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. Şi în celelalte seminţii erau mulţi care, deşi păcătuiseră, acum îşi manifestau pocăinţa. Dar o mare mulţime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestriţă, care a instigat la facerea viţelului, stăruia cu încăpăţânare în răzvrătire." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 25.

Acum, ne întâlnim cu următoarea situaţie: Dumnezeu este gata să ierte şi le oferă darul iertării şi al îndreptării tuturor prin Moise, când se coboară de pe munte. Însă mulţi aleg să rămână cum sunt, nepocăiţi, ei nedorind ca Dumnezeul lui Moise, şi aşa nevăzut, să fie mai departe Dumnezeul lor. În acest caz, situaţia nu poate rămâne aşa. Păcatul trădării şi spiritul idolatriei, ce-i caracterizau, trebuie tratat ca atare, mai ales că răzvrătiţii ar fi fost o sursă continuă de neplăceri şi chiar instigatori la crime, în viitor, dacă nu s-ar fi luat nici o măsură. Deci, trebuia să se facă în vreun fel cu ei. Acum, pentru că poporul, în mare majoritate s-a îndreptat prin pocăinţă, primind mila lui Dumnezeu, Isus nu îşi mai putea retrage ocrotirea, întrucât nu mai era necesar acest lucru. Însă păcatul din cei rămaşi răzvrătiţi trebuia nimicit, pentru că altfel ar fi molipsit în viitor întreaga adunare. Prin acţiunea lor deliberată, de a alege în continuare păcatul răzvrătirii, în pofida milei arătate de Dumnezeu prin Moise, când ar fi avut ocazia să se aşeze la stânga lui, arătau că alungaseră definitiv Duhul Sfânt. Aşa că Hristos a dat porunca să fie ucişi de către cei care nu participaseră deloc la idolatrie, adică leviţii.

Întrebarea este următoarea: De ce porunca respectivă a inclus o armă de luptă, sabia în cazul de faţă, şi nu retragerea ocrotirii divine pentru a fi lăsaţi în seama forţelor naturii şi a lui Satana? Ca să răspundem corect la această întrebare, trebuie să punem o altă întrebare: De unde avea poporul evreu, prin aceasta înţelegând bărbaţii apţi de luptă, arme de nimicire, săbii, suliţe şi scuturi? În Egipt, robi fiind, nu aveau cum să deţină arme, mai ales că au ieşit de acolo prin puterea miraculoasă a lui Dumnezeu. Apoi, în timpul ieşirii din Egipt nu aflăm nicăieri că egiptenii le-ar fi dat arme de luptă, mai ales că atunci când şi-au propus să-i ucidă, prinzându-i la malul Mării Roşii, înainte de a trece marea, evreii nu aveau nici unul sabie!!!

Însă, unii cititori atenţi vor face referire la un verset din Biblie care specifică limpede că ei au ieşit înarmaţi din Egipt. "Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului." Exod 13,18. Se înţelege ca şi cum aveau arme de toate felurile, specifice acelei vremi, fiind gata oricând să se apere de duşmani. Dar, adevărul este că ei nu aveau cum să iasă din Egipt înarmaţi, câtă vreme egiptenilor nici prin cap nu le-ar fi trecut să-i mai şi înarmeze după atâtea plăgi suferite, mai ales că din Egipt ieşea un popor sclav care nu era deloc deprins cu mânuirea sabiei, cu excepţia lui Moise. De aceea, versetul respectiv, chiar dacă a fost tradus astfel de Cornilescu, face referire la tot calabalâcul la care se înhămaseră evreii să fie scos din Egipt, mai precis, toată averea lor, turme de oi, atelaje plus toate obiectele şi lucrurile (haine, vase de argint, vase de aur, etc.) pe care le căpătaseră de la egipteni ca preţ pentru anii lor de sclavie!!

     "În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: >Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă<. Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: >Altfel, toţi vom pieri<. Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni. Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi." Exod 12,31-38.

Ceea ce am spus poate fi întărit şi cu următoarele cuvinte inspirate: "În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin ţara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre ţărmurile Mării Roşii. >Căci a zis Dumnezeu: S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt< (Exod 13,17). Dacă ar fi încercat să treacă prin ţara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiţi de la stăpânii lor şi n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Izraeliţii erau slab pregătiţi pentru a se lupta cu poporul acela puternic şi războinic. De asemenea, ei îl cunoşteau prea puţin pe Dumnezeu şi aveau puţină credinţă în El şi s-ar fi înspăimântat şi descurajat. Erau neînarmaţi şi nedeprinşi cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniţi de femei şi copii, de turme şi cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roşie, Domnul s-a descoperit ca un Dumnezeu al milei şi al înţelepciunii." Patriarhi şi profeţi, cap. Exodul, par. 5.

Cu alte cuvinte, "înarmarea" lor, potrivit textului biblic, face trimitere în mod cert la toată avuţia lor, mai puţin arme de luptă!!! Prima lor luptă cu arme are loc cu amaleciţii, pe care Iosua i-a biruit "cu ascuţişul sabiei". Exod 17,13. Această luptă se dă înainte de a ajunge la muntele Sinai. Aici ni se face cunoscut pentru prima oară că evreii, conduşi de Iosua, folosesc pentru prima oară arme de luptă, în cazul nostru săbii. Dar de unde au avut ei aşa ceva? Este imposibil ca într-un timp relativ scurt ei să fi construit cuptoare în pustie şi acolo, în deşert, să fi găsit tot minereul necesar sau bucăţi de metal brut pentru făurirea echipamentului de război. Aşa ceva este imposibil, chiar dacă aveau îndemânarea de a face astfel de cuptoare, după cum reiese din faptul că au reuşit să toarne un viţel de aur, asta presupunând deja foc şi cuptor pentru topirea aurului şi argintului.

Cu toate acestea, stă în picioare faptul că în pustie nu se poate găsi atâta minereu de fier sau de bronz pentru făurirea a şase sute de mii de săbii, tot atâta platoşe, suliţe, arcuri şi scuturi!! De furat nu puteau fura căci nu aveau de unde, şi nici nu ar fi reuşit, cu atât mai mult că în prezenţa lui Dumnezeu, care spune: "Să nu furi!", nu ai cum să faci aşa ceva fără să rămâi nepedepsit!

Deci, pentru a înţelege corect acţiunea lui Dumnezeu sau porunca Lui, trebuie să aflăm ce caută sabia în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci, oricât aţi căuta în Scripturi vreo poruncă, din partea Lui, de înarmare a poporului Său, nu o veţi găsi niciodată, întrucât chiar Dumnezeu ne spune că El este scutul şi tăria noastră!!! În primul rând, arma, indiferent de natura ei, este simbolul constrângerii, al forţei şi al tuturor rezultatelor care îi urmează. Ea nu are cum să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu şi nu are nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu atât mai mult, cu cât El a scos pe evrei din Egipt fără arme, acesta fiind de altminteri şi planul Său!!! Numai Satana este inventatorul armelor, de aceea arma scoate în evidenţă principiile împărăţiei sale! "Domnul Hristos întreabă:  >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere." Faptele apostolilor, cap, Scopul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

Am ajuns însă mai înspre miezul problemei. Aşadar, dacă arma este simbolul constrângerii şi al forţei, atunci cum poate da Dumnezeu o poruncă ce are în vedere folosirea sabiei? Foloseşte El principiile de lucru ale împărăţiei întunericului pentru a aduce la tăcere glasul răzvrătirii? Putem spune, în acest caz, că scopul scuză mijloacele? Pare un pic complicată dilema aceasta pentru mintea sinceră a credinciosului simplu, de rând, însă nu tot astfel se prezintă pentru studentul serios şi perseverent, întrucât această dilemă nu face altceva decât să ne descopere şi mai mult bunătatea şi mila lui Dumnezeu neasemuite. O să vedem cum mai departe.