Focul sacru şi focul străin

Aş dori să abordăm o problematică foarte spinoasă, care de-a lungul timpului a născut multe semne de întrebare pentru aceia care doreau să înţeleagă modul de manifestare a lui Dumnezeu. Este vorba despre nimicirea unora cu foc, cum e cazul lui Nadab şi Abihu, precum şi a soldaţilor trimişi de Ahazia să-l prindă pe Ilie, 2Împăraţi 1,1-18, sau aprinderea jertfei de pe altarul arderii de tot cu foc venit din cer. Întrebarea nu este de ce Dumnezeu a trimis focul asupra acelor oameni sau asupra jertfei de pe altarul arderii de tot, ci ce mesaj doreşte să ne transmită Duhul Sfânt prin astfel de acţiuni. Este descoperit caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este, în astfel de manifestări, sau ţinta lui Dumnezeu este de a ne transmite ce se află în spatele acestor manifestări, care este de fapt tabloul realităţii divine?

Este adevărat că, la un moment dat, Dumnezeu se înfăţişează poporului evreu sub forma unui stâlp de foc, şi asta pentru a-i acomoda cu adevărul că El este o persoană şi că, datorită sfinţeniei Lui, nu li se poate arăta căci altfel ar fi nimiciţi. Problema principală, însă, este legată de felul cum mor anumiţi oameni, o moarte adusă printr-un foc ce vine de sus, sau ce iese "dinaintea Domnului" (Levitic 10,2). Fiindcă se consideră că Dumnezeu e drept, atunci se acceptă că felul cum El pedepseşte este îndreptăţit, fiindcă poate face tot ce vrea, chiar să toarne foc asupra unor bieţi muritori care oricum nu au cum să se apere! De fapt, aceasta este imaginea unui Dumnezeu fabricat de mintea nespirituală, perceput prin prisma a ceea ce este familiar omului, adică o pedeapsă îndreptăţită asupra păcătosului, indiferent de forma ei. Pe pământ, oamenii pedepsesc răul şi implicit omul care constituie un maxim pericol prin pedepse cât mai severe.

Trăind într-o astfel de lume, pe care noi am făurit-o, din cauza păcatului, cu mijloace specifice pentru orice formă de pedepsire, este firesc ca orizontul nostru să nu depăşească limitele lumii noastre şi a principiilor care stau la baza ei!! Având un astfel de orizont, ne este lesne ca în el să-l încadrăm pe bunul nostru Tată, dat fiind şi limbajul Bibliei. Satana a exploatat la maximum acest limbaj omenesc al Bibliei, făcându-ne să-i atribuim lui Dumnezeu caracteristici umane, nu dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care Mântuitorul ne spune în mod direct: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Numai din această perspectivă trebuie privite şi înţelese toate evenimentele din Vechiul Testament, şi mai ales episoadele când unii păcătoşi mor prin foc. Din păcate, teologia a acceptat un Dumnezeu drept care trebuie să pedepsească păcătosul, fiindcă dreptatea Lui cere acest lucru. Însă, la o privire atentă, se va observa că imaginea acestui Dumnezeu este una deformată, caracteristică omului schimbător. Să ne gândim un pic. Dacă Dumnezeu este neschimbător, atunci nu ar fi normal să aibă o singură formă de pedepsire a păcătosului? De ce odată îl pedepseşte prin sabie, altădată prin omorârea cu pietre, apoi altădată prin foc, apoi prin fel şi fel de alte fenomene ale naturii care au menirea mai degrabă să te bage în sperieţi? Dacă este într-adevăr drept şi neschimbător, atunci de ce atâtea formule de pedepsire? N-ar fi fost de ajuns una singură, de vreme ce El este neschimbător?

Păcatul, indiferent de forma lui de manifestare, este tot păcat în ochii lui Dumnezeu, aşa că ar fi trebuit să fie de ajuns o singură formă de pedepsire!! Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că forma de pedepsire a păcătosului nu vine şi nu este aleasă aleator de Dumnezeu!!! El este un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatul, nu păcătosul; acesta este planul Lui. Dacă păcătosul şi-ar transmite păcatul, prin mărturisire, asupra lui Hristos şi asupra sanctuarului ceresc, atunci acesta ar ajunge, în cele din urmă, cu condiţia să trăiască în neprihănire, asupra lui Satana, iniţiatorul păcatului. Dar, dacă alege în continuare păcatul, atunci forma morţii de care va avea parte, pe pământ, înainte de a primi moartea veşnică, depinde foarte mult de circumstanţe, de regiunea geografică în care se află şi de dispoziţia altor oameni din apropierea lui!!! Când alungă definitiv prezenţa Duhului Sfânt, atunci păcătosul se plasează singur sub influenţa totală a lui Satana, care poate manipula forţele naturii, necontrolate de Dumnezeu, care poate folosi circumstanţele create prin păcatul acelui păcătos împotriva lui însuşi şi, de asemenea, se poate folosi de oamenii din apropierea lui.

Păcatul acestor oameni păcătoşi nu strică şi nu schimbă niciodată dispoziţia lui Dumnezeu sau starea Lui interioară. Ceea ce nu înţelege majoritatea este că Dumnezeu îl iubeşte permanent pe păcătos, chiar şi atunci când acesta s-a plasat singur în sfera influenţei lui Satana. Aşadar, pedepsele care se abat asupra păcătosului rămas nepocăit sunt totdeauna alegerea sa, iar forma morţii sale depinde de cele enumerate mai sus. Moartea este consecinţa păcatului, căci plata păcatului este moartea veşnică. Din moment ce păcatul aduce moartea, inclusiv moartea fizică, atunci cum am putea crede că Dumnezeu aduce moartea păcătosului!? Oamenii au încercat să-l facă pe Dumnezeu mai drept decât este. Să nu uităm niciodată că dreptatea Lui nu este altceva decât iubirea dezbrăcată de mila harului Duhului Sfânt!!! Înseamnă că m-am adus singur faţă în faţă cu mine însumi şi cu păcătoşenia mea, realizând ce înseamnă să rămân fără Dumnezeu şi fără Mijlocitor!!

De aceea, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă prin aceea că îmi arată, în cele din urmă, ce am ajuns eu fără Dumnezeu, prin respingerea milei divine toată viaţa mea!!! Îmi descoperă minţii, care realizează pe deplin impactul, că nu se poate trăi fără Dumnezeu, că încercarea de a trăi într-un univers creat de Dumnezeu, fără Dumnezeu, este practic o imposibilitate!!! De aceea, menirea dreptăţii lui Dumnezeu este aceea de a-mi arăta că Dumnezeu a respectat decizia mea de a rămâne cu păcatul, pe vecie, iar acum trebuie să fiu lăsat în seama puterii lui distructive, întrucât asta am voit!!!

Ca să înţelegem corect moartea unor păcătoşi survenită prin foc "de la Dumnezeu", trebuie să dăm dovadă de un alt tip de gândire, de gândirea Duhului lui Dumnezeu, de felul de a gândi al lui Hristos, manifestat prin modul cum l-a prezentat pe Tatăl şi caracterul Lui pe pământ prin întruparea Sa!!! Pentru a face acest lucru este necesar să înţelegem deosebirea dintre focul sacru care cu adevărat a venit de la Dumnezeu, chiar din slava Sa, şi focul străin care se abătea asupra păcătoşilor, iar uneori chiar asupra victimelor (miei, viţei, ţapi, etc.) aflate pe altarul arderilor de tot, situat în curtea cortului întâlnirii.

În Levitic 10,1.2 ne este înfăţişat cazul a doi preoţi, fiii lui Aaron, care au fost omorâţi prin foc pentru că au adus foc străin înaintea Domnului. "Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului." Aici se vorbeşte despre un foc străin pe care Dumnezeu nu-l poruncise a fi folosit atunci când tămâia trebuia arsă înaintea Lui! Fiindcă se pomeneşte despre un foc străin, atunci e musai că trebuie să existe şi unul sacru sau sfânt, căci nimic nu poate fi străin sau profan dacă nu ar exista şi opusul lui, sacrul. Focul străin era focul folosit de oameni la gătitul mâncării sau atunci când trebuiau să ardă jertfa adusă pentru păcatul omului, pe altarul arderilor de tot. Vezi Levitic 1,1-17. Acest foc era bun doar în sfera lui de activitate, dar nu era bun atunci când trebuia arsă tămâia!!

Dacă focul obişnuit avea de a face cu activităţile din curtea şi din afara cortului întâlnirii, atunci înseamnă că focul sacru trebuie că are de a face doar cu interiorul cortului întâlnirii!! Şi aşa şi este, întrucât tămâia trebuia să se ardă doar în prima încăpere a cortului şi numai cu cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul tămâierii!!! Asta înseamnă că acest foc sacru trebuia să se găsească doar pe altarul tămâierii, după cum şi numele lui! De aceea, Scripturile ne spun următoarele în privinţa acestei realităţi: "Aaron... Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri". Levitic 16,11-13.

Aceste cuvinte adevărate sunt întărite de o poruncă expresă a lui Dumnezeu, referitoare la aducerea unei arderi de tămâie străine pe altarul tămâierii!! "Să nu aduceţi pe el nici o ardere de tămâie străină, nici ardere de tot, nici dar de pâine, nici turnare să nu aduceţi pe el." Exod 30,9. Biblia Ortodoxă Română.  Mai concis, în sfânta sau prima încăpere a cortului întâlnirii preoţii nu trebuiau să intre niciodată cu foc străin pentru a arde tămâia. Ei trebuiau să intre cu cădelniţa în care puneau cărbuni aprinşi de pe altarul tămâierii după care puneau peste ei tămâia. În felul acesta se forma norul sau fumul de tămâie, frumos mirositor, care trebuia să fie ca o protecţie pentru preot, căci acest nor de fum stătea între preot şi şekina sau prezenţa lui Dumnezeu dintre cei doi heruvimi din aur de pe capacul ispăşirii, situaţi în sfânta sfintelor sau a doua încăpere a cortului întâlnirii. Ispăşirea nu se făcea niciodată fără tămâia arsă de focul sfânt, din altarul tămâierii, întreţinut permanent cu cărbuni, zi şi noapte, fără să se stingă. Acest foc este singurul foc aprins de Dumnezeu, numit focul sacru ce trebuia întreţinut continuu de preoţi, fără să se stingă vreodată. Ca atare, ei nu aveau voie să intre cu altfel de foc în sfânta, fără să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu.

Tot ce am spus până acum este întărit de următoarele cuvinte adevărate: "Domnul aprinsese un foc sacru din care preoţii trebuia să ia cărbuni pentru arderea tămâii înaintea Domnului". The Signs of the Times, 17 februarie 1888. "Focul de pe acest altar a fost aprins de Domnul însuşi, şi era îngrijit cu sfinţenie prin întreţinerea lui cu tămâie sfântă, ce umplea cortul cu norul ei parfumat zi şi noapte." Spiritual Gifts, vol. 4a, pag. 9. "Chiar înaintea perdelei ce despărţea sfânta de sfânta sfintelor şi în imediata apropiere a prezenţei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat şi erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispăşirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu însuşi, şi era îngrijit şi păstrat cu sfinţenie." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 14.

De ce era considerat sacru acest foc? Pentru că pur şi simplu Dumnezeu l-a aprins!!! Dar nu trebuie să ne oprim aici. El semnifica ceva de cea mai mare importanţă care, în amestec sau asezonat cu tămâia, făcea să se formeze norul sau fumul frumos mirositor ce simboliza şi el ceva! Ei bine, fiindcă venea de la Dumnezeu cu adevărat, spre deosebire de orice alt foc din afara cortului întâlnirii, el simboliza pe Dumnezeu şi caracterul Lui, iar tămâia aprinsă cu acest foc mijlocirea permanentă a lui Isus în sanctuarul ceresc. La rândul lui, fumul de tămâie, un fum frumos mirositor, un adevărat parfum, simboliza rugăciunile copiilor lui Dumnezeu care nu pot ajunge la Dumnezeu decât prin Isus Hristos!! "Focul sacru despre care Dumnezeu a poruncit să fie folosit în serviciul sanctuarului îl reprezenta pe Dumnezeu." Manuscript Releases, vol. 3, pag. 325.

Din acest motiv foarte bine întemeiat, "preoţilor care ardeau tămâie înaintea Domnului li se ceruse să folosească focul aprins de Domnul, care ardea zi şi noapte şi niciodată nu se stingea". Confrontation, pag. 80. Tot ce se făcea în serviciul sanctuarului, mai ales în cele două încăperi, trebuia să arate către sau să indice realitatea care se desfăşoară în ceruri. Aşadar, focul sacru era un simbol al caracterului lui Dumnezeu, un foc ce nu trebuia să se stingă niciodată. Din acest foc fusese aprins şi sfeşnicul, care şi el trebuia să ardă permanent zi şi noapte fără să se stingă, întrucât îl simboliza pe Mântuitorul ca Lumina lumii. Acesta, deci, spun Scripturile, este singurul foc sacru pe care preoţii aveau obligaţia să-l folosească în arderea tămîii. Dacă se aducea alt foc, aşa cum au făcut cei doi fii ai lui Aaron, se strica simbolistica, arătându-se că oamenii pot fi mântuiţi prin meritele personale, întrucât focul străin, în cazul de faţă, este simbolul faptelor şi meritelor omeneşti care subliniază autoritatea arbitrară a omului!!! Însă, oamenii nu pot fi mântuiţi pe baza meritelor personale.

Aceşti doi fii ai lui Aaron au adus foc străin şi din cauza faptului că înainte de a săvârşi cele prevăzute în serviciul cortului consumaseră băuturi tari. "Fiii lui Aaron n-au luat focul sacru de la altar, pe care Domnul îl aprinsese şi pe care poruncise preoţilor să-l folosească atunci când ei ofereau tămâie înaintea Lui... Minţile lor erau întunecate, astfel că ei n-au mai fost în stare să facă deosebirea între sfinţenia focului pe care Dumnezeu l-a lăsat să cadă din Cer, şi care trebuia să ardă continuu pe altar, şi focul obişnuit despre care El le spusese să nu-l folosească." Spiritual Gifts, vol. 4a, pag. 11, 12.

În concluzie, acest foc sacru, aprins realmente de Dumnezeu, singurul care provenea din El, spre deosebire de orice alt foc amintit în Vechiul Testament, şi care se găsea numai în prima încăpere a cortului întâlnirii, foc ce avea menirea, prin sfeşnic, să lumineze tot interiorul, înseamnă preamărirea adevărului şi prezentarea mirosului sfânt al caracterului lui Hristos!!! În el sunt cuprinse iubirea, adevărul, mila, bunătatea şi neprihănirea lui Dumnezeu, toate la un loc fiind viaţă, deci care nu ucid niciodată!!! Spre deosebire de acest foc, mai exista cel străin, despre care am amintit mai sus. Acesta este un foc care nu avea nimic comun cu Dumnezeu şi pe care nu l-a trimis niciodată pentru a distruge pe cineva. Focul de care beneficiem toţi este oferit de Dumnezeu, nu din el, din slava Lui, pentru beneficiul nostru, căci cu ajutorul lui putem face multe lucruri.

Focul străin folosit de Nadab şi Abihu în serviciul lui Dumnezeu înseamnă lauda de sine, îngâmfarea, fariseismul sau îndreptăţirea de sine, autoritatea arbitrară şi stăpânitoare, apăsarea şi restrângerea libertăţilor poporului lui Dumnezeu prin planuri şi reguli omeneşti (autoritatea sabiei), adică înseamnă reprezentarea falsă a caracterului lui Hristos!!! Acest foc niciodată nu are ce să caute în serviciul şi planurile lui Dumnezeu.

Dar, ce putem spune despre focul care i-a distrus pe fiii lui Aaron sau pe oştenii trimişi după Ilie să-l prindă şi să-l omoare? Acest foc este simbolul dreptăţii divine împotriva păcatului!!! Manifestarea lui este doar un simbol, un tablou vizibil pentru ochiul omenesc, al dreptăţii lui Dumnezeu, lipsite de milă, îndreptată împotriva păcatului! Acest foc nu provenea din Dumnezeu şi nu a provenit niciodată. El doar l-a lăsat să se manifeste asupra păcătosului imposibil de salvat! Dumnezeu nu nimiceşte, ci Satana, de aceea, manifestarea acelui foc, permis de Dumnezeu numai după ce păcătosul a trecut dincolo de posibilitatea mântuirii, nu ilustrează caracterul Său, ci caracterul nimicitorului!!! Dreptatea Lui este văzută prin însuşi faptul că lasă pe păcătos să secere ceea ce a semănat, adică păcatul. Numai în acest sens putem vedea în manifestarea acelui foc dreptatea lui Dumnezeu, dar el nu ilustrează în sine caracterul Său, căci El nu se poate descoperi prin două focuri diferite, unul sacru şi altul străin, chiar profan!!! Aşadar, manifestarea acestui foc trebuie înţeleasă prin contrast!!

Lucrurile sunt şi mai simple dacă avem în vedere ce simbolizează focul. Dacă el este trimis asupra jertfei pentru arderea de tot, aşa cum s-a întâmplat în unele cazuri în Vechiul Testament, atunci acest foc este un nimicitor al jertfei respective, întrucât victima simboliza totdeauna pe Mântuitorul!!! Prin urmare, dacă ar fi fost trimis direct de Dumnezeu, din El sau din slava Lui, asupra jertfei, atunci prin chiar acest fapt se arată că El este nimicitorul, întrucât distruge, pulverizează jertfa, aşa cum s-a întâmplat pe muntele Carmel! Dar dacă Dumnezeu permite manifestarea unui astfel de foc, ce nu provine din El, atunci este pentru că El doreşte ca noi să înţelegem cum se manifestă dreptatea divină, dreptate care nu trebuie legată de nici un fel de manifestare pământeană, întrucât ea este divină, nu pământeană şi, ca atare, nu poate fi asemuită cu nimic pământesc, tot aşa cum nici împărăţia Lui nu poate găsi asemănare cu ceva slab şi păcătos de pe pământ. Singura posibilitate a lui Dumnezeu să ne arate că El este drept şi că nu poate lăsa păcatul să trăiască, pentru ca oamenii să poată înţelege ceva din caracterul Lui, privind această latură a dreptăţii, era să permită manifestarea acestui foc ca să distrugă victima sau pe păcătoşii irecuperabili!!

În foc, în acest fel de foc, nu era Dumnezeu şi nu se manifestă Dumnezeu, dar El doreşte să citim totdeauna tabloul nimicirii păcătosului dacă acesta doreşte să rămână definitiv cu păcatul stăpânitor!!! Este forma cea mai amplă a modului cum Dumnezeu ne putea învăţa cum trebuie să acţioneze dreptatea divină!!! De reţinut că focul acesta, în sine, nu este dreptatea lui Dumnezeu, căci neprihănirea Lui este viaţă, viaţa pe care omul transformat de harul Duhului Sfânt o capătă prin naşterea din nou!!! El este doar o ilustraţie vie, un simbol al nimicitorului care satisface dreptatea divină, întrucât legea lui Dumnezeu cere viaţa păcătosului, dacă acesta nu se predă cu totul lui Dumnezeu!!!

În schimb, orice jertfă trebuia asezonată cu sare şi cu foc divin. Mulţi comentatori consideră că focul divin este cel de pe altarul arderilor de tot, dar acest lucru nu-i adevărat, întrucât focul respectiv, indiferent că-l aprindea omul sau venea de sus, distrugea totdeauna victima!! Or, focul divin nu face niciodată aşa ceva, întrucât ar fi însemnat să distrugă simbolistica serviciului sanctuarului. El era prezent doar în sfânta. "Nici o jertfă nu era primită de Dumnezeu dacă nu era cu sare şi asezonată cu foc divin, ceea ce reprezenta comunicarea dintre Dumnezeu şi om, deschisă numai prin Hristos." Temperanţa, cap. Alcoolul şi oamenii din poziţie de răspundere, par. 1. Asezonarea cu foc divin face referire la prezentarea sângelui jertfei în sfânta cu ajutorul tămâiei frumos mirositoare ce trebuia arsă cu focul divin de pe altarul tămâierii!!! Numai aşa putea fi primită jertfa de Dumnezeu.

Victima putea fi sacrificată afară şi apoi pusă pe altar, dar dacă sângele nu era stropit în interiorul cortului întâlnirii, în prima încăpere, prin mijlocirea fumului de tămâie sau prin arderea tămâii cu focul divin de pe altarul tămâierii, atunci serviciul început nu avea nici un efect şi nu vorbea sub nici o formă de realitatea cerească. Asta înseamnă că simbolistica, absolut toată, cuprinsă în serviciului sanctuarului pământesc trebuia să vorbească, să arate şi să cuprindă întocmai realitatea cerească sau serviciul pe care Hristos îl desfăşoară pentru noi, păcătoşii, în sanctuarul ceresc!!! Prin urmare, focul divin, din interiorul cortului întâlnirii trebuia să fie expresia fidelă a caracterului lui Hristos, şi era. El nu putea arde niciodată victima, de aceea Dumnezeu a avut grijă să plaseze acest foc doar în sfânta, pe altarul tămâierii. Orice alt foc, fie aprins de oameni, fie venit din atmosferă, care ardea victima, indica spre nimicitorul - păcatul care aduce moartea veşnică a păcătosului rămas neschimbat!!!

La cruce este descoperit modul cum se manifestă acest foc, în sensul că Hristos a fost lăsat pradă "flăcărilor" lui mistuitoare ce au dus la plesnirea inimii Sale!!! Intensitatea acestui foc nu o vor cunoaşte decât cei ce vor muri veşnic. Acesta este totodată şi tabloul manifestării dreptăţii divine ce lasă pe păcătos în seama propriilor păcate, care-l nimicesc pe vecie. Dreptatea lui Dumnezeu arată că păcătosul şi-a ales singur soarta iar Mântuitorul nu mai poate veni în ajutorul lui, de aceea îi stă împotrivă, fiindcă nu a vrut să o primească pentru a avea viaţă!! Un alt episod despre felul cum acţionează acest foc asupra conştiinţei este descoperit în moartea lui Anania şi a Safirei. Ei au murit exact ca şi fiii lui Aaron, doar că manifestarea acestui foc nu a fost vizibilă. El s-a manifestat ca şi la Mântuitorul, înăuntrul conştiinţei, al minţii. Cei doi păcătoşi au fost imediat lipsiţi de prezenţa Duhului Sfânt şi puşi faţă în faţă cu păcatul minciunii, care i-a pulverizat, asta pentru că au minţit în prezenţa specială a Duhului Sfânt. Când păcătosul este lăsat în seama păcatului propriu, cu toată greutatea vinovăţiei lui, atunci moartea este cumplită. Habar nu avem ce înseamnă acest lucru, şi asta pentru că Isus încă mijloceşte pentru noi, beneficiind de harul sau mila Sa mai departe. De aceea se spune că toate judecăţile Sale sunt amestecate cu milă astăzi.