Potopul (III)

Fără îndoială că cea mai mare catastrofă cunoscută vreodată de planeta Terra este potopul. Nici un alt eveniment care a avut loc pe pământ de atunci încoace nu poate rivaliza cu el. Proporţiile lui au fost înfricoşătoare, cu atât mai mult cu cât soarele şi luna au fost afectate grav. Având în vedere acest fapt, atunci este logic că trebuie să se fi întâmplat ceva serios şi cu celelalte planete ce se rotesc în jurul soarelui. Eu cred că ele aveau o funcţie mult mai bine determinată decât simpla rotire în jurul soarelui. Nu susţin că ar fi fost populate cu viaţă, fiindcă nu ar fi adevărat. De aceea, Hristos va trebui să refacă întregul sistem solar, pentru a-i reda strălucirea şi funcţia de altădată. În acest scop stau scrise următoarele cuvinte: "În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea." 2Petru 3,10-13.

Este un fapt absolut cert, în virtutea celor scrise de apostolul Petru, că exploziile gigantice solare de la vremea curăţirii pământului de păcat şi de toţi păcătoşii, în frunte cu Satana, vor afecta întregul sistem solar, întrucât "trupurile cereşti", adică planetele care se învârt în jurul soarelui, "se vor topi de mare căldură". Asta înseamnă, după cum am arătat cum va pieri păcatul prin slava lui Hristos, că modul cum Dumnezeu va proceda la extincţia păcatului şi curăţirea pământului de el, trebuie să fie şi este acelaşi mod cum El a procedat la declanşarea potopului!!! Nu trebuie să găsim nici o diferenţă în comportamentul neprihănit al lui Dumnezeu!! O dată, la potop, s-a declanşat apa, ca urmare a diminuării energiei solare şi a stingerii cu desăvârşire a lunii, dezastrul venind din cer, de pe pământ şi din scoarţa terestră, iar la curăţirea pământului se va declanşa de astă dată focul, dezastrul venind, ca şi la potop, tot din cer, de pe şi din pământ!!!

Să purcedem atunci la cercetarea vieţii şi a faptelor antediluvienilor, să vedem de ce au trebuit să sufere atât de groaznic. Raportul biblic este cât se poate de clar: "Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău... Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu s-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ." Geneza 6,5.11.12.

Trebuie să fim nişte fini observatori dacă dorim să înţelegem cu adevărat ce s-a petrecut atunci. Nu trebuie să lăsăm să ne scape nimic din consemnarea biblică. Chiar dacă este foarte scurtă şi concisă, în ea este descoperit păcatul capital care a stat la temelia tuturor apucăturilor lor şi, în final, la alungarea lui Dumnezeu din inima lor!! În primul rând, nu se stricase o grupă de oameni, o cetate, o regiune sau jumătate din locuitorii lumii vechi. Ci se stricase întregul pământ. Trebuie să spun că, la vremea cu pricina, pământul nu era împărţit în ţări, ca astăzi, întrucât se vorbea o singură limbă. Apoi, în decurs de 1600 de ani de la păcătuirea lui Adam, oamenii se înmulţiseră destul de mult pe pământ. E posibil să fi numărat peste zece miliarde de oameni. În al doilea rând, ar trebui să ne întrebăm cum s-a putut ajunge în decurs de nici două mii de ani, la o violenţă, la fărădelegi care l-au determinat pe Dumnezeu să rostească cele mai înfiorătoare cuvinte!? Cum de a ajuns tot pământul, adică toţi oamenii, bineînţeles mai puţin credincioşii Lui, să fie împotriva lui Dumnezeu şi a autorităţii iubirii Sale?

Oamenii care existau la timpul acela erau foarte înalţi şi bine proporţionaţi, cu un intelect de-a dreptul uriaş, plini de o inventivitate fără seamăn. Înălţimea lor era de aproape cinci metri. Era practic înălţimea normală, fiindcă Hristos cam atât de înalt l-a creat pe Adam. Chiar dacă ni se pare straniu, totuşi este adevărat. Ne putem da seama, deci, cât de degeneraţi suntem noi, generaţia din urmă, din punct de vedere fizic, ca să nu mai pomenesc din punct de vedere spiritual şi moral! "Când a ieşit din mâna Creatorului său, Adam era de o înălţime nobilă şi de o frumoasă simetrie. El era de mai bine de două ori mai înalt decât oamenii care trăiesc astăzi şi era bine proporţionat. Trăsăturile lui erau perfecte şi frumoase. Pielea nu-i era nici albă, nici palidă, ci rumenă, îmbujorată, strălucind de o bogată tentă de sănătate. Eva nu era la fel de înaltă ca Adam. Capul ei ajungea puţin deasupra umerilor lui. Ea era, de asemenea, nobilă, desăvârşită în simetrie şi foarte frumoasă." Istoria mântuirii, cap, Creaţiunea, par. 2.

După păcătuirea lui Adam şi a Evei şi după moartea violentă a lui Abel, oamenii aveau să se deosebească, prin felul de viaţă, până la un anumit timp, în două categorii: cei credincioşi sau urmaşii lui Set, şi cei răi şi păcătoşi sau urmaşii lui Cain. Deosebirea aceasta dintre ei s-a păstrat pentru ceva vreme, aşa că, din acest motiv, nelegiuirea nu abunda pe întregul pământ. Semnele stricăciunii morale se vedeau puţin pe chipul urmaşilor lui Set, pe când cei nelegiuiţi începeau să devină din ce în ce mai stricaţi. Până la potop, boala nu era cunoscută de către oameni, aşa că puteau să săvârşească toate nelegiuirile care le treceau prin cap, fără să ajungă bolnavi fizic. Boala apare abia după potop, în vremea lui Avraam, când, pentru întâiaşi dată, fiul moare înaintea tatălui. "Şi Haran a murit în faţa tatălui său, Terah, în ţara în care se născuse, în Ur, în Haldeea." Geneza 11,28.

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel: >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Însă, probabil, cu câteva sute de ani înaintea declanşării potopului, urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu, numiţi de Scripturi "fiii lui Dumnezeu", s-au unit cu "fetele oamenilor", adică tocmai cu fetele oamenilor păcătoşi, urmaşii lui Cain! "Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales." Geneza 6,2. Acesta a fost practic momentul când tot pământul urma să fie cuprins de o violenţă ieşită din comun! Păcatul capital care a condus întreaga umanitate la catastrofa aceea de neimaginat pentru ei, a fost acest amestec, această amalgamare între cei credincioşi şi cei păcătoşi!!! Această unire avea să şteargă deplin, dar rapid, chipul moral al lui Dumnezeu din aproape toţi "fiii lui Dumnezeu". Desigur, mai rămăseseră credincioşi de talia lui Enoh, Metusalah şi copii lui, Enoh şi familia lui, etc.

Preţul unei astfel de amalgamări a mai condus la o realitate îngrozitoare, aceea că toate întocmirile gândurilor oamenilor ajunseseră să fie îndreptate numai spre rău şi ticăloşie. Urmările unui astfel de păcat grosolan au condus, în cele din urmă, la declanşarea violentă, imposibil de imaginat, a potopului. Ei bine, aceeaşi unire ticăloasă va aduce şi sfârşitul lumii!!! Unirea dintre biserică şi stat, parafată prin legea duminicală, va fi punctul culminant care face tranziţia oamenilor spre cele finale, nimicirea lor globală, împreună cu pământul, care va rămâne în starea respectivă timp de o mie de ani!!! Dragii mei, nu-i de şagă. Ne aflăm la pragul unor evenimente care vor avea loc, indiferent la ce concluzii au ajuns sau vor ajunge exegeţii Bibliei sau teologii contemporani.

De asemenea, nu trebuie să uităm de uriaşii din epoca aceea. Înălţimea lor era undeva la circa şase metri, sau poate chiar şi mai mult; erau de-a dreptul nişte giganţi de o iscusinţă nemaiîntâlnită. "Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume." Geneza 6,4. "Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 2.

La vremea aceea, de dinainte de potop, aurul, argintul şi orice piatră preţioasă erau din belşug, ele nefiind ascunse în pământ, aşa cum se întâmplă astăzi. Orice om se putea bucura de ele. "Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1. Având o minte sclipitoare, cu un randament de aproape 100%, toţi ajunseseră să-şi confecţioneze idoli din ele! "Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-l păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3.

Au ajuns până acolo, încât pur şi simplu, prin viaţa şi faptele lor, l-au scos pe Dumnezeu din minte, din cunoaşterea lor, nu numai negând verbal existenţa Lui, cu toate că încă aveau dovada grădinii Eden, ce rămăsese sub pază cerească, o mărturie care trebuia să le vorbească necontenit de existenţa lui Dumnezeu ca Tată al lor!!! Şi care a fost rezultatul firesc al unei astfel de atitudini? Decăderea cea mai josnică!! "Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: >Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei< (Psalm 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul omenescului, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea omenească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. >Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău... Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie< (Geneza 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 6.

Dar aceste nelegiuiri n-au fost totul. Au ajuns nepăsători cu viaţa animalelor şi a semenilor. Vi se pare că sună cunoscut acest lucru, dacă îl raportăm la timpul nostru? Ajunseseră mari consumatori de carne de animale, ceea ce a dus la întărirea pasiunilor lor animalice, dându-le un caracter sălbatic inimaginabil! Dumnezeu nu prescrisese nimic omului cu privire la consumul de carne. Îi spusese să consume rodul tuturor copacilor, vegetalele şi cerealele care creşteau din abundenţă atunci. "Şi Dumnezeu a zis: >Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră<." Geneza 1,29.  Acesta, consumul de carne, a trebuit să devină o necesitate temporară, de scurtă durată, după potop. Din nenorocire, însă, oamenii, până în ziua de astăzi, nu au înţeles că această necesitate trebuia să fie doar temporară.

Pentru antediluvieni devenise o adevărată pasiune vânătoarea de animale, dar nu numai, ci şi de oameni, oamenii care le stăteau împotrivă, sau pur şi simplu pentru că aveau plăcerea să ucidă!!! Poligamia era la ea acasă. Mai mult, dacă avem în vedere uriaşii, se ajunsese până acolo, încât soţiile unora dintre bărbaţii mai slabi erau luate cu forţa de cei mai puternici. Se săvârşeau omoruri peste omoruri; aveau loc orgii ce nu se pot descrie de nici un condei omenesc!! "Poligamia fusese de timpuriu introdusă, şi aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privinţă. Dar, după cădere, oamenii au ales să-şi satisfacă dorinţele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima şi ticăloşia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legăturile de căsătorie şi nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forţă şi oamenii se făleau cu faptele lor de violenţă. Se complăceau în nimicirea vieţii animalelor, şi folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi şi mai setoşi de sânge, până când au ajuns să privească viaţa omului cu o înspăimântătoare indiferenţă." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 7.

Pe lângă toate cele enumerate până acum, mai trebuie adăugat alt păcat izvorât ca urmare a consumului băuturilor ameţitoare, toxice. "Satana a adunat laolaltă pe îngerii căzuţi, pentru a plănui o cale de a face cel mai mare rău posibil familiei omeneşti. Propuneri după propuneri au fost făcute până ce însuşi Satana s-a gândit la un plan. Va lua fructul viţei-de-vie şi, de asemenea, al grâului, împreună cu alte produse lăsate de Dumnezeu ca alimente, va face din ele otrăvuri care vor ruina puterile fizice, mintale şi morale ale omului şi astfel îi va supune simţurile, pentru a avea deplin control asupra lui. Sub influenţa băuturii, oamenii pot fi conduşi să comită crime de tot felul. Prin apetitul pervertit, lumea va fi coruptă. Conducându-i pe oameni la consumarea de alcool, Satana avea să-i facă să se degradeze treptat." Temperanţa, cap. Începutul necumpătării, par. 1. "Relele atât de evidente în timpul nostru sunt aceleaşi care au adus nimicire lumii antediluviene. >În zilele dinaintea potopului<, unul din păcatele predominante era beţia. Aflăm, din raportul Genezei, că >pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu< şi că era >plin de silnicie<. Fărădelegea domnea, viaţa însăşi era nesigură. Oameni a căror raţiune era detronată de băuturi toxice nu se gândeau prea mult când era vorba de luarea vieţii cuiva." Temperanţa, cap. Incitator la crimă, subcap. Beţia şi crima înainte de potop şi acum, par. 1.

Un alt păcat înspăimântător, ca urmare a practicării tuturor fărădelegilor amintite mai sus, a fost aducerea de jertfe omeneşti pe altarele închinate zeităţilor lor închipuite. "Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu şi să ştie că stricăciunea şi idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 24.

Ceea ce este evident din toate acestea, peste care nu putem trece cu vederea, e faptul că ceea ce a adus distrugerea definitivă a pământului a plecat de la acel amestec, acea unire între cei credincioşi şi nelegiuiţi!! Această unire, după cum spuneam, va fi cea care va aduce, în final, şi distrugerea lumii noastre prin foc!!! O unire între biserică şi stat, aşa cum este descrisă în Apocalipsa 13. Păcatele lor de atunci sunt păcatele noastre de astăzi!!! Ceea ce făceau ei atunci, fac şi oamenii din generaţia prezentă. Hristos a asemuit vremurile de atunci cu vremurile generaţiei din urmă. "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului." Matei 24,37-39.

Păcatul se generalizase sub toate formele imaginabile, ajunsese să pună stăpânire pe aproape tot, mai puţin pe acei oameni credincioşi care aveau să rămână loiali lui Dumnezeu. De fapt, aceştia, cu excepţia lui Noe şi a familiei sale, aveau să moară, pe rând, înainte de venirea potopului. În felul acesta li s-a asigurat salvarea! Într-o astfel de stare de păcat generalizat, Satana se bucura; ajunsese să pună stăpânire pe aproape toţi oamenii. Însă Dumnezeu nu putea lăsa lucrurile astfel. Fiind alungat cu totul din inimile tuturor oamenilor, care, prin viaţa şi acţiunile lor, s-au despărţit singuri de Dumnezeu, El avea să-şi retragă ocrotirea şi să-i lase în seama stăpânului pe care l-au ales. Rămâne să studiem mai departe cum a procedat Dumnezeu în mod concret. În orice caz, viaţa şi faptele antediluvienilor atestă în mod vădit că nu meritau să mai trăiască. Prin ceea ce făceau ei, arătau că nu mai au cum să trăiască mai departe.

Au atentat şi abuzat de propria viaţă, deşi nici unul dintre ei nu a cunoscut boala fizică, încât nu mai aveau nici o menire, în afara aceleia de a răpi, de a ucide cu o violenţă greu de imaginat şi de a-l alunga definitiv pe Dumnezeu din mintea şi din cunoaşterea lor. Pur şi simplu acţionau doar la îndemnurile lui Satana. Ajunseseră demonici la propriu. Viaţa lor nu mai era viaţă, ci un calvar necontenit. Prin urmare, nu mai puteau continua în felul respectiv. Trecuseră deja de hotarul milei divine.