Focul de pe Carmel

Una dintre cele mai de seamă manifestări ale dreptăţii divine este fără îndoială cea de pe muntele Carmel. Ea s-a făcut prin foc, un foc neobişnuit dacă avem în vedere faptul că acesta a mistuit jertfa, pietrele altarului şi pământul pe care se afla acesta, precum şi apa, pe care pur şi simplu a supt-o, a secat-o. Prea mulţi creştini arată cu degetul spre acest eveniment susţinând că un asemenea foc numai Dumnezeu îl putea trimite, întrucât nu era deloc unul obişnuit. Trebuie să fi fost un foc care a ieşit direct din slava Sa, cu atât mai mult cu cât a provocat căinţa unei naţiuni întregi, strânsă în acel loc! "Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: >Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!<" 1Împăraţi 18,38.39.

În opinia acestor creştini numai un foc de o asemenea magnitudine putea provoca o căinţă generală. Aici, în acest eveniment, vom descoperi frumuseţea Evangheliei lui Hristos, cum numai la cruce poate fi văzută în plenitudinea manifestării ei!!! Adevărul este că, pe Carmel, Dumnezeu a înfăţişat un tablou al celor ce urmau să aibă loc la Golgota!!! Prin urmare, Dumnezeu nu avea cum să fie în focul acela şi nu avea cum să se manifeste printr-un foc nimicitor, pentru a conduce la pocăinţă un popor adormit în păcat, de vreme ce acel foc era nimicitor, devastator în toate privinţele!!! Astfel de manifestări sunt străine de Dumnezeu, întrucât pocăinţa nu poate fi impusă prin manifestări violente, ci printr-un susur blând şi subţire sau printr-un glas duios, şoptit şi blând - glasul Duhului Sfânt!!

Toată acţiunea se petrece pe fondul unei grozave secete ce a durat peste trei ani. Această secetă a fost urmarea idolatriei poporului, care a fost depărtat de Dumnezeu prin exersarea religiei idolatre a Isabelei, soţia lui Ahab. Dacă se poate demonstra că seceta a fost opera directă a lui Dumnezeu, atunci în aceeaşi măsură se poate dovedi că şi focul care a mistuit jertfa adusă de Ilie, a fost coborât în mod direct de Dumnezeu, din slava Sa!! Atât de mare ajunsese să fie necredinţa poporului, încât acesta aproape că se despărţise de tot de Izvorul puterii şi ocrotirii lui. "Necredinţa despărţea cu repeziciune poporul ales de Izvorul puterii lui." Profeţi şi regi, cap. Ilie Tişbitul, par. 3.

Dumnezeu este Izvorul tuturor binecuvântărilor oamenilor, iar dacă oamenii se rup de El, prin acţiunile lor păcătoase şi sfidătoare, atunci, fiindcă se despart de acest Izvor al tuturor binecuvântărilor, vor avea parte de blestemul păcatului pe care l-au ales!! De aceea, orice manifestare a suferinţei şi durerii, orice calamitate ce are loc pe pământ sunt consecinţa firească a despărţirii oamenilor de Izvorul tuturor binecuvântărilor, prin exercitarea liberă a voinţei lor în direcţia păcatului stăpânitor. Dacă Dumnezeu ar elibera cu totul frâiele puterii Sale restrictive de la cei păcătoşi astăzi, atunci am asista la calamităţi şi mai mari decât cele ce se petrec sub ochii noştri. Ilie a intervenit şi s-a rugat ca Dumnezeu să trezească popor din letargia lui, pentru a-l face să conştientizeze îndepărtarea lui de Cer.

A fost suficientă prezenţa unui singur om al lui Dumnezeu pentru ca El să poată interveni în favoarea poporului idolatru. Este greu de spus ce s-ar fi întâmplat fără Ilie. Satana revendică totdeauna pe cei care i se închină, păcăliţi fiind că aduc închinare lui Iahweh, iar dacă nu ar exista un mijlocitor în persoana unui om credincios care să stăruie în rugăciune pentru cel vinovat, atunci acesta din urmă va fi lăsat cu totul în seama nimicitorului!!! Lumea datorează mult oamenilor lui Dumnezeu care au trăit de-a lungul veacurilor şi care trăiesc şi astăzi, întrucât fără ei ea nu ar putea exista!!! Aşadar, Dumnezeu a ascultat rugăciunea profetului şi a intervenit în favoarea poporului Său orbit de păcat, dându-i o dovadă despre ce înseamnă să nu mai beneficiezi de binecuvântările puse de Dumnezeu în natură. Adică i-a lipsit de apă şi de rouă.

     "Cu groază în suflet, el a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită judecăţi, dacă este nevoie, ca să poată fi determina să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă aduşi la pocăinţă înainte ca ei să meargă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.
     Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările şi avertizările nu aduseseră pe Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăţi. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua şi ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura şi că prin energia creatoare a soarelui pământul era îmbogăţit şi făcut să rodească din belşug, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra ţării întinate. Seminţiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământeşti. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi nu-L vor recunoaşte ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie." Profeţi şi regi, cap. Ilie Tişbitul, par. 3, 4.

De ce a trebuit să acţioneze astfel Dumnezeu? Întrucât credinţa poporului fusese îndreptată către zeul Baal, care înseamnă "Stăpânul", adică acela care, potrivit credinţei lor, furniza toate binecuvântările pământeşti, vremelnice!! Ca şi antediluvienii care făcuseră din natură propriul lor zeu, şi poporul iudeu ajunsese să creadă că Baal le oferă darurile cerului, roua şi ploaia, care erau furnizate de forţele naturii! Ba mai mult, credeau cu toată convingerea că energia solară face să odrăslească pământul care astfel îşi aduce rodnicia sa. Prin urmare, Dumnezeu aici trebuia să intervină pentru a veni în ajutorul lor, fiindcă-i iubea cu o iubire veşnică şi neschimbătoare. Zeul lor trebuia pus la încercare, pentru ca ei să vadă singuri în ce ajunseseră să-şi pună încrederea.

Este foarte important să reţinem că Dumnezeu avea să îşi restrângă foarte mult puterea Sa binecuvântată asupra forţelor naturii, astfel încât să nu se mai poată forma roua şi norii de ploaie!!! În acest fel, soarele avea să devină din ce în ce mai arzător, până când cerul avea să devină ca arama în timpul celor trei ani de secetă cumplită. "De şapte ori robul s-a întors cu răspunsul că nu vede nici un nor de ploaie pe cerul ca arama." Profeţi şi regi, cap. De la Izreel la Horeb, par. 3. În acele condiţii, atmosfera trebuie să fi fost înăbuşitoare, extrem de arzătoare, mai ales în condiţiile inexistenţei vaporilor de apă în ea!

În timpul acestor trei ani şi aproape jumătate, poporul continua să se închine lui Baal, iar profeţii lui, în număr de patru sute cincizeci, şi preoţii în număr asemănător, patru sute, îşi continuau incantaţiile, slujbele şi ritualurile lor pentru invocarea puterii lui Baal de a coborî ploaia. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pământul era pârjolit şi arăta ca un deşert învăpăiat. "Pământul este ars de parcă a trecut un foc peste el. Câmpiile înfloritoare sunt asemenea unui deşert învăpăiat. Aerul devine uscat şi sufocant, iar furtuna cu praf te orbeşte şi aproape că îţi opreşte respiraţia." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Ilie mustră pe Ahab, par. 10.

Cu toate acestea, poporul suferea mai departe consecinţele propriei apostazii, întrucât idolatria lor era mai grozavă decât pârjolul şi seceta pe care trebuiau să le îndure. Nu s-au gândit o clipă că adevărata cauză a nenorocirii erau ei înşişi!! "Toate aceste dovezi ale dreptăţii şi judecăţii lui Dumnezeu nu îl trezesc pe Israel la pocăinţă... Setea şi foametea îşi împlinesc trista lor lucrare şi, cu toate acestea, israeliţii apostaziaţi nu-şi smeresc inimile mândre şi păcătoase înaintea lui Dumnezeu, ci murmură şi se plâng împotriva profetului lui Dumnezeu care a adus asupra lor această stare îngrozitoare de lucruri. Taţi şi mame îşi văd copiii pierind, fără a putea să le vină în ajutor. Şi totuşi, oamenii se află într-un întuneric atât de teribil,încât nu pot vedea că dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut împotriva lor din pricina păcatelor lor şi că această îngrozitoare calamitate este trimisă din milă asupra lor pentru a-i salva, oprindu-i să-L tăgăduiască şi să-L părăsească total pe Dumnezeul părinţilor lor. Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Ilie mustră pe Ahab, par. 11, 13.

Pentru a veni şi mai mult în ajutorul lor, Dumnezeu apelează la un alt tablou viu care urma să aibă drept rezultat căinţa lui Israel. Urma să le înfăţişeze ce face dreptatea lui Dumnezeu păcătosului care rămâne pe vecie în păcatul său, stăpânul pe care şi l-a ales. Pe Carmel, vedem practic dragostea lui Dumnezeu care se jertfeşte în locul păcătosului!!! Aşadar, Dumnezeu îi spune lui Ilie să dea de veste lui Ahab că o să vină ploaia, dar nu înainte de a strânge tot poporul pe Carmel. În pofida judecăţilor divine, prin retragerea prezenţei Sale ocrotitoare de la natură, care avea să dea naştere la secetă şi o mare căldură, poporul a rămas mai departe împietrit, dorind moartea profetului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu vine şi mai mult în ajutorul poporului Său apostaziat şi le oferă posibilitatea să cântărească bine ce se întâmplă cu viaţa păcătosului rămas nepocăit, atunci când nimeni nu va mai mijloci pentru el.

Dumnezeu îl învaţă pe Ilie să spună lui Ahab să strângă toţi profeţii şi preoţii lui Baal la muntele Carmel, împreună cu tot poporul evreu, pentru a i se oferi şansa reabilitării şi a mântuirii!! Ahab face întocmai, iar sus pe Carmel, despuiat acum de toate dumbrăvile sale care înainte îl făceau un adevărat paradis pentru ochiul omenesc, sunt Ilie şi toţi profeţii şi preoţii lui Baal, cei din urmă aflaţi în serviciul regelui şi soţiei acestuia. Tot ceea ce se cerea era ca ei, Ilie şi preoţii respectivi, să aducă fiecare câte o jertfă, în cinstea Dumnezeului fiecăruia din cele două categorii de oameni, care mai apoi trebuia arsă cu foc coborât din cer. Jertfa ce urma să fie mistuită astfel, arăta că Dumnezeul uneia dintre cele două categorii de oameni este Dumnezeul adevărat al lui Israel. "Şi Ilie a zis poporului: >Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc şi-l voi pune pe lemne, fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu<. Şi tot poporul a răspuns şi a zis: >Bine!<" 1Împăraţi 18,22-24.

Ilie, le oferă întâietate preoţilor lui Baal care pun jertfa pe altarul construit de ei, şi îşi încep incantaţiile. De dimineaţă şi până spre seară, aproape de ceasul când se aducea jertfa de seară în Israel, aceşti preoţi au făcut tot ce le stătea în putinţă să-l trezească cumva pe Baal, ba chiar se gândeau să aprindă jertfa printr-un şiretlic, însă ochiul vigilent al lui Ilie le stătea împotrivă. "Dimineaţa trece, este miezul zilei şi totuşi nu se face simţită nici o mişcare din partea dumnezeilor lor în semn de îndurare faţă de preoţii lui Baal, amăgiţii închinători la idoli. Nici o voce nu se aude ca răspuns la strigătele lor înnebunite. Preoţii se tot gândesc cum ar putea ca, prin înşelăciune, să aprindă un foc pe altarul lor şi să dea slava lui Baal. Însă ochiul neobosit al lui Ilie este atent la fiecare mişcare. Cele opt sute de voci ajung răguşite. Veşmintele lor sunt acoperite cu sânge şi cu toate acestea agitaţia lor frenetică nu conteneşte. Rugăminţile lor sunt amestecate cu blesteme adresate zeului-soare al lor, pentru că acesta nu trimite foc pentru altarul lor. Ilie stă deoparte, aşteptând, veghind cu ochi de vultur, pentru ca nici o înşelăciune să nu îşi găsească împlinirea, căci el ştie că, dacă, prin vreun mijloc oarecare, ei ar putea să aprindă focul de pe altarul lor, ar fi sfâşiat pe loc în bucăţi. El doreşte să arate poporului nebunia lor de a se îndoi şi de a ezita între două păreri, când au în sprijinul lor lucrările minunate ale puterii înălţătoare a lui Dumnezeu şi dovezile nenumărate ale infinitei Sale îndurări şi bunătăţi pline de iubire faţă de ei." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 10.

Neîndoios, Satana le-ar fi venit repede în ajutor, însă Dumnezeu îi hotărâse limitele înşelăciunii şi puterii sale distrugătoare. "Cât de bucuros ar veni Satana, care a căzut ca un fulger din cer, în ajutorul celor pe care i-a amăgit, ale căror minţi le-a stăpânit şi care sunt pe deplin devotaţi în slujba lui. Bucuros ar trimite el fulgerul şi le-ar aprinde jertfele; însă Iehova i-a hotărât limitele lui Satana. El i-a restrâns puterea şi toate tertipurile lui nu pot aduce o scânteie pe altarele lui Baal." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 12.

La ceasul jertfei de seară, Ilie drege altarul lui Dumnezeu, aflat în paragină de multă vreme, pune pe el lemnele iar deasupra lor viţelul tăiat. Apoi îi roagă pe oameni să sape un şanţ de jur împrejurul altarului şi să-l umple cu apă. I-a rugat să toarne de trei ori apă pe lemne şi pe jertfă. 1Împăraţi 18,31-35. Tot altarul şi ce se afla pe el, inclusiv şanţul, musteau de apă pe o vreme înfricoşător de toridă. Apoi Ilie se roagă scurt, rugăciune care, dacă e citită normal, nu durează mai mult de douăzeci de secunde, iar la finele ei are loc cea mai înfricoşătoare manifestare a dreptăţii divine!!! "Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ." 1Împăraţi 18,38.

Care a fost consecinţa aproape imediată a acestui foc? "Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: >Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!<" 1Împăraţi 18,39. Întrebarea este aceasta: Cum poate un asemenea foc să genereze, să producă pocăinţa unui întreg popor, când manifestarea lui a fost de-a dreptul teribilă? La această întrebare vom răspunde corect punând o alta: Ce anume produce pocăinţa omului păcătos? Focul care a căzut asupra jertfei adusă de Ilie nu a fost unul obişnuit, întrucât a consumat absolut totul! Poate o manifestare de acest fel, care mai degrabă generează frică teribilă, să aducă pocăinţa poporului?

Noi am învăţat deja că nici un element de constrângere, nici cea mai mică formă de impunere sau forţa, nu este folosită în convingerea păcătosului că este ceea ce este, pentru ca apoi să urmeze pocăinţa lui. Dumnezeu nu are astfel de arme şi nu ar putea folosi aşa ceva. Forţa produce totdeauna, ca răspuns, contraforţa!!! Ea nu induce decât frică şi eventual o supunere din frică! Or, Dumnezeu nu doreşte supunere din frică, cu atât mai mult cu cât o căinţă adâncă niciodată nu va fi produsă de frică, de forţă sau prin altă formă de constrângere!! Atunci, ce produce căinţa profundă, regretul unei minţi dezarmate în faţa Dumnezeului iubirii? Ei bine, căinţa este produsă întotdeauna numai de bunătatea lui Dumnezeu!!! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4.

     "Domnul Hristos spunea: >Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă." Calea către Hristos, cap. Pocăinţa, par. 12.

În bunătatea lui Dumnezeu se află concentrată toată iubirea Sa plină de jertfire de Sine, de abnegaţie, care se dăruie pe Sine pentru cel mai odios păcătos care a existat sau care există pe pământ!!! Nimic altceva nu poate dezarma mintea unui om de prejudecăţi, ca să se poată vedea aşa cum este înaintea lui Dumnezeu, decât bunătatea formidabilă a lui Isus. În iubirea Lui extraordinară, divină, nu se poate afla nici o formă de constrângere, din moment ce a murit de bunăvoie pentru mine şi pentru tine!!! Asta arată că El nu a venit să-şi impună iubirea, ci doar să o descopere, pentru ca eu şi cu tine să putem alege în mod liber şi neconstrânşi de nimeni iubirea Lui sau păcatul nostru mai departe!

Aşadar, dacă pocăinţă este produsă doar de bunătatea lui Dumnezeu, atunci înseamnă că în focul respectiv, care a căzut peste întregul altar, iudeii nu puteau vedea bunătatea lui Dumnezeu, căci un astfel de foc nu poate fi manifestarea bunătăţii!!! Prin urmare, focul acela era doar dreptatea manifestată a lui Dumnezeu asupra victimei!! Dacă mergem mai departe, atunci trebuie să conchidem că ceea ce a produs pocăinţa poporului întreg a fost imaginea victimei pe altarul de jertfă în care au putut să deosebească pe Mielul lui Dumnezeu ca înlocuitor al păcătosului, şi mai ales al lor, păcătoşilor învrăjbiţi împotriva Cerului!!! Ei au văzut ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu pentru păcătosul lipsit de orice protecţie şi de un Mijlocitor pe măsură. Ar fi fost imposibil ca poporul să-şi vadă păcatul dacă seceta ar mai fi continuat, întrucât aceasta nu a făcut decât să-i învrăjbească împotriva profetului lui Dumnezeu şi a lui Dumnezeu. Asta demonstrează că pedepsele nu pot aduce pe un om la Dumnezeu, nu-l pot converti niciodată, cu atât mai mult dacă a refuzat iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu sub forma apelurilor adresate lor de-a lungul timpului, sub o formă sau alta. Seceta era o pedeapsă adusă asupra lor de idolatria lor, de despărţirea de Dumnezeu, nu a fost o pedeapsă impusă de Dumnezeu, căci El nu impune niciodată pedepse!!!

Pe Carmel, Dumnezeu le oferă o avanpremieră a Golgotei, dar cu protagonişti diferiţi. În locul focului este dreptatea divină manifestată prin retragerea ultimelor raze de lumină de la Suferindul batjocorit de mulţime, El fiind lăsat în seama propriilor noastre păcate şi a vinovăţiei acestora, cu greutatea lor deplină, păcate pe care de bunăvoie le-a luat asupra Lui, iar în viţelul pus pe altar pe Mântuitorul nostru iubit care a acceptat să ne ia locul pentru ca noi să putem fi salvaţi. Numai un asemenea tablou putea produce căinţa poporului evreu pe muntele Carmel. De aceea, nu focul le-a produs căinţa, ci victima distrusă de acţiunea nimicitoare a focului, căci în ea l-au deosebit pe Înlocuitorul şi Garantul lor!!!

     "Poporul de pe munte se prosternează cu groază şi respect profund înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Ei nu pot privi focul mistuitor şi strălucitor trimis din cer. Se tem că, în apostazia şi păcatele lor, vor fi mistuiţi şi strigă toţi într-un glas, care răsună peste munţi şi ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilă claritate: "Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!"...
     Israelul este în sfârşit trezit şi neamăgit. Ei îşi văd păcatul şi cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 22, 23.

Ei şi-au văzut păcatul, s-au văzut aşa cum sunt, pentru că şi-au dat seama că erau exact în situaţia viţelului de pe altarul de jertfă. Au înţeles că nu meritau să trăiască, dar văzând că focul s-a îndreptat asupra victimei, au mai înţeles că locul lor este luat de altcineva, că altcineva este dispus să poarte păcatul lor, cu condiţia să-l recunoască, să-l mărturisească şi să-l părăsească!!! Acolo, pe Carmel, au descoperit bunătatea lui Dumnezeu care este dispus să stea în locul lor şi să se jertfească de dragul lor, fiindcă pur şi simplu îi iubeşte! Mesajul transmis minţii lor acolo era următorul: "Eu, Domnul vostru, sunt dispus să vă iert de toate fărădelegile, numai să recunoaşteţi grozăvia păcatului vostru care v-a condus departe de Mine, Izvorul puterii voastre. Aruncaţi asupra Mea toate fărădelegile voastre şi Eu le voi purta în locul vostru, pentru ca voi să fiţi liberi şi să trăiţi. De aceea, numai priviţi ce poate face dreptatea divină păcătosului rămas nepocăit. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Eu vă iubesc cu o iubire veşnică".

Focul care a căzut asupra victimei era dreptatea lui Dumnezeu dezbrăcată de milă, care trebuie să se manifeste împotriva păcatului pentru nimicirea lui!!! Cu toate acestea, nu putea fi un foc trimis de El, căci acesta a făcut ravagii nemaiîntâlnite. Pur şi simplu a mistuit totul, n-a rămas nimic acolo. Din această pricină este şi mai corect să spun că acel foc este doar o imagine a acţiunii dreptăţii lui Dumnezeu îndreptate împotriva păcatului!! Faptul că nu Dumnezeu a trimis acel foc este demonstrat prin aceea că victima, viţelul, trebuia să fie simbolul Aceluia care poartă păcatele omenirii, adică a Mielului lui Dumnezeu. Sângele acelei victime a făcut ispăşire pentru ei! Prin urmare, Dumnezeu nu are cum să fie împotriva Lui, nu avea cum să trimită un foc fizic din El pentru a distruge victima, căci astfel ar fi arătat că El distruge păcătosul în sens fizic cu puterea Lui colosală!!!

La Golgota este demonstrat o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu nu nimiceşte, ci lasă pe respingătorii milei Sale, întruchipaţi realmente de Isus, să secere ceea ce au semănat!!! Dacă Dumnezeu ar fi trimis focul asupra viţelului aflat pe altar, pe Carmel, ar fi demonstrat că este nimicitorul păcătoşilor!!! Asta ar mai fi însemnat că El este Acela care l-a distrus pe Fiul Său pe cruce, ceea ce este imposibil de susţinut, întrucât toţi ştim cum a murit Hristos!!! Apoi, ca o dovadă clară ca lumina zilei că El nu a fost în acel foc, că El nu avea cum să se manifeste în sau sub forma acelui foc nimicitor, căci înţelegem limpede că acel foc a distrus tot ce i-a stat în cale: altar, lemne, victima şi apa, inclusiv pământul din jurul altarului, este acea manifestare a Lui înaintea lui Ilie când, descurajat din cauza furioasei Isabela, întruchiparea diavolului, s-a refugiat într-o peşteră. Aici Dumnezeu i se arată lui Ilie tot aşa cum i s-a descoperit lui Moise.

Acolo, la gura peşterei, au loc diferite fenomene ale naturii prin care Dumnezeu dorea să-i arate lui Ilie şi mai ales studenţilor serioşi ai Bibliei, că El niciodată nu poate fi în asemenea fenomene naturale, că nu se poate manifesta niciodată prin ele pentru a-i determina pe oameni să nu mai păcătuiască, deoarece ar însemna să le fure dreptul lor de a alege liber păcatul, potrivit propriei voinţe, libertate pe care El a garantat-o cu tronul Său şi cu viaţa Sa, şi că niciodată nu le provoacă!!! În cuvintele care urmează se arată limpede că El nu era în foc şi că nu se poate manifesta, spre pocăinţa oamenilor, printr-un astfel de mijloc!!! "Domnul i-a zis: >Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!< Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire." 1Împăraţi 19,11.12.

El totdeauna vine, prin Duhul Sfânt, ca un susur blând şi subţire; însă mai înainte de aceasta El bate la uşă!!! Aici avem dovada unui Tată plin de respect, de tact, de iubire care face totul pentru salvarea fiului sau fiicei Sale. "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine." Apocalipsa 3,20. Aşadar, cine a trimis focul acela nimicitor? De unde a venit el? Satana l-ar fi putut trimite, însă el nu face jocul lui Dumnezeu. Ar fi făcut cu plăcere acest lucru dar în dreptul altarului discipolilor lui. Aşa că pe el trebuie să-l excludem de astă dată.

La începutul postării subliniam faptul că Dumnezeu şi-a reţinut puterea ocrotitoare în aşa fel, încât să nu se mai producă nici roua, nici ploaia. Pe fondul acesta căldura soarelui nu putea decât să crească în intensitate, făcând ca aerul să devină aproape irespirabil şi înăbuşitor, cât se poate de fierbinte. Evenimentul de la Carmel are loc "în plin soare arzător" (Profeţi şi regi, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 6.) cu un cer ca arama. Nu vreau să susţin că ar fi avut loc neapărat o erupţie solară, ci vreau să spun că pe acest fond, când căldura soarelui se acumulează de-a lungul a trei ani de secetă neîntreruptă, fără pic de rouă sau vapori de apă în aer, în atmosferă se produc fenomene pe care puţin le bănuim ca putând să aibă loc. Prea puţin avem habar că sub acţiunea soarelui, în plină secetă, pe pământ, se pot petrece fenomene de asemenea anvergură. Nu este nevoie de nici o explicaţie ştiinţifică, întrucât acest foc pur şi simplu există acolo unde din atmosferă lipsesc vaporii de apă şi nu există nici nori, pe fondul unui soare nespus de fierbinte!! Şi potopul s-a produs fără ca oamenii de ştiinţă să îl poată explica, deşi Biblia este foarte explicită! De aceea, acest foc se afla prezent acolo, în aer, în acea atmosferă fierbinte, gata să se prăvălească peste capetele neocrotite ale iudeilor!!

Noi ştim că, astăzi, sub acţiunea prelungită a secetei, căldura degajată de soare înfierbântă pământul care o reflectă în aer. În acest fel, se produce, prin încingerea masivă a atmosferei, fenomenul incendiilor devastatoare. Instantaneu focul aprinde vegetaţia lipsită de apă şi de rouă, de-a dreptul pârjolită. Ceea ce doresc să mai subliniez e faptul că prezenţa acestui foc în aer este o realitate cu care păcătoşii vor avea de a face la sfârşitul mileniului!! Acest foc întregeşte distrugerea provocată de focul erupţiilor solare, a armelor de foc şi a focului de sub scoarţa terestră. Probabil că acesta va da tărie celor trei focuri, el fiind nimicitorul prin care Dumnezeu va curăţi pământul. Aşadar, focul nu se găseşte doar în soare, ci şi în atmosferă şi sub pământ. După potop, prezenţa acestuia este o realitate, dar ţinută în frâu de Dumnezeu, într-un mod absolut special. Este adevărat că prezenţa acestui foc în aer, astăzi, este o realitate mai ales în zonele fierbinţi, deşertice sau acolo unde seceta este prelungită.

Că acest foc de pe Carmel este unul aparte, e dovedit în cuvintele următoare: "Rugăciunea lui Ilie este foarte scurtă, serioasă, respectuoasă şi sinceră. De îndată ce este rostită acea rugăciune, limbi de foc coboară din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strălucitor, aprinzând lemnul pentru jertfă şi mistuind victima, făcând să dispară apa din şanţ şi arzând chiar şi pietrele altarului. Strălucirea acestei străfulgerări luminează muntele şi este dureroasă pentru ochii mulţimii." Profeţi şi regi, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 21.

Aşadar, numai astfel poate fi înţeles corect evenimentul de pe Carmel. Crucea de pe Golgota este taina care descifrează, care descuie toate celelalte taine ale Bibliei!!