Mila divină manifestată în pedepsirea idolatrilor

     "Deşi Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruţându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea şi neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege şi aveau să ducă naţiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 26.

Pentru a nu se ajunge în situaţia ruinei naţionale, fărădelegea celor rămaşi fideli răzvrătirii trebuia aspru pedepsită. De aceea, metoda folosită trebuia să fie una specifică alegerii acelor răzvrătiţi, adică sabia. Dacă s-ar fi căit adânc de păcatul lor, aşa cum făcuse majoritatea poporului iudeu, atunci nu ar fi avut loc nici un fel de pedeapsă. Oamenii nu pot să vadă ceea ce vede Dumnezeu în inima unui păcătos, care alege cu bună ştiinţă păcatul, în pofida tuturor dovezilor puternice ale manifestării iubirii divine pentru salvarea lui. Prezenţa în continuare a acestor oameni în mijlocul poporului iudeu ar fi fost ca o cangrenă mortală.

Bunăoară, când în trupul unui om se află o problemă cauzată de o boală, medicul imediat îl operează pentru a extirpa acea problemă, căci viaţa pacientului este pusă în pericol de acea tumoră, să zicem. Dacă medicul nu ar face acest lucru imediat, atunci pacientul cu siguranţă va muri. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Când păcatul năpădeşte întreaga viaţă a păcătosului, acesta trebuie să fie conştientizat de grava problemă pe care o are, iar Dumnezeu este singurul în măsură să facă aceasta. El este adevăratul Medic în acest sens. Dacă păcătosul primeşte darul vieţii din mâinile Medicului său, atunci el devine un om sănătos în Hristos. Dar dacă păcătosul refuză viaţa şi mântuirea oferite în dar, atunci el se identifică atât de deplin cu păcatul, încât trebuie să moară.

Desigur, înainte ca păcătosul să ajungă în ultimul stadiu, păcatul împotriva Duhului Sfânt, Dumnezeu îi oferă avertizări peste avertizări, unele extrem de clare, care au menirea de a-l salva dacă le ia în seamă. Când însă el nu doreşte viaţa, ci boala şi păcatul său, atunci Dumnezeu îl lasă în seama acestora, nimicindu-l. Doar în felul acesta nimiceşte Dumnezeu, când i s-au luat toate posibilităţile de a salva păcătosul încăpăţânat, iar El nu mai poate interveni. Un fapt demn de reţinut este acela că prezenţa în lume a unui singur păcătos nepocăit, poate duce la molipsirea întregii lumii!! Păcatul este cel mai molipsitor lucru care există pe acest pământ; este mai molipsitor decât cea mai molipsitoare boală!!!

Acest adevăr este dovedit prin cruţarea vieţii lui Cain. Cruţarea lui a fost făcută din milă, însă totodată avea să aibă şi implicaţii teribile asupra întregului pământ. Ştim că înainte de potop nu existau condiţii ca, prin retragerea protecţiei divine, natura să se prăvălească asupra păcătosului cu o furie teribilă, nimicindu-l. Dacă Dumnezeu ar fi făcut-o, atunci s-ar fi declanşat potopul, iar Adam şi Eva, ar fi trebuit să fie cumva salvaţi de Dumnezeu. Dar nu acesta era planul lui Dumnezeu. El a trebuit să-l cruţe pe Cain, pentru a ne da o pildă nouă, dar şi celorlalte fiinţe inteligente, cu privire la felul cum păcatul poate molipsi întreaga planetă, atunci când nu este tratat corespunzător. Numai în acest condiţii putea avea loc potopul, care a fost adus tot de nelegiuiţii timpului respectiv!!!

Cruţarea lui Cain în sine cuprinde de fapt o altă ocazie făţişă ca el să se întoarcă la Dumnezeu, căindu-se de păcatul crimei. Era practic invitaţia lui Dumnezeu de a veni la El, Medicul, pentru a pune viaţă în locul bolii sale fatale - păcatul. Dar Cain nu a înţeles bunătatea şi mila lui Dumnezeu, iar urmarea a fost răspândirea păcatului prin toţi urmaşii săi, până când întreaga planetă a ajuns o cloacă de stricăciuni într-atât, încât a trebuit să fie distrusă prin potop. Un alt fapt, prin cruţarea vieţii lui Cain, pe care Dumnezeu dorea să-l scoată la iveală a fost acela de a da o lecţie întregului Univers inteligent despre ce înseamnă a lăsa păcatul nepedepsit!!! Îngerii rămaşi loiali lui Dumnezeu şi ceilalţi locuitori ai Universului nu înţelegeau ce înseamnă păcatul. Dar ar fi putut să realizeze ceva dacă puteau privi la urmările acestuia în viaţa oamenilor, care îl aleg, în pofida tuturor eforturilor lui Dumnezeu de a-i scăpa de el.

Ei pur şi simplu nu înţelegeau ce presupune conducerea lui Satana. A nu se înţelege că Dumnezeu a dorit să facă un experiment cu oamenii, pe pământ, pentru ca în felul acesta îngerii să poată pricepe ce este păcatul şi ce înseamnă conducerea lui Satana. Dumnezeu nu putea face altfel atunci, întrucât dacă l-ar fi lăsat pe Cain în seama păcatului, acesta nu l-ar fi distrus numaidecât, întrucât boala nu era prezentă în lume atunci, la momentul acela, nu existau nici toate viciile care sunt prezente în lume astăzi şi, după cum am spus, nici natura nu putea să-l afecteze în vreun fel, datorită faptului că fusese gândită a fi foarte stabilă. Dacă Dumnezeu şi-ar fi retras controlul asupra naturii, atunci, pentru a fi afectată, trebuia să-şi retragă controlul asupra întregului sistem solar, după cum a procedat la potop!!! Apoi, dacă l-ar fi lăsat în seama lui Satana, nici acesta nu l-ar fi distrus imediat întrucât era în interesul său să trăiască mai departe, dacă se putea chiar veşnic, deşi Adam şi Eva deja fuseseră alungaţi din Eden, tocmai pentru a perpetua prezenţa păcatului în lume, prin urmaşii săi, şi pentru a arăta că păcatul este mai de dorit decât neprihănirea, ba chiar mai puternic, lucru pe care de altminteri l-a şi realizat până la potop!! Desigur, păcatul nu este niciodată mai puternic decât neprihănirea, ci doar făcut mai plăcut fiindcă apelează la toate simţurile omului!

     "Cruţând viaţa primului ucigaş, Dumnezeu a dat întregului univers o lecţie în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieţii lui Cain şi a urmaşilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veşnic şi să aducă la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoşii au devenit mai îndrăzneţi şi mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentinţa asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenţa şi exemplul lui, în crimele şi stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentinţa de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă, cât şi plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloşeau mai rău. Sentinţa divină, care a pus capăt unei vieţi de nelegiuire fără frâu şi a scăpat lumea de influenţa acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem." Patriarhi şi profeţi, cap. Cain şi Abel puşi la încercare, par. 18.

     "Cruţând viaţa lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influenţa exercitată asupra urmaşilor săi, datorită vieţii şi învăţăturii sale, a dus la o aşa stare de corupţie care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătos, o viaţă lungă nu este o binecuvântare; mila şi îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înăbuşit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupţi." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 29.

Ce poate însemna, deci, un singur păcătos răzvrătit şi încăpăţânat condus de Satana, pentru pământ şi pentru ceilalţi semeni? "Dar Cain a trăit numai pentru a-şi împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorităţii divine şi pentru a ajunge căpetenia unui şir de păcătoşi îndrăzneţi şi decăzuţi. Acest singur apostat, stăpânit şi condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda şi influenţa lui şi-au exercitat influenţa lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt şi plin de violenţă, încât se impunea nimicirea lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Cain şi Abel puşi la încercare, par. 17. Dumnezeu a făcut tot posibilul pentru a salva pe Cain, cât a trăit el. Însă El nu poate frânge alegerea şi decizia omului de a continua o viaţă de păcat, aşa cum au făcut Cain şi urmaşii săi. În cele din urmă, a trebui să ia decizia de a scăpa pe Noe şi familia lui, pentru a-i oferi o nouă lume, diferită de precedenta, oferind posibilitatea mai departe a perpetuării neamului omenesc în mijlocul căruia trebuia să se nască Mesia.

Scopul lui Dumnezeu în planul de cruţare a vieţii lui Cain a fost şi de a arăta natura răzvrătirii, pentru ca cel puţin îngerii să poată desluşi mai bine caracterul lui Satana şi al păcatului. Dar mai este ceva extrem de important. Dumnezeu a căutat să-şi descopere iubirea faţă de păcătos şi felul cum procedează El, până la urmă, cu păcatul. Toate lumile necăzute în păcat trebuiau să vadă că El nu distruge păcătosul prin acţiune directă, aşa cum pretindea Satana că ar face Dumnezeu, ci că este nevoit să lase pe respingătorii milei Sale în seama a ceea ce au semănat, fiindcă neprihănirea nu poate face altfel!!! Probabil că singura alternativă în distrugerea imediată a lui Cain, ar fi fost printr-o acţiune directă a lui Dumnezeu, iar acest lucru era exact ceea ce ar fi dorit Satana să se întâmple! Cain merita să moară imediat, dar nu ştia, nu pricepea natura caracterului Aceluia care luase locul păcătosului, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit!!! Prin urmare, singura alternativă corectă era cruţarea vieţii lui Cain, aşa cum s-a întâmplat cu cea a lui Satana, tocmai pentru a i se descoperi mai bine, în timp, bunătatea lui Dumnezeu şi, totodată, prin respingerea acesteia de a arăta caracterul lui Satana şi al păcatului în Cain, dacă avea să persiste în nelegiuire; ceea ce a şi făcut de altfel.

Dumnezeu nu a stat cu mâinile în sân privind cum trăieşte Cain în nelegiuire, doar pentru a demonstra inteligenţelor cereşti, pe pielea oamenilor, cum este şi ce este păcatul, precum şi urmările lui. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru recuperarea păcătosului, iar acest fapt este evidenţiat în mod viu prin prezenţa continuă pe pământ, chiar până la potop, a copiilor Săi ascultători, începând cu Set şi terminând cu Noe!!! Dovada că El s-a implicat în salvarea acestor păcătoşi este chiar prezenţa acestor copii ai neprihănirii prin care El lucra zi de zi în favoarea nelegiuiţilor. Aşa au stat lucrurile cu Cain, de aceea el însuşi şi păcatul lui nu puteau fi pedepsiţi imediat.

Dar nu tot astfel trebuia să stea lucrurile cu răzvrătiţii idolatri de la Sinai. Ei erau o adevărată plagă, o tumoră pentru restul poporului lui Dumnezeu, prin care păcatul ar fi putut molipsi din nou, dar cu mai multă vigoare şi mai rapid, întreaga naţiune, fapt care ar fi dus la nimicirea ei. După potop, condiţiile înmulţirii fărădelegii, cu toate viciile ei, erau nenumărate. Răspândirea păcatului în lume se face mai rapid decât ne gândim, iar dacă păcătosul ar fi lăsat să trăiască precum Cain, atunci urmările ar fi întocmai ca la potop, sau chiar mai rău, dar s-ar ajunge acolo mult mai rapid. Desigur, potopul în contextul de după declanşarea lui nu mai este posibil sub nici o formă.

Pentru a salva pe mulţi, Dumnezeu este nevoit să lase în seama judecăţilor divine pe cei puţini, care au ales de bunăvoie să rămână păcătoşi, despărţiţi de Dumnezeu! Dacă acei păcătoşi nu ar fi fost pedepsiţi, atunci popoarele păgâne din Canaan ar fi avut un argument teribil în favoarea închinării lor idolatre, căci din moment ce Dumnezeul lui Israel, care l-a scos cu mare putere din Egipt, a trecut cu vederea sau a iertat păcatul idolatriei, înseamnă că ritualurile lor sunt îndreptăţite!!! Apoi, un alt aspect grav al problemei este că, dacă împricinaţii ar fi fost lăsaţi nepedepsiţi, aceştia ar fi înţeles că pot continua şi cu alte ocazii petrecerile lor idolatre. Acest lucru ar fi putut conduce la un mare dezastru în interiorul poporului iudeu, căci cel mai adesea aceste petreceri se lăsau cu lupte şi vărsare de sânge, întrucât beţia stătea la baza acelor petreceri, iar ei ar fi ajuns să se omoare unul pe altul.

     "Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovaţi, aceleaşi rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot aşa de stricat ca şi în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi fost cruţaţi, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruţarea vieţii lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că trebuie ca mii să sufere, pentru a preveni necesitatea aplicării judecăţilor divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe mulţi, El trebuie să-i pedepsească pe cei puţini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere faţă de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecţie divină şi lipsit de apărare, întreaga naţiune fiind expusă puterii vrăjmaşilor ei. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroşilor şi puternicilor lor vrăjmaşi. Era necesar, spre binele poporului Israel şi de asemenea ca o lecţie pentru toate generaţiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. Şi nu era mai puţin manifestarea milei faţă de păcătoşi faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruţat viaţa, acelaşi spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură şi lupte între ei şi, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii faţă de lume, iubirii faţă de Israel şi chiar faţă de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat şi cu o severitate teribilă." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 30.

Devine clar, deci, că Dumnezeu nu mai putea cruţa viaţa acestor păcătoşi, aşa cum a făcut cu Cain. Acum, Dumnezeu îşi putea retrage ocrotirea de la ei, pentru a muri prin dezastre naturale, dar nu o putea face întrucât ei aleseseră să rămână sub jurisdicţia sabiei, de aceea trebuiau să moară de sabie. Pedepsirea lor avea în vedere binele întregii naţiuni şi, până la urmă, binele întregii lumi!!! Mila lui Dumnezeu se arată chiar şi în acest act, atunci când realizăm că El a avut în vedere binele lumii, până în ziua de astăzi! Decât să sufere mulţi, aşa cum s-a întâmplat la potop, mai bine să sufere puţini, care oricum nu mai aveau nici o şansă de mântuire. Acest procedeu îl aplică şi guvernele civile în lupta lor împotriva hoţilor şi criminalilor de tot soiul. Pentru a pune în siguranţă viaţa mulţimii, guvernul, prin lege, întemniţează criminalul, separându-l de semenii săi. Dacă criminalii ar fi lăsaţi liberi să-şi vadă de nelegiuirile lor, atunci cine ar mai fi în siguranţă într-o astfel de ţară. Pentru a salva o ţară este mai bine ca criminalul sau criminalii să-şi petreacă zilele cât mai mult în închisoare.

Mila divină nu înseamnă a permite păcatului să se manifeste mai mult decât trebuie, pentru a pune în pericol viaţa tuturor. Ea are în vedere totdeauna binele tuturor, iar dacă puţini trebuie să piară, pentru ca mulţi să fie salvaţi, atunci ea intervine în acest scop. Mila lui Dumnezeu nu este un sentiment, ci este iubirea Lui aflată în acţiune ce are în vedere binele şi salvarea multora!!! Unii pot trage concluzia că Dumnezeu nu a mai avut dragoste pentru răzvrătiţii de la Sinai care au ales să rămână în starea de răzvrătire. Dar acest lucru nu este adevărat. Pe Dumnezeu nu-l poate schimba nimic, astfel încât să-şi mute dragostea de la fiinţele păcătoase, însă când iubirea Lui este respinsă, atunci dreptatea divină trebuie dusă la îndeplinire fie prin retragerea prezenţei restrictive a îngerilor sfinţi de la cel păcătos, fie prin pedepsirea lor prin arme de constrângere, pe care, din păcate, copiii Săi le-au ales pentru rezolvarea problemelor interne, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu. Dacă oamenii ar asculta de Dumnezeu, atunci nu li se poate întâmpla nici un rău! Satana este nimicitorul; el este acela care face tot posibilul să scoată de sub protecţia divină pe om, ca apoi să-l nimicească. Asta este lucrarea lui, iar acest lucru se poate vedea foarte bine în evenimentul de la Sinai.

     "Noi vom înţelege mila lui Dumnezeu exact în măsura în care preţuim sacrificiul Său adus pentru noi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Lucruri vechi şi noi, par. 20.