Legea veşnică a lui Dumnezeu

Legea lui Dumnezeu este indispensabilă vieţii create, întrucât ea asigură libertatea absolută în neprihănire. Practic existenţa fiinţelor create depinde de ascultarea din inimă de această lege, mai precis de principiile ei, iar principiile ei nu sunt grele. Nici una dintre fiinţele create nu face efortul de a respecta această lege, pentru că nu-i nevoie. Principiile legii sunt sădite, prin creaţie, în însăşi fiinţa lor, în mintea lor. Din moment ce Dumnezeu este iubire, atunci El nu ar putea oferi altceva decât iubire. Aşa că ea se găseşte în toate fiinţele create, care nu au păcătuit niciodată, întrucât omul nu se naşte cu această iubire; ci ea trebuie căpătată prin experienţa naşterii din nou. Deci, darul iubirii se găseşte în tot ce a creat mâna divină, şi cum iubirea este singura formă de exprimare a lui Dumnezeu, atunci fiinţele create nu se puteau exprima decât în modul în care Dumnezeu le-a creat.

Viaţa nu poate fi fericită şi plină de bucuriile pe care le produce decât dacă este plină de iubirea lui Dumnezeu, fiindcă la urma urmei iubirea lui Dumnezeu este însăşi viaţa Sa. Aşa că, atunci când a creat, El şi-a dăruit propria viaţă, deci propriul caracter, inteligenţelor din Univers; iar în caracterul Lui se regăsesc principiile neprihănirii care întregesc legea Sa. Pentru ca acestea să poată prinde formă, pentru a deveni vii şi active în făpturile create şi pentru a putea fi exprimate potrivit nivelului lor, de făpturi create, dar şi pentru a le conferi libertatea absolută în toate privinţele, Dumnezeu a sădit aceste principii în mintea lor sub forma iubirii şi aprecierii lui Dumnezeu ca ceea ce este El, şi a iubirii şi aprecierii semenilor ca ceea ce sunt ei!!! Adică în însăşi viaţa dăruită făpturii, Dumnezeu a dăruit caracterul Său şi implicit principiile legii Sale!!

Legea Sa este însăşi temelia scaunului Său de domnie, nu în sensul că sub jilţul Său împărătesc s-ar afla o carte, două table de piatră sau ceva asemănător pe care stă scrisă cu litere acestă lege, întrucât scrisul este specific numai pământului nostru şi fiinţelor căzute în păcat, adică oamenilor, ci în sensul că izvorul guvernării Sale şi al modului cum El se raportează la inteligenţele cereşti şi pământeşti este în întregime iubirea. Ea este chintesenţa întregului divin pe care se bazează guvernarea Sa.

Legea scrisă cu degetul lui Hristos este legea Sa, dar adaptată nevoilor sufleteşti şi la condiţia păcatului în care se găseşte omul. Faptul că Dumnezeu i-a spus lui Moise să pună cele două table de piatră în chivot, reflectă o realitate cerească indiscutabilă, dar nu în sensul că sub scaunul de domnie al lui Dumnezeu s-ar găsi două table de piatră pe care se află legea Sa, ci în sensul că această lege, de fapt principiile ei, stă la temelia întregului sistem de guvernare ceresc, lege sau principii care, de altfel, sunt motorul vieţii tuturor fiinţelor inteligente necăzute în păcat! În cer nu se poate afla ceva scris pe hârtie, pe piatră, pe piei de animale, etc., întrucât într-o lume lipsită de păcat scrisul este o inutilitate, un neajuns!!! Cu toate acestea, legea Sa este într-adevăr scrisă în fiecare fibră a fiinţelor cereşti!! Ceea ce Dumnezeu i-a transmis lui Moise trebuie înţeles doar ca un tablou al unei realităţi cereşti, ce nu poate fi cuprinsă de mintea mărginită şi păcătoasă. Dar, cu toate acestea, acest tablou ne vorbeşte despre o realitate vie, palpabilă la care trebuie să aspirăm cu toţi, întrucât, prin Hristos, ne aparţine.

Am învăţat, de asemenea, că legea lui Hristos este veşnică, şi asta pentru că El însuşi este veşnic. Dar, cu toate acestea, studentul atent va observa din start că, în felul cum a fost elaborată şi scrisă legea lui Dumnezeu pe două table de piatră, aceasta, legea, nu ar arăta deloc că este veşnică, fără început ca şi Dumnezeu. Dacă ne raportăm strict la text, atunci vom descoperi că mai degrabă are accente omeneşti, cu atât mai mult cu cât a fost scrisă pentru întâiaşi dată pe Sinai, cam cu o mie cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos!! Din acest motiv, aproape întreaga creştinătate astăzi consideră că nu mai este valabilă, întrucât a fost dată evreilor, iar ea privea strict doar pe evrei. De pildă, prima poruncă face referire la scoaterea evreilor din Egipt. Deci, ar putea indica faptul că a fost dată doar pentru evrei şi că îşi are valabilitatea doar până la cruce.

Dar, veşnicia ei nu poate fi înţeleasă din perspectiva scrierii şi timpului când a fost dată oamenilor!!! Veşnicia ei nu are de-a face cu cuvintele, ci cu principiile şi spiritul legii scrise!!! Ea a avut de-a face cu poporul evreu pentru că planul lui Dumnezeu era acela de a face cunoscut caracterul Său, prin evrei, întregii lumi!!! Odată cu acest fapt, ar fi fost cunoscută şi legea Sa, care ar fi devenit ghid pentru viaţa oricărui cetăţean al Terrei! Însă, din păcate, planul lui Dumnezeu a eşuat, dar legea Sa a rămas în continuare valabilă, în pofida cuvintelor ei omeneşti. Ea a fost scrisă astfel pentru a veni în întâmpinarea nevoilor omului, mai întâi a evreului şi apoi a grecului, cum spune Pavel!!! Ea nu a fost niciodată un bun care să aparţină evreilor, ci este un bun universal care aparţine tuturor. Dumnezeu a gândit-o din perspectiva aceasta. Prin urmare, ea nu se aplică doar iudeilor, ci întregii lumi, fiindcă evreul nu este decât un reprezentant al Terrei, al acestei lumi, adică este un om căruia Dumnezeu i-a oferit un mare privilegiu, acela de a descoperi caracterul Său sau principiile Legii Sale în însăşi viaţa sa, chiar dacă el, evreul, a dat greş până la urmă.

Dacă a fost scrisă la Sinai, asta nu înseamnă că atunci s-au pus bazele ei. Faptul că Dumnezeu a scris-o cu degetul Său atestă existenţa ei înainte de Sinai, căci şi Dumnezeu există înainte de Sinai!!! A scris-o El, cu mâna Lui, pentru a arăta că principiile ei sunt proprii caracterului Său şi că nu-şi pot găsi izvorul într-o lume a păcatului. Însă le-a aşternut în scris, din prea mare milă, într-un limbaj limitat şi şubred omenesc. Asta se mai cheamă iubire plină de înţelegere!!! Legea a apărut sub formă scrisă la Sinai ca o necesitate, din cauza faptului că iudeii nu înţelegeau sfinţenia lui Dumnezeu şi caracterul Său. Chiar faptul că a fost scrisă atunci vorbeşte în favoarea existenţei ei înainte de Sinai, dar nu sub formă scrisă, întrucât până la Avraam omenirea nu a avut nevoie de scris şi nu a ştiut ce este scrisul!! Fiindcă mintea omului se pipernicea pe măsură ce nelegiuirile creşteau în rândul oamenilor, a fost necesară descoperirea scrisului, un dar tot de la Dumnezeu, pentru ca omul să se poată exprima şi în scris, astfel încât scrisul să vină în ajutorul minţii acestuia, pentru ca omul să aibă posibilitatea de a păstra cunoştinţa ştiută şi descoperită!!!

Că legea lui Dumnezeu exista înainte de Sinai este dovedit prin crearea lui Adam şi a Evei. Întotdeauna când Dumnezeu creează, El dă viaţă fiinţei create, chiar viaţa Sa în care se regăsesc principiile legii Sale. El nu poate lucra niciodată altfel decât în modul acesta. Aşadar, Adam şi Eva aveau legea scrisă în minte ca orice altă fiinţă creată de Dumnezeu până la data aceea. Ei se manifestau întocmai aşa cum se manifestă Dumnezeu. Întrucât acesta este adevărul, mergând mai departe cu acest gând, referitor la lege, atunci este lesne de înţeles că legea exista înainte de crearea omului, dar nu sub forma celor zece principii, ci sub forma celor două principii enunţate de Hristos: "Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit la El şi l-a întrebat: >Care este cea dintâi dintre toate poruncile?< Isus i-a răspuns: >Cea dintâi este aceasta: Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn; şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta; iată porunca dintâi<. Iar a doua este următoarea: >Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi<. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea." Marcu 12,28-31.

Practic aceste două mari principii, pe care Isus le numeşte porunci, ca să folosească acelaşi limbaj ca al cărturarului, au fost formulate pe tablele legii sub forma a zece precepte, pentru a veni şi mai mult în ajutorul minţii degradate de păcat a omului. Primul principiu enunţat de Hristos a fost exprimat şi lărgit ca înţeles prin primele patru precepte ale decalogului, iar al doilea principiu a fost de asemenea exprimat şi lărgit prin următoarele şase precepte. "Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova... Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus şi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui căzută." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 1, 2.

Din această perspectivă, putem spune cu certitudine că legea lui Dumnezeu este veşnică. Şi totuşi, studentul serios va pune următoarea întrebare: Dacă este veşnică, atunci cum se face că în cuprinsul ei este amintit un lucru care este specific doar acestui pământ, adică Sabatul? Sabatul a fost creat ca o zi, ca un lucru ce ţine mai degrabă de pământ, căci face referire la o zi a creaţiei, a şaptea. Deci, cum ar putea fi Sabatul veşnic? Este o întrebare foarte serioasă şi, de aceea, comportă un răspuns pe măsură. "Sabatul poruncii a patra a fost instituit în Eden. După ce a făcut lumea şi l-a creat pe om pe pământ, Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om. După păcatul şi căderea lui Adam, nu a fost nimic scos din Legea lui Dumnezeu." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 2.

Este adevărat că Sabatul este o zi despre care Dumnezeu pomeneşte în porunca a patra. Dar tot la fel de adevărat este faptul că El ne spune să ne aducem aminte de această zi de odihnă, nu ca s-o respectăm ca pe o zi, ci ca s-o sfinţim!!! Aici este punctul cheie cuprins în porunca a patra. Respectarea sau păzirea unei zile, fie ea şi a şaptea, nu înseamnă a o sfinţi!!! Înseamnă, însă, că ziua ca atare, a şaptea, cele douăzeci şi patru de ore, nu este importantă? Este, dar numai într-un singur context, şi anume al prezenţei speciale a lui Dumnezeu în ea şi în inima celui care sfinţeşte Sabatul!!! Chiar dacă Sabatul ca zi a fost instituit în Eden, deci are un început, totuşi Sabatul ca principiu există din veşnicie!! Ziua a şaptea nu este decât coaja care acoperă miezul, sau este stindardul care vorbeşte despre un domeniu ce este şi aparţine doar lui Dumnezeu, domeniul sfinţeniei!!!

Preceptul referitor la Sabat nu are ca accent oprirea de la munca fizică, căci aceasta trebuie să fie doar consecinţa sau urmarea sfinţeniei din inima celui care respectă ziua respectivă şi i-o închină lui Dumnezeu!! Prin urmare, Sabatul lui Dumnezeu are de-a face cu sfinţenia şi este singurul precept care arată în mod clar spre oamenii lui Dumnezeu care sunt sfinţi!!! Eu aici nu vorbesc despre un grup de oameni, despre o biserică sau despre biserici organizate care fac trimitere la Sabat în ce priveşte numele sau crezul lor. Nu am în vedere aşa ceva, căci preceptul referitor la Sabat este foarte precis şi clar. Sfinţenia celor care respectă Sabatul este pusă pe picior de egalitate cu sfinţenia lui Dumnezeu, căci le este dată de Dumnezeu!!!

     "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o." Exod 20,8-11.

"A sfinţi" nu înseamnă doar a pune deoparte ceva în semn de respect, mai ales că omul în starea sa păcătoasă nici nu poate face aceasta, şi asta pentru că nici un om nu poate sfinţi ceva dacă el însuşi nu este sfânt mai întâi!!! Ci înseamnă a fi şi a trăi ca Cel ce a sfinţit Sabatul pe care l-a binecuvântat cu prezenţa Sa!!! Odihna lui Dumnezeu, care ne este dată ca exemplu de urmat, nu este odihnă fizică pentru că El nu oboseşte niciodată, ci este odihna sfinţeniei Sale, care, după câte vom vedea, este chiar odihna mântuirii, a salvării omului din păcat, odihnă care-i este oferită omului păcătos în dar!! (A nu se înţelege că în Sabat se munceşte, căci porunca interzice munca fizică sau ocupaţiile specifice celorlalte şaze zile). Aşadar, Sabatul este un dar din partea lui Dumnezeu care descoperă necontenit slava sfinţeniei lui Hristos. De fapt, Sabatul a fost aşezat ca zi, a şaptea, doar pentru a arăta spre ce a realizat puterea Sa creatoare, şi mai cu seamă spre starea de sfinţenie a omului, bărbat şi femeie, în Eden! De aceea, el este şi va fi permanent semnul sfinţeniei Sale, care este descoperită în Adam şi Eva, adică este semnul care trebuie să indice starea spirituală a omului în toate zilele săptămânii - sfinţenia! Iar această sfinţenie este subliniată chiar de Legea lui Dumnezeu!

Preceptul al patrulea din decalog este foarte explicit în acest sens: "... de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". Dumnezeu a sfinţit-o cu prezenţa Sa, ceea ce înseamnă că numai astfel ziua a şaptea este Sabatul lui Dumnezeu, altfel, fără prezenţa Lui în acea zi, ziua a şaptea este doar o zi oarecare, ca şi celelalte zile ale săptămânii. În virtutea celor spuse se poate afirma cu certitudine că Sabatul este semnul creării acestui pământ, apoi este semnul salvării din păcat şi, în ultimă instanţă, va fi semnul recreării acestui pământ, căci oriunde este prezent Dumnezeu, este prezentă şi puterea Sa creatoare, iar unde este prezentă puterea Sa creatoare întotdeauna este prezent şi Sabatul!!!

Sabatul, fără Dumnezeu sau puterea Sa creatoare, nu este nimic, nu are în el nici un fel de sfinţenie. După cum Dumnezeu s-a bucurat de toată creaţia Sa în Sabat, alături de Adam şi Eva, tot astfel doreşte El să se bucure astăzi alături de oamenii transformaţi prin harul Său, recreaţi în minte după chipul şi asemănarea Sa! Reţineţi, vă rog, că nu are importanţă numele pe care-l poartă creştinul respectiv, nu are importanţă biserica din care face parte, ci ceea ce este cu adevărat important este ca acel creştin, acel om să fie sfânt, să aibă sfinţenia lui Dumnezeu în minte şi în suflet. Numai astfel acest om se poate bucura cu adevărat în Sabatul lui Dumnezeu de prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, nu numai că se bucură de Sabat, ci chiar mai mult, el are în inima sa Sabatul lui Dumnezeu, ceea ce-l face cu adevărat un păzitor al Sabatului.

     "Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu." Romani 2,28.29.