Potopul (II)

Din cele relatate până acum, privitor la condiţiile de dinainte de potop, am înţeles clar că planeta noastră, potrivit textului Scripturii, era înveşmântată într-o haină de apă care avea menirea de a proteja, distribui şi egaliza căldura celor doi sori pe toată suprafaţa pământului. Această pătură era menţinută gravitaţional prin puterea căldurii degajate de cei doi luminători, soarele şi luna. Ca mărturie că haina aceasta de vapori de apă era o realitate, declarată şi în altă parte a Scripturii, găsim următoarele cuvinte pe care Dumnezeu i le adresează lui Iov: "Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric." Iov 38,4-9. Aici, haina din nori şi scutecele indică spre această pătură groasă, gigantică de ape care înconjura pământul, întrucât contextul celor spuse de Dumnezeu este cu referire la începuturile creaţiei!

Aş dori să mai subliniez şi faptul real că, până la potop, nu exista ciclul celor patru anotimpuri, el făcându-şi apariţia după potop. "Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!" Geneza 8,22. Cei doi sori nu permiteau deloc un ciclu de patru anotimpuri, ci pe pământ, datorită climatului aproape uniform distribuit pe toată suprafaţa pământului, chiar dacă existau şi zone puţin mai friguroase, făcea ca în permanenţă să fie aproape o atmosferă de primăvară. Niciodată copacii nu se despuiau de frunze, cu toate că, după păcătuire aceştia îşi pierdeau frunzele. Însă în acest proces al pierderii frunzelor, copacii nu rămâneau niciodată despuiaţi, ci frunzele care se ofileau şi cădeau erau înlocuite mai înainte de altele. La fel se întâmpla şi cu florile şi alte plante. Astăzi putem vedea ceva din acest proces în pădurile de conifere. Brazii, veşnic verzi, îşi pierd totuşi acele, dar numai după ce sunt înlocuite de altele!!

De fapt, procesul degradării condiţiilor optime stabilite de Dumnezeu pe pământ înainte de intrarea păcatului, şi despre care am vorbit întrucâtva, a început o dată cu căderea primilor noştri părinţi. Însă el era aproape imperceptibil pentru oameni, animale şi plante. De asemenea, ceea ce am mai aflat în episodul anterior este faptul că puterea energiei solare va fi restabilită ca la începutul creaţiei, şi anume că soarele va lumina de şapte ori mai puternic decât în prezent. Iar luna, celălalt soare, dar mai mic, va fi restabilită şi va lumina ca lumina soarelui astăzi, ceea ce înseamnă că puterea energiei solare a ambilor luminători, la data când vor fi restabiliţi, va fi de opt ori mai mare decât în prezent!! Dar, cu o asemenea intensitate solară, cum puteau rezista oamenii, animalele şi plantele la vremea aceea? Este simplu de răspuns. Pătura groasă de ape de deasupra pământului era şi un izolator desăvârşit în acest sens, permiţând filtrarea doar acelei cantităţi de căldură necesare care era absolut suficientă pentru mediul terestru! Condiţiile de viaţă erau absolut optime în această privinţă.

Ca o dovadă prin care voi întări cele spuse cu privire la soare şi lună, care vor redeveni ceea ce au fost cândva, doi luminători strălucitori, să citim următoarea declaraţie: "Toţi vor fi o familie fericită şi unită, îmbrăcaţi în hainele slavei şi recunoştinţei - haina neprihănirii lui Hristos. Toată natura în frumuseţea ei de neînchipuit va aduce lui Dumnezeu un tribut permanent de laudă şi adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului. Anii vor trece fericiţi şi cu bucurie. Lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare decât acum. Deasupra acestei scene vor cânta împreună stelele dimineţii, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în vreme ce Dumnezeu şi Hristos se vor uni dând de veste că: >Nu va mai fi păcat şi nici moarte<..." My Life Today, pag. 348. Vezi şi Divina vindecare, cap. Un ţel unic, subcap. O experienţă mai înaltă, par. 9-11.

Dacă acestea erau condiţiile de dinainte de potop, înseamnă că în timpul potopului trebuie că s-a petrecut ceva extrem de grav cu soarele şi luna, fiindcă numai prin diminuarea de şapte ori a intensităţii solare şi prin stingerea completă a lunii ar fi fost posibilă cu adevărat o mare calamitate de proporţii nemaiîntâlnite şi înspăimântătoare. Păi, cum ar fi fost cu putinţă să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, din moment ce nu existau nori de ploaie? Şi chiar dacă ar fi existat, nu ar fi fost posibil ca apa să cadă din ei şiroaie, sub formă de cascadă, întruna, timp de patruzeci de zile şi de nopţi!! Este clar, deci, că singura sursă a ploii la vremea potopului nu putea fi decât acea pătură colosală de apă care înconjura planeta noastră!!! Însă nici aceasta nu ar fi fost îndeajuns să îngroape pământul, uscatul nostru cu apă, astfel încât ea să se înalţe cu aproximativ opt metri deasupra vârfurilor munţilor, care la vremea aceea nu erau tot la fel de înalţi ca munţii de astăzi. Ei erau mai mici şi nu abrupţi. "Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 2.

La apa din ceruri s-a adăugat şi apa din scoarţa terestră! Dar despre acest aspect voi vorbi mai târziu. Acum, trebuie să găsim în Scripturi că fenomenul diminuării puterii căldurii şi luminozităţii soarelui şi stingerea lunii chiar s-a petrecut la vremea potopului. Dumnezeu a avut grijă maximă să strecoare şi un astfel de detaliu, numai că nu îl găsim în cartea Genezei, ci în Isaia!! Iată-l: "Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi". Isaia 60,20. Dacă citim cu atenţie acest capitol frumos din cartea lui Isaia, vom descoperi că această referinţă este pusă în contextul noului pământ!!! Versetul de mai dinainte, glăsuie astfel: "Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava ta." Isaia 60.19. Ideea acestui verset este preluată de Ioan în Apocalipsa 21,23; 22,5.

La prima vedere pare o contradicţie între aceste două versete, dar în realitate nu este. În cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, care va fi stabilită pe muntele Măslinilor, el devenind o vale foarte largă, după ce pământul, soarele şi luna vor fi refăcute şi aduse la starea lor iniţială, nu va fi trebuinţă nici de lumina soarelui, nici de lumina lunii, întrucât slava Tatălui şi a Fiului depăşeşte cu mult lumina amânduror corpuri cereşti luminoase. Nu înseamnă că nu vor lumina în zona în care se află palatul ceresc, ci numai că lumina acestor corpuri cereşti este atât de mică în comparaţie cu slava lui Dumnezeu, încât este ca şi cum nu ar fi, căci cum ar fi posibil ca slava lui Dumnezeu să fie întrecută de nişte luminători care-şi primesc energia de la Dumnezeu!? Dar numai în zona cetăţii se va petrece acest lucru, atât. Pe pământ, în schimb, soarele şi luna îşi vor face datoria ca şi la creaţiune. Tot pământul, cu excepţia cetăţii lui Dumnezeu, va fi luminat de lumina soarelui şi a lunii.

Să ne ocupăm acum de versetul care ne interesează, şi care spune că soarele nu va mai asfinţi. Termenul "a asfinţi" nu înseamnă, în acest context, ceea ce noi înţelegem de regulă prin el. Bunăoară, când soarele e la scăpătat, spunem că asfinţeşte, în sensul că dispare la apus, el luminând de-acum partea cealaltă a pământului care fusese în întuneric. De fapt, termenul acesta este inadecvat în încercarea noastră de a descrie ce se întâmplă cu soarele. În realitate, soarele nu a apus niciodată de când este el creat. Cel care apune este pământul în raport cu soarele, datorită mişcării sale de rotaţie în jurul propriei axe. Când o parte a pământului se află în bătaia soarelui, cealaltă parte este întunecată. Apoi cea întunecată devine luminoasă, iar cea care mai devreme fusese luminată devine întunecoasă. De aceea, în contextul versetului pe care-l dezbatem, termenul "a asfinţi" nu înseamnă şi nu face referire la ceea ce noi ştim că înseamnă astăzi, ci se referă la un moment din istoria lui când "a asfinţit", adică la momentul când, la potop, intensitatea puterii lui s-a diminuat sau "a asfinţit" de şapte ori mai puţin decât în starea lui iniţială!!!

Că aşa stau lucrurile, ne spune continuarea versetului în care se subliniază că luna nu se va mai întuneca! Asta demonstrează ca un fapt absolut sigur că luna, cândva, a fost luminoasă, adică a avut propria ei lumină, nereflectând doar lumina soarelui, aşa cum face astăzi!!! Dacă ni se spune că nu se va mai întuneca, din momentul când va fi restabilită la starea ei iniţială, înseamnă că acum, până la momentul când va fi refăcută, este "întunecată" sau stinsă!!! Nu poţi spune că ceva nu se va mai întuneca, câtă vreme el totdeauna a fost întunecat! Ci spui despre ceva că nu se va mai întuneca având în vedere faptul că, odinioară, acel ceva a fost luminos!! Ceva se întunecă doar în lipsa luminii, ceea ce înseamnă că mai înainte de întuneric trebuie să fi fost lumina. Aşadar, la potop, luna s-a stins cu desăvârşire, s-a întunecat, pierzând cu desăvârşire propria lumină, devenind un astru, un corp ceresc mort, un simplu satelit al pământului, aşa cum îl cunoaştem până astăzi.

Deci, versetul: "Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi", face trimitere la timpul reabilitării sistemului nostru solar, când soarele va străluci de şapte ori mai puternic decât acum şi nu va mai "asfinţi" niciodată, iar luna îşi va recăpăta lumina de odinioară, similară intensităţii energiei soarelui astăzi, ea nemaiajungând să se întunece niciodată. Toate aceste lucruri se vor petrece pe fondul faptului că "zilele suferinţei tale se vor sfârşi" datorită bunătăţii lui Dumnezeu care "va fi Lumina ta pe vecie"!!! Suferinţa, întunericul şi "asfinţitul" sau diminuarea energiei solare, toate la un loc, au de a face doar cu un pământ blestemat de păcat. Ele nu mai au ce să caute pe noul pământ!!!

O dată ce am descoperit împreună aceste lucruri, atunci tabloul complet al celor prezentate până acum arată în felul următor: Pământul era o adevărată oază verde datorită păturii de apă de deasupra planetei, din spaţiul extraterestru, ce era păstrată gravitaţional pe poziţia ei de către cei doi luminători sau sori, soarele şi luna. Intensitatea energiei lor solare atunci, la creaţie, comparativ cu astăzi, era de opt la unu. Adică, soarele lumina mai puternic de şapte ori decât astăzi, iar luna lumina ca soarele astăzi. Această energie fabuloasă degaja o căldură suficient de mare care putea să menţină atârnat în spaţiu acel covor uriaş de ape, pe care Dumnezeu l-a situat acolo prin puterea Sa creatoare. Însă, pentru a fi posibilă declanşarea potopului, era musai să se petreacă ceva grav cu cei doi luminători pentru ca, astfel, pătura de apă ce înfăşura pământul în spaţiu, să se prăvălească pe pământ chiar cu intensitatea unei cascade superuriaşe. Acel lucru grav a fost diminuarea energiei soarelui de şapte ori şi stingerea cu desăvârşire a lunii!!! Iată faptele până acum!

Dar, ce rol a avut Dumnezeu în distrugerea lumii antediluviene? Oare cine ar fi avut capacitatea de a păstra soarele şi luna în starea lor iniţială dacă nu chiar Dumnezeu? Să fie, oare, Dumnezeu nimicitorul acelei lumi şi a pământului? Pentru a răspunde corect la aceste întrebări, fără a face încercarea de a-i lua apărarea lui Dumnezeu doar pentru că este Dumnezeu, este util să ne însuşim un principiu de lucru al Evangheliei care este probat de mine în absolut toate situaţiile cu semne de întrebare în Vechiul Testament!!! Vă invit să faceţi la fel şi vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi niciodată. Acest principiu este următorul: pentru a înţelege corect acţiunile lui Dumnezeu în situaţiile date, noi trebuie să cercetăm mai întâi faptele şi acţiunile oamenilor pentru a pricepe în ce raport se află ei cu Dumnezeu!!! Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem în vedere viaţa şi faptele oamenilor atunci când aceştia au primit avertizări din partea lui Dumnezeu, mai înainte de a înţelege catastrofele care li s-au întâmplat! Hristos însuşi a subliniat acest principiu când a spus: "Îi veţi cunoaşte după roadele (faptele) lor". Matei 7,16.

Când avem în vedere acest principiu, atunci în mod cert ştim şi de ce Dumnezeu a acţionat aşa cum a acţionat în situaţia dată. Aşadar, să cercetăm viaţa şi faptele antediluvienilor. Dacă viaţa lor a fost o viaţă în care şi-au exercitat în mod liber dreptul de a decide ce să facă ei cu propria lor viaţă, în ciuda avertizărilor lui Dumnezeu de a asculta de El, iar Dumnezeu s-a mâniat tocmai pentru că au ales în mod liber păcatul şi au dus la capăt alegerea personală în acest scop, un drept de altminteri stabilit şi dăruit de Dumnezeu, atunci, prin încercarea Sa de a sta împotriva deciziei lor, de a-i determina să aleagă binele şi neprihănirea, deşi ei şi-au folosit doar un drept dăruit de Dumnezeu, se poate demonstra că Dumnezeu a adus în mod deliberat potopul asupra unor bieţi oameni care orice ar fi făcut nu se puteau pune cu puterea creatoare a lui Dumnezeu!!! Dar dacă viaţa acelor oameni arată, prin faptele lor, că refuză oferta plină de milă a lui Dumnezeu în care se afla viaţa lui Dumnezeu, arată că dispreţuiesc iubirea lui Dumnezeu care singură îi putea salva de consecinţele alegerii lor, iar Dumnezeu este alungat definitiv din conştiinţa şi din mintea lor, El nemaiâvând nici o cale de acces la inima lor prin Duhul Sfânt, atunci, prin însăşi această respingere a Duhului Sfânt, ei se fac singuri vinovaţi de soarta pe care singuri şi-au făurit-o!!

Adică, acei oameni fie sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru că au ales ce au vrut ei să aleagă, fie nu au făcut altceva decât să împlinească aceaste cuvinte serioase, dar inspirate: "Nu trebuie să-l vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul îşi aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile sale acţiuni declanşează o înlănţuire de consecinţe care aduc un rezultat sigur. Fiecare act de încălcare a Legii se răsfrânge asupra păcătosului, produce în el o schimbare a caracterului şi-l face să păcătuiască mai uşor a doua oară. Alegând să păcătuiască, oameni se despart singuri de Dumnezeu, îşi întrerup singuri canalul binecuvântării şi rezultatul sigur este ruina şi moartea." Manuscript 23a, 1896.

Principiul stabilit o dată şi pentru totdeauna este că Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date, ci lasă pe respingătorii milei Sale să secere ce au semănat!! Dumnezeu nu este gâde, însă când este alungat din inimile oamenilor, El nu va face nici cel mai mic efort să-şi impună prezenţa personală, prin Duhul Sfânt, acolo unde nu este dorit, fiindcă este plin de respect faţă de decizia finală şi definitivă a omului păcătos. Dacă toate încercările lui Dumnezeu devin zadarnice, iar cu fiecare respingere conştientă a milei Sale, Duhul Sfânt se face tot mai puţin auzit, păcătosul ajungând să numească lumina întuneric şi întunericul lumină, atunci ce mai poate face Tatăl nostru din ceruri? Dacă omul păcătos îi ia toate posibilităţile lui Dumnezeu de a-l salva, respingând tot ajutorul divin, indiferent sub ce formă vine, atunci la modul cel mai cert cu putinţă păcătosul îşi sapă groapa singur. Dumnezeu nu mai poate opri dezastrul în care singur a ajuns. Neîndoios, durerea lui Dumnezeu este fără margini chiar şi pentru pierderea unui singur suflet!

Dar despre acest aspect legat de viaţa şi faptele antediluvienilor vom studia în episodul următor. Ne vom cutremura să vedem ce viaţă au putut trăi nişte oameni care aveau din abundenţă, atât de mare abundenţă, tot ceea ce pământul le oferea cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu se îndeletniceau cu munca, nici măcar nu făceau tranzacţii comerciale prin schimburi de mărfuri, de vreme ce toţi dispuneau de absolut tot ce le putea pofti inima. La asta mai trebuie să adăugăm şi intelectul lor de-a dreptul uriaş. Cum au putut, oare, să se întoarcă asemenea minţi gigantice împotriva lui Dumnezeu? Vom afla în postarea următoare.