Potopul

Subiectul acestei postări va fi unul aparte, cu totul deosebit. Spre deosebire de alte evenimente vechi-testamentare, acesta, adică potopul, scoate în evidenţă ca nici un alt eveniment, modul cum Dumnezeu respectă în cele din urmă alegerea omului. Este evenimentul care demonstrează la modul cel mai viu că neprihănirea lui Dumnezeu rezistă pe baza propriilor ei merite, atunci când este pusă la probă în condiţiile cele mai neprielnice şi apăsătoare. Faptul care va fi dovedit este că Dumnezeu trebuie să respecte decizia omului păcătos, pe care acesta ţine neapărat să o ducă până la capăt. Aici, la potop, este demonstrat o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu nu-şi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit, lăsându-i pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat singuri. Potopul este dovada cea mai elocventă a ceea ce înseamnă iubirea şi mila lui Dumnezeu respinse cu bună ştiinţă de o lume întreagă!!

Vom putea vedea şi singuri că potopul este opera alegerii păcatului şi a respingerii lui Dumnezeu de către oamenii păcătoşi!! Cea mai mare nefericire şi durere pentru Dumnezeu este că antediluvienii l-au pus pe Dumnezeul iubirii în situaţia ingrată de a nu putea opri potopul, de a nu mai avea cum să-i salveze de consecinţele păcatelor lor, în pofida avertizărilor Sale pline de milă timp de o sută douăzeci de ani!!! Potopul este cea mai mare tragedie planetară care a avut loc vreodată. El a schimbat radical, cu totul, configuraţia Terrei, dar nu numai atât, ci a adus mari schimbări în întregul sistem solar!!! De aceea, până şi Satana s-a temut pentru propria lui viaţă, care a fost obligat să rămână în mijlocul convulsiilor naturii de frica pierderii totale a supuşilor pe care reuşise să-i strângă sub stindardul său. "Satana însuşi, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite, se temea că va pieri. Se simţise foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni aşa de puternici şi dorea ca ei să trăiască şi să săvârşească mai departe urâciunea lor şi să continue răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 25.

Gândiţi-vă că de partea lui erau câteva miliarde bune de oameni, în timp ce de partea lui Dumnezeu mai rămăseseră doar opt suflete!!! Credeţi că la sfârşitul lumii va fi altfel?! Tot o minoritate va rămâne de partea lui Dumnezeu. Dar nu-s motive de îngrijorare, întrucât în acea minoritate poate fi cuprins oricine doreşte neprihănirea lui Dumnezeu. Această minoritate este simbolizată prin 144.000 de persoane. Este o cifră simbolică ce are menirea de a scoate în evidenţă atât natura caracterului celor neprihăniţi, cât şi lucrarea lor. Dar despre ei voi scrie mai mult când va veni timpul, căci mai întâi trebuie să pun bazele corecte cu privire la caracterul lui Dumnezeu, potrivit cu principiile de lucru, neschimbătoare ale Evangheliei.

Cuvintele care au avut şi mai au încă un impact negativ asupra minţii creştinului, în legătură cu caracterul lui Dumnezeu şi modul cum El se raportează la păcătos, şi care scot în evidenţă un Dumnezeu hotărât să distrugă tot pământul, potrivit limbajului omenesc, le găsim în Geneza 6,13.17 şi Geneza 7,4: "Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: >Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul...< Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri... Căci după şapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut". De asemenea, avem şi cuvintele lui Petru: "Dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi". 2Petru 2,5.

Deja am stabilit faptul că aceste cuvinte trebuie luate şi acceptate aşa cum sunt. Ele exprimă într-un limbaj pur omenesc ceea ce profetului Moise i s-a arătat în viziune, iar el a scris exact ceea ce a văzut, fără să încerce să explice cumva acţiunile lui Dumnezeu. El a prezentat în scris doar ceea ce văzut în viziune şi nimic mai mult. Însă, nouă ne rămâne satisfacţia de a descoperi mesajul lui Dumnezeu din spatele acestor cuvinte. Aici se află toată frumuseţea. Într-un mod simplu şi clar, cuvintele redate mai sus, ne spun că Dumnezeu a făcut să vină potopul, că, potrivit lui Petru, El l-a trimis. În orice caz, ele exprimă hotărârea lui Dumnezeu de a nimici lumea veche, antediluviană, printr-o catastrofă înfricoşătoare şi unică.

Pentru a înţelege cum s-a declanşat această catastrofă, Dumnezeu a strecurat în Geneza unele amănunte care ne ajută să pricepem, mai întâi, cum era alcătuit pământul şi care era rostul întinderii de ape şi al celor doi luminători. Prin urmare, pentru a nu trage concluzii pripite şi pentru a nu pedala pe aceleaşi idei învechite care se învaţă în biserică, avem nevoie să ne îndreptăm spre raportul creaţiei pentru a înţelege cum s-a declanşat potopul. O dată ce avem stabilit în mintea noastră tabloul corect al rânduielii creaţiei, atunci ne va fi uşor să înţelegem ceea ce atât de mulţi oameni nu au reuşit să înţeleagă, şi mai cu seamă oamenii de ştiinţă! Întrucât potopul este o catastrofă naturală, adică are legătură cu natura, atunci este musai să ne îndreptăm spre facerea pământului şi a sistemului solar!

Aşadar, fără a pomeni şi cita tot raportul creaţiei pe care-l găsim în Geneza 1, ne vom opri doar la acele lucruri care ne interesează şi au legătură strictă cu eventuala posibilitate a declanşării unui potop. La început, Dumnezeu a creat sistemul nostru solar şi pământul. Ştim că pământul era fără formă şi gol, prin Duhul Sfânt, Isus urmând să-l organizeze printr-o succesiune de acte creatoare. Fiindcă uscatul era în întregime acoperit cu ape, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un lucru nemaipomenit de frumos şi de util. Fiind o aşa mare cantitate de apă, El a trebuit să înalţe în spaţiu o masă uriaşă de ape, pe care a trebuit să o suspende şi să o menţină astfel, la început prin puterea Sa creatoare, iar mai apoi prin intermediul celor doi luminători. Între această pătură gigantică de ape sau mai precis de vapori de apă, şi apa care a mai rămas pe pământ, Dumnezeu a creat o întindere sau un firmament, adică ceea ce noi numim astăzi bolta cerească, acel albastru frumos pe care fiecare din noi îl poate vedea în zilele însorite.

Apele de pe pământ, fiind strânse laolaltă, formându-se astfel mările, a făcut să apară în sfârşit uscatul sau pământul pe care călcăm. Ceea ce trebuie să ştim cu toţii este că, la vremea când vorbim, uscatul ocupa o mare parte din suprafaţa Terrei, şi era un singur tot, nicidecum şapte continente ca astăzi! Ceea ce înseamnă că uscatul de astăzi este cu mult mai mic, în comparaţie cu dimensiunea originală, chiar dacă am uni, să zicem, toate cele şapte continente plus insulele şi peninsulele. Apoi, în ziua a patra, Dumnezeu a creat cei doi luminători sau, ceea ce numim noi astăzi, soarele şi luna. Reţineţi, vă rog, că, deasupra sferei pământului sau a globului pământesc, în spaţiul extraterestru, la o anumită distanţă bine calculată de Dumnezeu, se afla deja pătura masivă de vapori de apă care, înainte să apară cei doi luminători, era menţinută gravitaţional prin puterea creatoare a lui Isus. Apoi, Isus creează în mod special cei doi luminători, una din sarcinile lor fiind aceea de a menţine gravitaţional, prin căldura degajată de ei, pătura groasă de vapori de apă pe orbita ei!!

     "Dumnezeu a zis: >Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul<. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun." Geneza 1,14-18.

În primul rând, textul vorbeşte clar de doi luminători care, pe lângă faptul că stabilesc vremurile, zilele şi anii, ei mai fac ceva extrem de important, stăpânesc ziua şi noaptea şi au menirea de a lumina amândoi pământul!!! Nu-i aşa că, atunci când citim că Dumnezeu a făcut nişte luminători, ştiind deja, în mintea noastră, că sunt soarele şi luna, nu ne gândim deloc că luna era un luminător cu lumină proprie?!! Termenul "luminător" înseamnă un corp care luminează cu propria lumină, care are propria lumină, şi nu care are o lumină primită de la alt corp ceresc pentru a o reflecta. În mintea noastră gândim cam aşa, ţinând seama de raportul creaţiei în legătură cu cei doi luminători: Dumnezeu a creat soarele şi luna, soarele luminând ziua iar luna, primind lumina de la soare, luminând noaptea. Dar acest lucru este adevărat doar în zilele de după potop!!! Astăzi, luna nu are propria ei lumină, ea fiind un corp ceresc stins, doar satelitul pământului, nicidecum aşa cum l-a creat Dumnezeu la origine.

Aşa că, atunci când citim raportul creării celor doi luminători, noi trebuie să citim şi să înţelegem ceea ce Dumnezeu a preconizat să pricepem ca însemnând cuvintele respective. Nu trebuie să citim din perspectiva omului modern, care este obişnuit cu soarele şi luna în starea lor actuală, ci din perspectiva omului luminat de Duhul lui Dumnezeu care poate şi trebuie să înţeleagă exact ceea ce spune raportul creaţiei!! Prin urmare, luminătorul cel mare, adică soarele, stăpânea ziua, luminând pământul cu lumina lui, cu propria lui lumină, iar luminătorul cel mic, adică luna, stăpânea noaptea şi lumina planeta noastră cu lumina lui proprie, nu cu o lumină primită de la soare!! Luna era un corp ceresc activ, viu, cu lumină proprie, aşa cum l-a gândit Dumnezeu, având menirea de a stăpâni noaptea. Desigur că lumina celor doi provine de la Dumnezeu, El alimentând continuu cele două corpuri cereşti, la vremea aceea, căci astăzi o mai face doar cu soarele. Însă El a gândit ca cei doi luminători să radieze lumină şi căldură pe pământ ca două surse proprii, fiecare cu lumina lui.

Ce înseamnă că stăpâneau, unul ziua şi celălalt noaptea? Înseamnă că, prin căldura imensă degajată, amândoi, unul ziua, iar celălalt noaptea, menţineau gravitaţional acea imensă pătură de vapori pe care Dumnezeu o ridicase deasupra pământului! Acesta era unul din rolurile lor benefice pentru locuitorii pământului. Deci, tabloul complet la cele arătate mai sus este următorul: Pământul, planeta Terra, era înconjurat de o pătură masivă de vapori de apă, denumită de Biblie "ape care sunt deasupra întinderii", adică a cerului sau a bolţii cereşti. Dar, această pătură uriaşă de apă trebuia menţinută gravitaţional, la o distanţă permanent fixă de pământ, cu ajutorul a doi luminători, pe care de altminteri Dumnezeu i-a şi creat în acest scop - soarele şi luna. Amândoi luminători erau sursă de lumină şi fiecare lumina pământul cu lumina lui, iar prin căldura imensă degajată menţineau această pătură de ape, în siguranţă, deasupra pământului nostru.

Asta înseamnă că pământul era o adevărată seră. El nu avea nevoie de ploaie, fiindcă nu avea ce să-l plouă, norii de ploaie neexistând, întrucât nu exista nimic pe pământ care să formeze aceşti nori de ploaie. Acea pătură sau strat de vapori de apă de deasupra pământului, din spaţiul extraterestru, avea o menire pe care numai Dumnezeu o putea gândi, şi anume faptul că ea servea la păstrarea, distribuirea şi egalizarea căldurii pe toată suprafaţa globului. Ceea ce făcea ca pe întregul pământ să existe o temperatură uniformă. Pe atunci, nu existau cei doi poli îngheţaţi, ca şi regiunile tropicale sau deşertice. De asemenea, nu existau oceanele. Dacă ne întoarcem la climatul oferit prin intermediul acestei pături groase de apă, atunci este cert că el era un climat uniform distribuit pe toată suprafaţa planetei, un climat absolut stabil şi fiabil. Desigur, dacă existau mici diferenţe de temperatură, în anumite regiuni ale pământului, acestea erau aproape insignifiante. Cu toate acestea, acest fapt în sine făcea ca pe pământ să nu se formeze niciodată furtuni, uragane şi cutremure!

Oamenii, de statură uriaşă în comparaţie cu statura noastră astăzi, precum şi animalele se bucurau de un mediu perfect din toate punctele de vedere. Pământul, pentru a fi permanent verde şi pentru a rodi întruna, era udat în fiecare dimineaţă de o rouă sau de o ceaţă plăcută. "Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului." Geneza 2,6. Acest abur sau această rouă era alcătuită din minusculii vapori de apă formaţi prin lichefiere din apele mărilor existente înainte de potop. Aceste mări erau practic sursa udării pământului în fiecare dimineaţă. De asemenea, nu putem vorbi de frig sau ger, întrucât acestea nu existau înainte de potop. Pe de altă parte, este adevărat că, spre deosebire de timpul de dinaintea păcătuirii lor, când Adam şi Eva erau înveşmântaţi în haina luminoasă a neprihănirii lui Hristos, ei nesimţind în acest fel micile variaţii de temperatură de pe pământ, acum, după ce au căzut, goi fiind, Dumnezeu le-a făcut nişte haine din piele de animal cu care să se acopere. Acum aveau să simtă, dacă nu erau bine îmbrăcaţi, altfel temperatura mediului înconjurător.

Aş dori să mai accentuez faptul că acea pătură de apă, de deasupra pământului, care-l înconjura, avea şi menirea de a filtra căldura şi de a nu permite razelor sau radiaţiilor cosmice să pătrundă în atmosfera terestră. Aşa că, nu putem vorbi la vremea aceea de radiaţii solare care să provoace probleme organismelor existente pe pământ. Totul era o capodoperă a inventivităţii divine spre binele suprem şi bucuria oamenilor. Aşa erau condiţiile prevăzute de Dumnezeu la început, când a fost creat pământul. De aceea, pe baza celor spuse până acum, putem spune cu siguranţă că pământul era practic luminat de doi sori, unul mare şi unul mic, fiecare cu lumina şi căldura lui proprie. Numai astfel puteau exista pe pământ condiţiile unei vegetaţii permanent verzi, a unui randament al pământului continuu, feluritele roade ale acestuia fiind aproape fără limită. "Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1.

Dar cât de mare trebuie să fi fost strălucirea şi căldura ambilor sori sau luminători, pentru a face posibilă menţinerea acestei pături groase de vapori de apă deasupra pământului la o distanţă adecvată? Ar trebui să fie clar faptul că soarele, astăzi, cu intensitatea lui şi căldura degajată nu ar fi putut să facă acest lucru. Cu atât mai mult, nici luna, dacă ar avea puterea solară a soarelui astăzi, nu ar putea face aceasta!! Deci, dacă ambii ar străluci cu puterea pe care o are soarele astăzi, ei nu ar fi capabili să menţină un asemenea covor imens de apă deasupra planetei noastre! Atunci, cât de mare trebuie să fi fost intensitatea lor solară? La această întrebare, ne ajută tot Scriptura. Acum vom descoperi un adevăr minunat şi vom putea înţelege că soarele, aşa cum a fost gândit şi creat de Dumnezeu la început, strălucea de şapte ori mai puternic decât acum, iar luna avea o intensitate solară tot la fel de puternică şi de viguroasă ca a soarelui astăzi!!!

     "Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui." Isaia 30,26.

În aparenţă, acest verset nu prea are legătură cu problema noastră în discuţie. Însă, toată cheia este să răspundem corect la o altă întrebare: Când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui? Când are loc acest lucru, atunci soarele şi luna vor reveni la starea lor iniţială, fiindcă ar fi absurd ca ambii sori, luna şi soarele, ei la origine fiind doi sori strălucitori, să devină mai strălucitori decât au fost creaţi la început!!! Când Dumnezeu recrează pământul, soarele şi luna, de fapt întregul nostru sistem solar, El va reda toată strălucirea lor exact aşa cum a fost la început. Din acest motiv, pământul, soarele şi luna, ca şi celelate planete ale sistemului nostru, vor fi exact aşa cum au fost la începutul lor, când Dumnezeu le-a creat.

Acum, din punct de vedere logic, dacă vânătăile poporului lui Dumnezeu nu sunt legate şi dacă rana loviturilor lui nu este tămăduită, înseamnă că lumina soarelui nu are cum să fie de şapte ori mai mare, iar lumina lumii nu are cum să fie ca lumina soarelui, întrucât ea nici măcar nu are lumina ei proprie! Asta înseamnă că acest verset se referă la nişte condiţii care sunt proprii doar lucrării originale sau creaţiei originale înfăptuită de Dumnezeu!!! Dar, în mod concret, când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui? Acest fapt se va întâmpla atunci când Hristos, de faţă cu mântuiţii de data aceasta, va crea un cer nou şi un pământ nou, adică după ce are loc judecata finală a celor răi de la sfârşitul mileniului!!! Vânătăile poporului Său şi rana loviturilor lui nu-i priveşte doar pe ei ca popor, ci şi pământul ca planetă, întrucât poporul lui Dumnezeu a trăit pe acest pământ; aici a fost casa lui!! Ei, la vremea aceea, deja sunt mântuiţi şi au viaţa veşnică; ei deja sunt "reparaţi" sau tămăduiţi din toate punctele de vedere. Aşa că mai rămâne să le fie înapoiată casa, pământul nostru, dar în starea lui de la început, iniţială!

Deocamdată sunt nevoit să mă opresc aici, însă voi continua în episodul următor cu alte detalii interesante şi de dorit.