Formarea unei biserici - numele ei (II)

Necesitatea unei biserici devenise evidentă, după potop, întrucât oamenii alunecaseră iară pe panta idolatriei. Scopul ei era de a veni în ajutorul oamenilor păcătoşi, ea fiind cetatea de scăpare pentru sufletele care doreau şi doresc odihna mântuirii. A fost gândită a fi un adevărat bastion al libertăţii faţă de păcat şi faţă de toate formele de idolatrie, un bastion unde să fluture numai stindardul lui Dumnezeu, Sabatul, ca semn distinctiv al copiilor lui Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a ales un prieten, pe Avram, căruia, datorită credinţei sale ce i-a fost socotită ca neprihănire, i-au fost încredinţate toate binecuvântările spirituale inclusiv cea mai frumoasă promisiune posibilă, cea care privea sămânţa în care vor fi mântuiţi toţi cei ce cred în ea - Isus Hristos, Mântuitorul lumii.

Pentru a întări toate cele spuse lui Avram, Dumnezeu i-a schimbat numele cu Avraam, ceea ce în traducere înseamnă "tatăl mulţimii" sau "tatăl popoarelor". În felul acesta, a fost statornicit faptul că obârşia tuturor celor cu adevărat credincioşi se trage din Avraam, cel căruia i-a fost socotită credinţa drept neprihănire. Prin acest fapt, Dumnezeu doreşte să ne transmită adevărul că adevărata lui biserică de pe pământ este doar aceea în care este cuprinsă experienţa convertirii lui Avraam, adică doar acei oameni care se bucură de experienţa naşterii din nou şi fac faptele lui Avraam, faptele neprihănirii!!! În realitate, numele lui cel nou chiar acest lucru îl scoate în evidenţă.

Pentru a scoate şi mai bine în relief caracterul bisericii pe care dorea să o formeze din Avraam şi copiii Săi, ca să nu se producă nici un fel de confuzie, Dumnezeu avea să-i dea numele unuia din nepoţii lui Avraam: Israel. Semnificaţia lui este una extraordinară. Pentru ca nimeni să nu înţeleagă greşit caracterul bisericii în care Domnul dorea să-şi reflecte slava măririi Sale - caracterul Său şi sfinţenia Sa - Dumnezeu a trebuit să-şi numească biserica, Israel, după numele lui Iacov, fiul cel mic al lui Isaac. De reţinut că numele bisericii Sale trebuia să reflecte caracterul tuturor oamenilor care o compuneau!!! (Numele unei persoane face trimitere totdeauna la caracterul său. De pildă, dacă prununţăm numele Hitler, toţi se gândesc automat la caracterul lui demonic, la atrocităţile care au avut loc ca urmare a politicii şi ordinelor lui nimicitoare. Aşa că numelui lui îi este asociat totdeauna caracterul lui şi atrocităţile înfăptuite).

Trebuie să vedem şi de ce Dumnezeu şi-a numit poporul, Israel. Nu voi relata toată istoria vieţii lui Iacov, întrucât nu-i necesar. Totul a plecat de la faptul că l-a înşelat pe tatăl lui cum că ar fi Esau. Prin această minciună a căpătat binecuvântarea spirituală ce se cădea doar primului născut, un drept pe care Iacov şi l-a însuşit prin constrângere de la Esau!!! Din cauza acelei minciuni, nu şi-a mai văzut mama niciodată, a rămas un fugar ce s-a stabilit la rudele sale în Mesopotamia, unde avea să le slujească vreme de douăzeci de ani. Aici şi el a fost înşelat de unchiul său, prin faptul că i-a dat de soţie pe cea pe care el nu o voia. Fiindcă a înşelat, şi el a avut parte de înşelăciune la rândul lui!

Acum, sosise timpul să se întoarcă acasă, în ţara natală, după cuvântul Domnului. Aşa că şi-a luat nevestele, slugile şi toată averea şi a pornit spre casă. Însă, apropiindu-se de casă, i s-a dat de ştire că fratele lui, Esau, este pornit la luptă, cu intenţia de a-l omorî. Acesta din urmă, cunoscând caracterul de înşelător al lui Iacov, se temea că venea să-i ia toată moştenirea materială care-i aparţinea de drept. Iacov şi-a împărţit oamenii în două grupe, cu gândul că dacă una va fi atacată, cealaltă să scape. Şi-a luat toate măsurile omeneşti de precauţie care puteau fi luate în asemenea împrejurări.

Dar, nu putea avea liniştea interioară, pacea minţii pe care şi-o dorea, nu fiindcă se temea să moară de mâna fratelui său, ci din cauza caracterului lui şi a păcatelor comise faţă de tatăl şi de fratele său. Credea că păcatul său, şi aceasta era certitudinea lui şi chiar realitatea situaţiei respective, a adus această mare primejdie asupra familiei sale nevinovate. Era neliniştit şi zbuciumat sufleteşte. Din acest motiv, a hotărât să petreacă toată noaptea în rugăciune numai el singur cu Dumnezeu. Nenorocirea era că Iacov nu avea simţământul că păcatul său fusese iertat. El trăise mai bine de douăzeci de ani cu impresia falsă că este un creştin autentic. Ducea o viaţă tot aşa cum o duc majoritatea creştinilor astăzi. Nici măcar nu a realizat că va veni vreodată timpul când trebuie să se confrunte cu păcatul său!!!

Probabil şi uitase de el. Însă odată înfăptuit păcatul, acesta produce un lanţ de efecte care nu mai pot fi oprite! Tu însuţi vei ajunge într-o bună zi la capătul acelui lanţ, pentru a te confrunta cu consecinţele propriului păcat. Nu ai nici o scăpare dacă nu eşti iertat şi îndreptăţit dinainte, cu mult timp înainte!!! Tot astfel trăiesc şi creştinii de azi, într-o siguranţă absolut falsă, rezemându-se pe faptul că, fiind botezaţi şi aparţinând unei biserici, sunt scăpaţi, deşi au luat cu ei înăuntrul acelei bisericii propriile păcate, poleite cu mărturisiri "creştineşti"!!!

     "Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovaţi. Cu strigăt de disperare şi lacrimi, el şi-a înălţat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 7.

Din experienţa lui Iacov, la pârâul Iaboc, trebuie să învăţăm lecţia asigurării depline că păcatul nostru a fost iertat, iar noi am fost făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos!!! Când vom avea această asigurare deplină, atunci vom şti, tot la fel de sigur după cum ştim că trăim, că am devenit membri în adevărata biserică a lui Hristos!!! La Iacov, asigurarea a venit prin punerea unei mâini pe umărul său. Era nevoie de aşa ceva în cazul lui. Numai că el a confundat mâna divină a asigurării iertării şi îndreptăţirii sale, cu mâna duşmanului!? Chiar Hristos în persoană s-a pogorât să-i dea această asigurare a izbăvirii, numai că n-a apucat să rostească nici un cuvânt de binecuvântare din cauza lui Iacov, care începuse să se lupte pentru a-şi scăpa viaţa, deşi nimeni nu i-o ameninţa în momentul acela!!!

În timpul luptei, Iacov şi-a adus aminte de făgăduinţele lui Dumnezeu, pe fondul sentimentului de vinovăţie care-i măcina sufletul. Păcatele sale se ridicau ca un zid între el şi Dumnezeu, însă se hotărî să lupte cu toată puterea în timp ce mintea se agăţa de fiecare făgăduinţă primită de la Dumnezeu. Se ruga în minte pentru mila lui Dumnezeu. Trebuie să spun că toate acele gânduri care se îndreptau spre făgăduinţele divine au fost stârnite chiar de Acela cu care se lupta. Cu toate că şi-a ascuns identitatea cât mai mult posibil, totuşi se hotărî să vină şi mai mult în ajutorul lui Iacov. Spre dimineaţă, Străinul îşi puse degetul pe coapsa lui Iacov, care numaidecât începu să şchiopăteze.

Mulţi au tras concluzia că Isus, în această împrejurare, l-a rănit pe Iacov ca să scape. Însă, pentru cei care înţeleg caracterul lui Dumnezeu, o asemenea concepţie este greşită. În primul rând, Hristos ar fi putut scăpa din strânsoarea lui Iacov oricând, având în vedere puterea Sa colosală. Totuşi, care ar fi fost motivul pentru care şi-ar fi folosit-o în împrejurarea respectivă? Există doar două motive pentru care Hristos chiar îşi foloseşte puterea creatoare: unul, atunci când creează, şi al doilea, atunci când vindecă sufletul de păcat sau trupul de boală!!! Puterea Sa creatoare este viaţă, ea nu produce pagubă nimănui!!! Niciodată nu a fost folosită într-o astfel de direcţie! Aşa că, pentru Iacov, Isus şi-a folosit puterea creatoare pentru a-l îndreptăţi, nu pentru a-l răni, căci Dumnezeu nu numai că nu ia viaţa nimănui, dar nici măcar nu-l răneşte pe cineva din punct de vedere fizic!!

Atunci, ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, la Iaboc, în zorii zilei? Hristos şi-a pus degetul, nu mâna, pe locul unde Iacov, datorită sforţărilor sale supraomenşti, avea să sufere o dizlocare de os!!! Pur şi simplu Isus a indicat zona în care urma să se producă rana!!! În momentul când aceasta s-a produs, numai în acel moment, Iacov a conştientizat cu cine s-a luptat toată noaptea, considerându-l duşman! Şi-a dat seama prin faptul că Străinul a scos în evidenţă chiar mila pe care el o ceruse în rugăciune!!! A descoperit în El prietenul care a stat lângă el toată viaţa sa de fugar!!! Acum era momentul cel mai prielnic ca Iacov, deşi rănit, să nu-i dea drumul Prietenului său, cerând-i Acestuia binecuvântarea asigurării că a fost iertat şi îndreptăţit, că nu mai are trecut păcătos.

     "Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaş căuta să-i ia viaţa şi a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopţii cei doi se luptau pentru biruinţă. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov şi-a pus toată puterea şi n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viaţă şi pe moarte, sentimentul vinovăţiei apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în faţa sa, despărţindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare şi-a amintit de făgăduinţele lui Dumnezeu şi inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul şi-a pus degetul pe coapsa lui Iacov şi imediat acesta a început să şchiopăteze. Patriarhul şi-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc şi, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câştiga biruinţa. Era Hristos, >Îngerul legământului<, care se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar cu toate acestea nu slăbea din strânsoare pe cel prins. Pocăit cu totul şi zdrobit, el se agăţă de înger: >a plâns şi s-a rugat de el< (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest ţel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credinţa tot mai vie şi mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să se elibereze; El a zis: >Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile<. Dar Iacov a răspuns: >Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta< (Geneza 32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată şi obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe faţă încrederea unuia care îşi mărturisise nevrednicia şi care totuşi se sprijinea pe credincioşia unui Dumnezeu care îşi păstra legământul." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 7.

Iacov, cel lipsit de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, primi ceea ce dorise cu atâta foc, iertarea, faptul că era un alt om, un om nou după voia lui Dumnezeu. Izbutise să capete pacea minţii. "Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin înşelăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său şi pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său, în altul care comemora biruinţa sa. >Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor< (Geneza 32,28)." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 9.

Acum am ajuns la numele care ne interesează. Numele lui Iacov a fost schimbat cu Israel. Semnificaţia lui este cât se poate de importantă. Acest nume înseamnă practic "prinţul lui Dumnezeu" sau "cel ce biruie". Când Dumnezeu a dat numele bisericii Sale, Israel, El a vrut să transmită ideea că toţi cei care poartă acest nume trebuie să fie biruitori asupra păcatului!!! Biruinţa lui Iacov asupra Îngerului legământului a fost o biruinţă asupra păcatului propriu, mărturisit şi părăsit, nu a fost o biruinţă de natură fizică, căci nici nu ar fi putut fi vreodată. Viaţa lui Iacov s-a schimbat din momentul când a căpătat asigurarea deplină a biruinţei sale asupra păcatelor predate Îngerului Domnului!!! Numai în felul  acesta numele Israel are semnificaţia dorită şi intenţionată de Dumnezeu!!

Aşadar, poporul care trebuia să poarte acest nume, poporul evreu, al cărui tată este Avraam, trebuia să fie un popor curat, sfânt şi neprihănit! Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu poate fi niciodată altfel. Ca să poată imprima foarte bine în mintea omului acest adevăr fabulos, Dumnezeu le-a dat evreilor numele Israel pentru a-i învăţa că ei trebuie să fie biruitori continuu asupra păcatelor şi tuturor fărădelegilor, prin credinţa în Cel ce îi conducea permanent ziua şi noaptea, în toate peregrinările lor prin pustie până în Canaan. Dumnezeu voia să le transmită evreilor că fiecare bărbat, femeie, adolescent şi copil trebuie să aibă experienţa spirituală a lui Iacov, de biruinţă asupra păcatului, al cărui nume fusese schimbat în mod intenţionat pentru a arăta spre această experienţă şi numai spre ea!!! Cele vechi s-au dus, Iacov nu mai avea nici o relevanţă întrucât murise, iar acum cele noi au luat locul celor vechi, Israel trăia prin Hristos, numele acesta fiind mărturia unei vieţi noi de biruinţă asupra păcatului!

Prin urmare, din cauza necesităţii stringente de a veni în ajutorul tuturor celor care doreau mântuirea pe baze divine, Dumnezeu a trebuit să formeze o biserică şi să-i dea un nume. Modul cum a apărut această biserică - poporul evreu - şi numele pe care l-a căpătat, Israel, trebuia să indice spre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi spre starea spirituală sau neprihănirea lui Dumnezeu în ei, neprihănire ce era musai să fie exprimată prin biserica Sa. Numai în felul acesta biserica Israel putea fi lumina lumii!! Acesta a fost planul iniţial al lui Dumnezeu cu biserica Sa!!! De ce trebuia să indice spre puterea creatoare a lui Dumnezeu? Deoarece promisiunea dată lui Avraam de a avea un fiu, la o vârstă când acest lucru nu mai era cu putinţă, putea fi adusă la îndeplinire numai prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Poporul evreu avea să existe sau nu doar dacă Avraam avea să creadă sau nu promisiunea lui Dumnezeu că va avea un fiu, ce trebuia să prindă viaţă abia la bătrâneţele lui Avraam!!!

De aceea, existenţa naţiunii iudaice ca biserică atârna de credinţa lui Avraam!!! Dacă el avea să-şi exercite credinţa, atunci urma să pună în mişcare puterea creatoare a lui Dumnezeu prin care se putea forma un lanţ de împrejurări favorabile pentru făurirea unei biserici sfinte! Avraam a avut credinţă şi a devenit tatăl tuturor celor credincioşi. Asta indică asupra faptului că numai cei ce au credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi o exercită, ca Avraam, pot intra în staul!!!

Credinţa a dus la formarea unei biserici, ceea ce înseamnă că ea trebuia să trăiască doar prin credinţă, iar neprihănirea căpătată prin acea credinţă trebuia să fie starea de fapt, starea spirituală, caracterul acelei biserici vii, singura prin care se putea manifesta Hristos. Vă rog să luaţi aminte la această promisiune a lui Isus, pe care o face tuturor celor ce vor să facă parte din această biserică, căci ea n-a murit niciodată: "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. Această făgăduinţă este dată în contextul mesajului adresat bisericii Laodicea, despre care voi vorbi separat, descoperind împreună, cu ajutorul Duhului Sfânt, lucruri uimitoare. Deci, potrivit textului, cine poate să stea pe scaunul de domnie al Mielului? Numai biruitorii, biruitorii asupra păcatului, asupra fiarei, a icoanei ei şi a numărului numelui ei, iar numele lor este ISRAEL!!!

Acum, Hristos a făurit o biserică datorită credinţei lui Avraam şi a lui Iacov, i-a dat un nume formidabil - Prinţul biruitor al lui Dumnezeu - şi mai urma să mai facă un singur lucru: să dea bisericii Sale un loc, o ţară unde să fie educată în neprihănire pentru a putea fi de folos lumii!!!