Biserica şi începuturile controlului omenesc

Scopul lui Dumnezeu încă de la începutul căderii omului a fost acela de a se descoperi omului păcătos ca un Tată plin de o iubire neschimbătoare. Dar, pentru a face acest lucru avea nevoie de oameni, adevăraţi prieteni, prin care să se descopere. Fiindcă până la potop acest plan n-a adus rezultatul scontat, din cauza idolatriei aproape a tuturor oamenilor, cu excepţia celor puţini credincioşi şi a familiei lui Noe, Dumnezeu a pus la bătaie, după potop, planul de a făuri o biserică prin care să vină în ajutorul păcătoşilor. A găsit un adevărat prieten în persoana lui Avram, căruia i-a schimbat numele în Avraam. Din urmaşii lui avea să formeze un popor, o biserică menită să schimbe lumea, dar nu mai înainte de a fi schimbată ea însăşi. I-a dat numele Israel.

Numai că numele nu era de ajuns în contextul acelor vremuri. Aşa că Dumnezeu trebuia să ofere întregului popor evreu tot, dar absolut tot ce era necesar pentru a-i ajuta să devină sfinţi!! Astfel, li l-a dăruit definitiv pe Prinţul cerului sau Îngerul legământului, Isus Hristos, care, la rândul Lui, avea nevoie de un reprezentant omenesc prin care să-şi poată face cunoscute toate intenţiile divine. El trebuia să fie mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi popor. Acest om extraordinar era Moise.

Pregătirea lui pentru această poziţie a durat patruzeci de ani, în pustiul Madianului, în calitate de păstor. În locurile acelea singuratice a învăţat cum să se încreadă în Dumnezeu şi cum să nu aibă încredere în sine. A ajuns cel mai blând om de pe faţa pământului. Hristos dorea ca Moise să fie un model demn de urmat, în ce priveşte experienţa lui personală cu Dumnezeu, pentru fiecare evreu în parte din marea familie a poporului Israel! Pentru ca Dumnezeu să se poată face cunoscut poporului Său, acesta din urmă trebuia să fie eliberat din robia egipteană, căci numai cine este liber cu adevărat îl poate cunoaşte pe Dumnezeul cerului aşa cum este!! În acest scop, Dumnezeu trebuia să-şi etaleze puterea creatoare în eliberarea lor din robie, fără nici un fel de luptă cu duşmanul. În felul acesta, poporul evreu, biserica Sa, trebuia să conştientizeze că Dumnezeul ei este un Dumnezeu viu şi atotputernic, ce nu poate fi comparat cu nimic din reprezentările vizibile ale omului păcătos, toate referitoare la nişte zeităţi închipuite.

Apoi, o dată cu eliberarea lor din robia Egiptului, pentru ca lecţiile ce urmau să fie predate de Învăţătorul divin, prin Moise, reprezentantul Său vizibil, să poată fi bine imprimate în mintea tuturor evreilor, Hristos a trebuit să-i înveţe scopul intenţionat de Dumnezeu cu fiecare dintre ei, ca persoane individuale, printr-o parabolă vie - un cort al întâlnirii - în care avea să locuiască însuşi Prinţul lui Dumnezeu, Isus Hristos. În cortul întâlnirii, evreii trebuiau să citească planul lui Iahweh cu fiecare dintre ei, ceea ce înseamnă că toţi, în mod individual dar şi ca naţiune, trebuiau să devine nişte temple ale Duhului Sfânt în care să locuiască Cel veşnic!!! Toate lecţiile înfăţişate prin serviciul de la cortul întâlnirii, întărite prin legi şi prescripţii ce explicau aproape în amănunt marea lege a libertăţii, săpată de Dumnezeu pe două table de piatră, puteau fi însuşite în linişte şi liber doar dacă exista o bază de operaţiuni, o ţară care să le aparţină!

Aşadar, existau trei elemente indispensabile pe care Dumnezeu le pusese la dispoziţia bisericii Sale, Israel, ca dar definitiv, pentru îndeplinirea misiunii ei pentru sine şi pentru lume!!! Aceste trei elemente esenţiale sunt: Conducătorul divin nevăzut, Isus Hristos, libertatea faţă de robie şi templul şi serviciile lui în care evreii trebuiau să vadă necurmata sau slujirea lui Hristos în favoarea lor în adevăratul templu ceresc!!! Cu aceste trei elemente esenţiale, Israel trebuia să devină un popor sfânt, curat şi sănătos, un model demn de urmat pentru toate popoarele!!

Primul pas făcut de Dumnezeu a fost să-şi elibereze poporul din robia egipteană. Fiindcă erau obişnuiţi cu reprezentări ale divinităţii, Dumnezeu a venit în ajutorul poporului său rob prin Moise, care trebuia să fie pentru ei gura Dumnezeului nevăzut. I-a scos din Egipt prin minuni nemaiauzite vreodată pe pământ până la vremea aceea, fără luptă, încărcaţi cu multe lucruri preţioase pe care li le dăduseră egiptenii în dorinţa lor de a scăpa de ei. Apoi, înainte de a fi duşi în ţara sfântă, trebuia să le fie dată o constituţie sub formă scrisă, deoarece principiile ei fuseseră pierdute din vedere de mult timp, din cauza îndelungatei lor robii, iar singura modalitate de a-i readuce la respectarea lor era aceea de a fi întipărite pe două table de piatră. Ca să-şi dea seama de sfinţenia lor, însuşi Dumnezeu le-a scris cu degetul Său pe cele două table. La Sinai au fost învăţaţi să construiască templul închinării lor, care le arăta cum să ajungă sfinţi şi neprihăniţi, adevărate temple prin care să se manifeste Dumnezeu. Cu toată această zestre formidabilă nu mai urma decât să intre în posesia ţării, locul unde trebuiau să pună în aplicare toate principiile legii divine şi să-şi însuşească beneficiile serviciului îndeplinit la templu.

La Sinai este locul unde a fost desăvârşită organizarea acestei biserici extraordinare, întrucât primul pas pentru organizarea ei, datorită faptului că un singur om nu putea rezolva toate problemele ce se iveau între oameni, a fost făcut în drum spre Sinai, când Ietro la sfătuit pe Moise să aleagă "oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei", pe care trebuia să-i pună "peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece". Exod 18,21. Ei, potrivit lui Ietro, trebuiau "să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine." Exod 18,22.

Acest sfat era unul inspirat şi nu are nimic de a face cu alegerea celor şaptezeci de bătrâni de mai târziu. Nu trebuie să se producă vreo confuzie în mintea cuiva în privinţa acestui lucru. Acest sfat inspirat se va regăsi peste ani în biserica apostolică sub forma alegerii diaconilor, după cum vom vedea.

Întrucât Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii desăvârşite, atunci ordinea din cadrul acestei biserici trebuia să oglindească oarecum ordinea cerească. Ordinea divină este totdeauna altceva decât ordinea creată de om!! Eu vorbesc aici despre ordinea divină, cea care va fi ilustrată cel mai frumos în cadrul ultimei biserici ce va încheia lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Să vedem cum arăta această ordine divină: "Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârşită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât şi pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecţiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta şi în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorităţii şi guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său... Apoi, veneau preoţii, care îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau prinţii conduceau seminţiile. Sub aceştia erau >căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece<; şi, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiţi în diferite slujbe. (Deuteronom 1,15)." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 2.

Deci, ordinea în cadrul bisericii Sale purta pecetea desăvârşirii "aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu". Principiile legii lui Dumnezeu sunt în ele însele ordine desăvârşită, ele putând fi trăite doar de oameni transformaţi prin harul lui Dumnezeu care ajung astfel în ordine cu Dumnezeu!! Prin urmare, biserica Sa trebuia să fie oglinda principiilor legii Sale. "Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârşită. Ea era împărţită în trei mari părţi, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era aşezat cortul întâlnirii (tabernacolul), reşedinţa Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau aşezaţi preoţii şi leviţii. Dincolo de ei erau aşezate toate celelalte seminţii." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 3.

Biserica Sa se bucura, de asemenea, şi de anumite rânduieli sanitare ce trebuiau respectate cu mare stricteţe. În felul acesta, Dumnezeu dorea să-i familiarizeze cu faptul că El este un Dumnezeu curat şi sfânt, ceea ce înseamnă că şi ei trebuiau să devină curaţi şi sfinţi. "O curăţenie desăvârşită şi o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra şi în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătăţii în mijlocul mulţimii; era de asemenea necesar să fie menţinute o ordine şi o curăţenie desăvârşite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezenţa unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: >Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă< (Deuteronom 23,7-8.14)." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 6.

Această ordine din cadrul bisericii Israel era o reflectare a ordinii cereşti în toate privinţele. În jurul cortului întâlnirii erau aşezate toate triburile lui Israel. Ceea ce înseamnă că centrul de comandă se afla nu la Moise, ci la Domnul cel nevăzut!!! Cel ce conducea naţiunea era doar Dumnezeu, Moise doar primind şi dând mai departe îndrumări exact aşa cum îi spunea Isus. Aici este o lecţie pentru toate timpurile. Este ilustrată cel mai bine legătura pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Toţi evreii fuseseră chemaţi să vadă în legătura lui Moise cu Dumnezeul nevăzut, posibila lor legătură personală cu Dumnezeu şi cum în domeniul conştiinţei şi al dezvoltării spirituale a caracterului toate îndrumările trebuie primite numai de la Dumnezeu!!! Ei trebuiau să vadă un tablou real al legăturii pe care fiecare dintre ei era musai să o aibă în mod personal cu Dumnezeu. Nu trebuiau să râvnească la poziţia lui Moise, ci după legătura lui personală cu Isus!!! Poziţia cuiva în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie doar efectul slujirii sale şi a exercitării tuturor darurilor în folosul semenilor, prin dragostea lui Isus.

După ce biserica iudaică a primit tot ceea ce era necesar pentru creşterea ei spirituală, Dumnezeu a încheiat cu aceste cuvinte sublime, tocmai pentru a întipări în mintea lor tot ce le spusese anterior prin Moise: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Ideea centrală era că ei aveau obligaţia de a transpune în viaţa lor toate învăţăturile şi principiile legii lui Dumnezeu, primite la Sinai. În ieşirea lor miraculoasă din Egipt, ţara robiei, trebuiau să citească faptul că numai puterea creatoare a lui Dumnezeu îi poate izbăvi de păcat. Trebuie să spun că foarte puţin evrei se bucurau de adevărata experienţă a naşterii din nou. Ca să devină realmente lumina lumii, atunci toţi dintre ei trebuiau să devină lumini, oameni care trăiesc experienţa naşterii din nou şi se află în şcoala reformei.

Dar, în pofida acestor mari binecuvântări divine, biserica Sa a făcut pasul greşit chiar după eliberarea ei miraculoasă din Egipt. Satana a urmărit să-i facă să piardă cele trei mari binecuvântări esenţiale: protecţia Conducătorului divin, libertatea faţă de robie şi serviciile templului prin care era ilustrată necurmata sau adevărata slujire cerească în favoarea omului. Ori de câte ori evreii au pierdut, prin păcatele lor, protecţia lui Dumnezeu, au ajuns robi şi au pierdut şi serviciul cortului întâlnirii!! Satana a reuşit să îndepărteze, să rupă, în final, poporul evreu de Dumnezeu, prin trei elemente nimicitoare, dintre care unul avea să permanentizeze pentru totdeauna în biserica organizată puterea controlului omenesc!!! Aceste trei elemente nefaste au fost: sabia, alegerea celor şaptezeci de bătrâni şi cererea de a avea un rege ca celelalte popoare!!!

Primul dintre ele, sabia, a fost introdus încă de la trecerea Mării Roşii. Aici s-a pus temelia pentru viitoarea cădere şi pentru pierderea tuturor binecuvântărilor spirituale ca naţiune!! Este adevărat că organizarea bisericii Sale s-a făcut pe fondul înarmării cu sabia, căci la Sinai evreii erau deja înarmaţi. Dar tot la fel de adevărat este şi faptul că, prin manifestarea Sa plină de slavă strălucitoare pe muntele Sinai, Dumnezeu voia să le atragă atenţia la cât de măreţ este Dumnezeul lor, care i-a salvat din robie fără arme şi fără luptă!!! Ba mai mult, le-a întărit faptul că în ţara Canaan trebuiau să intre fără luptă, fără să folosească sabia, tocmai pentru a-i determina să judece şi singuri ce poate face puterea creatoare a lui Dumnezeu pentru ei, dacă dau ascultare totală cuvintelor Lui!!!

     "Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor, şi de la pustiu până la Râu. Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta." Exod 23,28-31.

Dumnezeu nu-i putea obliga să renunţe la sabie, căci El nu se impune niciodată prin forţă. Dar, cel puţin îi putea ajuta să gândească, să facă o comparaţie între felul cum au ieşit din Egipt şi propunerea Lui de a intra în Canaan tot în felul în care au ieşit din Egipt, deci fără sabie. Faptul că Dumnezeu a îngăduit să se înarmeze, nu înseamnă că acest lucru ar fi fost în acord cu planul divin. Partea proastă este că oamenii acceptă nişte lucruri îngăduite de Dumnezeu, ca şi cum ar fi poruncite de El, ca şi cum ar fi o necesitate indispensabilă, ceea ce nu-i adevărat. Ceea ce a îngăduit Dumnezeu, când şi când, bunăoară poligamia, apoi sabia, apoi comitetul celor şaptezeci de bătrâni, consumul ponderat de carne, etc., nu trebuie luat ca un lucru stabilit pentru totdeauna, deci permanentizat şi adaptat la diferite epoci. Aici s-a făcut mereu greşeala.

Evreii, însă, nu au luat aminte la bunătatea lui Dumnezeu, păcătuind chiar la Sinai prin acea idolatrie despre care deja am scris. De aici înainte, Dumnezeu a ştiut că trebuie să le dea îndrumări cum să ucidă cu sabia pentru a nu face victima să sufere inutil! Sabia este, deci, primul element introdus în mijlocul poporului de către popor, în pofida miracolului eliberării din Egipt!! Au dat protecţia salvatoare a lui Dumnezeu în toate privinţele pe sabie!!! Groaznică alegere!

Acest blestem al purtării sabiei avea să conducă naţiunea, ce-i drept peste ani, la alungarea lui Dumnezeu din postura de Comandant divin şi de centru al autorităţii şi guvernării lui Israel. Iar acest fapt a fost transpus în practică prin cererea unui rege, în timpul lui Samuel! Acesta a fost al treilea blestem care trebuia să urmeze inevitabil înarmării cu sabia. Prezenţa sabiei în mijlocul poporului şi păstrarea ei mai departe, arăta că poporul va avea ceva de spus în privinţa conducerii personale, că se pot conduce şi singuri, după cum au şi dovedit în luptele pierdute din cauza neascultării şi încăpăţânării lor oarbe!! De la momentul traversării Mării Roşii, toată istoria poporului evreu avea să fie marcată de sabie, simbolul autorităţii şi guvernării omeneşti, al amestecului omenesc în ordinea divină!!!

Dar, cererea unui rege este al treilea blestem introdus de Satana. Însă, mai este unul, al doilea, absolut nefast, ce s-a ivit din cauza unei greşeli făcute de Moise. Această greşeală, ce avea să se dovedească fatală în decursul timpului, a fost alegerea unui sfat sau a unui comitet compus din şaptezeci de bătrâni cu experienţă!! Aproape toţi au tras concluzia că existenţa acestui complet de bătrâni a fost opera lui Dumnezeu, însă acest lucru nu este adevărat. Ei nu ar fi trebuit să fie aleşi niciodată dacă Moise nu ar fi greşit. Ei nu aveau ce să caute în ordinea stabilită de Dumnezeu!! Întreaga istorie se găseşte în Numeri 11.

Poporul a cerut să mănânce carne întrucât se săturase de mana dăruită de Dumnezeu drept hrană sănătoasă. "Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: >Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta<." Numeri 11,4-6. Pe fondul acestei plângeri, Moise este ispitit să nu mai aibă încredere în Dumnezeu. Apoi, el care avea o legătură personală deosebită cu Isus, face greşeala de a se plânge lui Dumnezeu, fiind parcă în acelaşi ton cu poporul: "Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut ca să-mi zici: >Poartă-l la sânul tău, cum poartă doica pe copil,< până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine, zicând: <Dă-ne carne ca să mâncăm!<" Numeri 11,11-13.

În marea Lui milă, Dumnezeu îi îngăduie lui Moise să aleagă şaptezeci de bătrâni, cu experienţă şi extrem de capabili, pentru a împărţi răspunderea cu el!!! Gravă greşeală, pe care cei mai mulţi au socotit-o ca pe o favoare pe care Dumnezeu i-o face lui Moise în condiţiile acelea!! Din cauza lui Moise, Dumnezeu este nevoit să meargă a doua milă şi permite sau îngăduie un lucru care trebuia să fie doar temporar, până la intrarea în Canaan şi la intrarea fiecărui evreu într-o legătură specială cu Dumnezeu, ca şi Moise, pentru a deveni sfinţi! Să reţinem că astfel de lucruri îngăduite de Dumnezeu nu sunt necesare niciodată dacă omul ar da dovadă de credinţă şi de o ascultare liniştită şi plină de încredere!!!

În ordinea deja stabilită de Isus cei şaptezeci nu aveau ce să caute. Mai citiţi încă o dată cele scrise la începutul acestei postări şi o să vedeţi că întocmai aşa stau lucrurile. Ei au fost introduşi abia după acest episod dureros din viaţa lui Moise, dar şi a naţiunii!!! Dacă Moise ar fi dat dovadă de o credinţă neclintită şi ar fi prezentat, plin de credinţă, înaintea lui Hristos plângerea conaţionalilor săi, atunci răspunsul Conducătorului divin ar fi fost altul, ceea ce înseamnă că nu ar fi existat vreodată aceşti şaptezeci de înţelepţi, cel puţin până la cererea poporului de a avea şi ei un rege ca toate popoarele vecine!!

Iată dovada că alegerea lor a fost o mare greşeală, şi încă una nefastă pentru evrei: "Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credincioşi şi mai capabili bărbaţi ca să împartă răspunderea cu el. Influenţa lor urma să dea ajutor ca să ţină în frâu violenţa poporului şi să stingă răscoala; şi totuşi, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată aleşi dacă Moise ar fi dovedit o credinţă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile şi lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptăţit nici în cea mai mică măsură să-şi îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare şi i-ar fi dat putere pentru orice situaţie." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 23.

În ordinea stabilită de Dumnezeu omul nu are nimic de spus, ci tot ceea ce trebuie să facă este să asculte de Dumnezeu, pentru că El nu greşeşte niciodată. Dacă Moise ar fi dat dovadă de credinţă vie, atunci Dumnezeu ar fi fost cu el mai departe, iar răspunderea lui nu ar fi fost împărţită cu oameni pe care Dumnezeu nu intenţiona să-i aleagă niciodată!!! În ordinea din biserică doar Dumnezeu este Capul tuturor, niciodată omul şi autoritatea lui. Care puteau fi serioasele rele ce aveau să rezulte din alegerea celor şaptezeci de bătrâni? Formarea ulterioară a consiliului celor şaptezeci de bătrâni conducători ai lui Israel, numit şi Sinedriu sau Sanhedrin, care-şi delegaseră şi statorniciseră autoritatea şi guvernarea poporului, tocmai fiindcă se bazau pe acest eveniment nefericit!!! Astfel a fost statornicit un consiliu în baza unei greşeli serioase, ca şi cum Dumnezeu ar fi dorit acest lucru, ca şi cum ar fi purtat binecuvântarea specială a lui Dumnezeu!! Ideea de consiliu sau comitet într-o biserică organizată, şi unde omul este centrul deciziilor, îşi află rădăcinile în acest eveniment nefericit.

O altă urmare nefericită a fost că, prin alegerea celor şaptezeci, s-a creat ocazia răzvrătirii lui Aaron şi a Mariei, care nu fuseseră consultaţi în numirea lor. În inima lor a fost trezită gelozia şi ambiţia rea, iar ai amândoi au dat glas acestei gelozii. Vedem cum o singură greşeală a dat naştere unor lucruri care nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Mai mult, referitor la acest sfat al bătrânilor, peste ani, Sinedriul, aşa cum avea să se numească, urma să-l condamne pe Isus la moarte prin răstignire!!! Oamenii aleşi de Moise erau într-adevăr înţelepţi, iar ei nu au nici o vină pentru faptul că au ajuns să împartă responsabilitatea cu Moise. Dar, o dată cu trecerea timpului şi a generaţiilor, cei care formau acest consiliu au ajuns să creadă că deţin autoritatea lui Dumnezeu, că Dumnezeu îi învestise cu autoritate divină, şi că trebuie să domnească peste turma lui Hristos; ceea ce nu este deloc adevărat. Ceea ce vom remarca mai târziu, e faptul că spiritul din interiorul acestui consiliu avea să-şi facă simţită prezenţa, la început, apoi să se instaleze cu totul şi în adunarea generală de la Ierusalim, în cadrul bisericii apostolice, despre care voi scrie mai mult!

Deci, începuturile controlului omenesc în lucrarea lui Dumnezeu şi mai ales în biserica Sa, le găsim în aceste trei elemente introduse de Satana în interiorul bisericii: sabia, comitetul şi regele!! După cum voi arăta mai departe, acesta va fi modelul pe care l-au urmat absolut toate bisericile cu care Dumnezeu a intenţionat să încheie lucrarea, şi care au căzut una după alta, dar numai după ce ar fi devenit sfinte şi curate, fără păcat.