Via pământului, cetatea şi caii

În ultimele două versete din Apocalipsa 14, Inspiraţia divină foloseşte nişte simboluri în încercarea de a ne aduce la cunoştinţă ceea ce urmează să se întâmple la timpul descris în această profeţie biblică. "Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 14,19.20.

Cosorul este un simbol pentru ultima lucrare pe care cei 144.000, de astă dată ca mişcarea îngerului al şaselea, trebuie să o săvârşească, şi face referire expresă la secerişul ce trebuie să aibă loc în rândurile celor nelegiuiţi. De fapt, Duhul Sfânt nu face altceva decât să ne introducă în faza următoare a lucrării celor 144.000 reprezentată prin cosor. Via pământului este o descriere şi un simbol potrivit pentru cei răi care nu mai au nici o şansă la mântuire. Este folosit acest simbol pentru a arăta că ea aduce într-adevăr roade, dar nu spre neprihănire şi viaţă veşnică, ci spre nimicire şi moarte veşnică!

Hristos este reprezentat ca fiind adevărata Viţă, iar toţi aceia care sunt mlădiţele ce cresc în şi din această Viţă sunt via adevărată a lui Dumnezeu. Din moment ce oamenii păcătoşi şi răi ai vremii aceleia sunt viţa pământului, înseamnă că cei 144.00 sunt via Domnului, întrucât ei sunt mlădiţele adevăratei Viţe, Isus Hristos. "Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei." Ioan 15,1-8.

Rodul adus de cei 144.000 este un caracter asemănător Viţei din care au crescut. Pe când via pământului n-a adus acest rod, deoarece nici o mlădiţă a ei nu a rămas în Hristos. Seva ei nu este neprihănirea, ca în cazul celor 144.000 sau a viei Domnului, ci este păcatul şi nelegiuirea. În timp ce Vierul adevăratei vii a Domnului este Dumnezeu, vierul viei pământului este tatăl minciunii! Mai este ceva foarte interesant care trebuie să ne reţină atenţia. Hristos spune că "dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară..." Or, exact acest lucru se spune în ultima parte a profeţiei din Apocalipsa 14, despre care vorbim acum. Teascul strugurilor zdrobiţi sub povara propriei vinovăţii şi a păcatului, prin acţiunea distrugătoare a furiei şi a tuturor patimilor nestăpânite, este călcat în picioare în afara cetăţii!! Este foarte important să reţinem acest aspect. Zdrobirea strugurilor viei pământului, copţi spre nimicire, se face nu în cetate, ci în afara ei. Iar Hristos întocmai acest lucru îl declară referitor la mlădiţa neroditoare, care nu rămâne în El sau care nu creşte din şi în El!!!

Întrebarea firească este: Ce reprezintă cetatea? În Apocalipsa 14 deja avem o cetate, şi încă una mare, şi anume cetatea Babilonului. Aceasta este cetatea "care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!" Apocalipsa 14,8. În acest caz, putem spune cu certitudinea cea mai mare că cetatea Babilonului este unul şi acelaşi lucru cu via pământului. Avem, deci, două simboluri prin care este reprezentat un singur lucru - confederaţia satanică alcătuită din biserică şi stat, numită într-un caz Babilonul cel mare, iar în al doilea caz via pământului, care de fapt este ceea ce mai rămâne din această mare confederaţie, destrămată datorită descoperirii caracterului lui Dumnezeu prin cei 144.000.

În virtutea acestui fapt, acum ştim că produsul viei pământului a fost totdeauna vinul fermentat, întrucât Babilonul cel mare adapă popoarele din vinul mâniei curviei ei!!! Acest produs, care l-a început era vin fermentat, simbolul tuturor învăţăturilor amăgitoare ale bisericii decăzute, devine sânge, sângele propriei vinovăţii osânditoare. Aceasta este dovada îndestulătoare că Dumnezeu nu se face vinovat în nici un fel de pieirea oamenilor nelegiuiţi, întrucât ei singuri se condamnă din cauza căilor lor păcătoase şi a respingerii Evangheliei prezentate de îngerul al patrulea!! Propriul lor vin fermentat i-a îmbătat, iar acum trebuie să moară tocmai din cauza acestuia. Neprihănirea lui Hristos pe care au refuzat-o este pentru ei dreptatea pe care singuri au dezbrăcat-o de mila divină, atunci când le-a fost prezentată, această neprihănire fiind viaţă veşnică în realitate. Este o dreptate care osândeşte păcatul aflat în ei!

Fiindcă singuri au oferit vinul fermentat popoarelor, prin păstorii mincinoşi, acum au parte de sânge, propriul sânge vinovat. Despre Babilon se spune că "acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ". Apocalipsa 18,24. Babilonul spiritual, la început reprezentat prin papalitate, a devenit instrumentul diavolului prin care omora pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, pe toţi aceia care au refuzat vinul lui fermentat! În Evul Mediu au fost osândiţi şi omorâţi sub diferite forme zeci şi zeci de milioane de oameni din cauza curajului lor de a crede altfel decât papalitatea. Apoi, începând cu anul 1843, când a fost respinsă prima solie îngerească, Evanghelia veşnică, Babilonul a devenit cetatea cea mare, pentru că ea cuprindea acum papalitatea şi biserica protestantă decăzută. Dar, mersul ei nu se opreşte aici, întrucât Babilonul, cetatea cea mare, va deveni Babilonul cel mare, adică o confederaţie mondială în care intră nu numai papalitatea şi biserica protestantă apostată, ci şi statul sau puterea civilă, ca în Evul Mediu!!!

Împotriva acestuia se ridică îngerul al patrulea ca să vestească solia îngerului al treilea, neprihănirea şi adevăratul Sabat al lui Dumnezeu, care devine o mare avertizare mondială. "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<." Apocalipsa 18,1-5.

Ei bine, tot sângele vărsat de Babilonul spiritual în toată evoluţia sa trebuie să se întoarcă împotriva sa însuşi, căci sângele tuturor martirilor cu adevărat sfinţi cere răzbunare, iar acest sânge al vinovăţiei va fi propriul lui sânge, sângele vinovăţiei care nu se poate şterge şi care-i va aduce pieirea veşnică! Aşa se face că din strugurii viei pământului va ieşi sânge, chiar sânge real. Şi totuşi, rămâne să răspundem la întrebarea referitoare la identitatea cetăţii în afara căreia se întâmplă tragedia. Ce cetate este aceasta? Din moment ce tragedia aceasta se întâmplă în afara cetăţii, este numai musai că cetatea în afara căreia are loc distrugerea strugurilor pământului, adică a oamenilor nepocăiţi, nu poate fi cetatea Babilonului!!

Este un simplu fapt să ne dăm seama că tocmai această cetate este cea care piere în afara celeilalte cetăţi!!! Dacă cetatea cea rea a Babilonului este un simbol pentru toţi cei ce rămân nepocăiţi, atunci este lesne de înţeles că cetatea în afara căreia se întâmplă tragedia zdrobirii strugurilor pământului, a viei pământului, adică a ceea ce a mai rămas din cetatea Babilonului spiritual, nu poate fi alta decât biserica lui Dumnezeu, cei 144.000!!! Şi chiar acesta este adevărul. Nu trebuie să uităm niciodată că Apocalipsa este o carte a simbolurilor sub care sunt înfăţişate lucruri care s-au întâmplat, care se întâmplă şi care se vor întâmpla. Fiind o carte a simbolurilor şi fiind inspirată de Duhul Sfânt, atunci trebuie să ştim că absolut toate simbolurile sunt descifrate prin alte texte biblice explicite. Aceasta este numai lucrarea Duhului Sfânt, niciodată a omului!!

În Apocalipsa 11 ne este prezentată cetatea lui Dumnezeu înăuntrul căreia se află templul Lui. Aici, în această cetate, se află închinătorii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Acesta este un tablou în care Duhul Sfânt ne face cunoscut faptul că cetatea este un simbol clar al bisericii lui Dumnezeu din vremea aceea. Ea este cetatea lui Dumnezeu prin faptul că în mijlocul ei se află templul lui Dumnezeu înăuntrul căruia se află adevăraţii închinători! În timp ce cetatea în sine este un simbol clar al copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, curtea cetăţii ajunge sub stăpânirea neamurilor! În acest caz, curtea templului este simbol al grozăviilor la care avea să fie supusă "cetatea lui Dumnezeu", adică biserica Sa, timp de patruzeci şi două de luni profetice sau 1260 de zile profetice sau ani literali!! "Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: >Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile<." Apocalipsa 11,1-3. (Cei doi martori, fără a intra în detalii, sunt Scripturile Vechiului şi Noului Testament).

Cei care au luat în stăpânire curtea templului, care se află în cetate, sunt cei ce aveau să formeze cetatea Babilonului spiritual!!! Ideea textului biblic este că biserica lui Dumnezeu avea să fie asuprită şi decimată, aproape până la pieire, de către papalitate, vreme de 1260 de ani. Ceea ce ne spune limpede textul biblic este că cetatea lui Dumnezeu este simbol pentru adevărata biserică. Atunci, înseamnă că cetatea în afara căreia este călcat teascul strugurilor din care iese sânge, este biserica celor 144.000!!! Şi aşa şi trebuie să fie, deoarece dacă nimicirea s-ar produce în cetate, atunci cei 144.000 vor pieri împreună cu cei răi!! Trebuie să reţinem că, dacă cetatea Babilonului din Apocalipsa 14 este un simbol pentru biserica apostaziată, atunci devine limpede că cetatea lui Dumnezeu din acelaşi capitol trebuie să fie un simbol pentru adevărata biserică a lui Dumnezeu.

În timp ce zdrobirea strugurilor viei pământului are loc în afara cetăţii lui Dumnezeu, adică pe un perimetru care nu aduce atingere sub nici o formă celor 144.000, sângele lor ajunge până la zăbalele cailor. Întrebarea este: Ce reprezintă caii? Cum au apărut caii în acest tablou al Apocalipsei 14, întrucât oricât am citi-o nu vom afla nimic despre aceşti cai!? Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns în acest sens. Calul în Biblie este totdeauna simbol pentru puritate şi putere, dacă este alb, sau pentru decădere, pentru declin de la puritate la apostazie şi necurăţie, dacă are altă culoare!!! El mai poate însemna şi distrugere, în funcţie de cine îl călăreşte, distrugere ca urmare a neprihănirii descoperite sau ca urmare a nelegiuirii şi păcatului. (Nu trebuie să uităm că Evanghelia primită salvează din păcat, pe când Evanghelia respinsă definitiv împietreşte şi distruge).

Bunăoară, în Apocalipsa 6,1-8 sunt zugrăviţi patru cai care au diferite culori. Aici avem tabloul declinului bisericii de la curăţie la apostazia din Evul Mediu, biserică a cărei stare spirituală este simbolizată prin nişte cai coloraţi! "Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie. Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: >Vino şi vezi<. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce stătea pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce stătea pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: >O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!< Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului."

Calul alb simbolizează puritatea şi puterea bisericii lui Dumnezeu, în cazul nostru biserica apostolică. Cel ce şade pe El trebuie să fie Isus, pentru că biserica respectivă era centrată în Hristos, toată învăţătura ei fundamenta pe Hristos, Stânca veacurilor. Frumuseţea iubirii şi a neprihănirii lui Hristos sunt de asemenea simbolizate prin acest cal alb. Apoi, biserica decade, iar starea ei spirituală ajunge la roşu, simbolul păcatului, potrivit cu Isaia 1,18. Apoi calul roşu devine negru, simbolul întunericului care a cuprins biserica şi de care avea să fie caracterizată. După care urmează calul gălbui, simbolul palorii morţii, un simbol potrivit pentru starea ei de nimicitor de suflete, căci biserica devine un instrument de tortură şi distrugere masivă de vieţi omeneşti pentru toţi cei care nu urmau învăţăturile ei. Vorbim desigur despre papalitate. În funcţie de cine se află la cârma ei, adică de cine o călăreşte, potrivit Scripturii, vor fi şi toate învăţăturile şi acţiunile sau faptele ei, toate indicând spre starea ei spirituală.

Cu alte cuvinte, calul, în cazul de faţă, este un simbol viu prin care Dumnezeu ne înfăţişează starea spirituală a bisericii. Dar, totuşi, rămâne întrebarea referitoare la modul cum apar caii în Apocalipsa 14! Un amănunt deosebit de important în descoperirea identităţii lor sunt zăbalele. Un cal care are zăbale este un cal călărit de cineva. Răspunsul îl găsim în Apocalipsa 19. Caii de aici sunt aceeaşi cai din Apocalipsa 14!!! Şi pe deasupra mai sunt şi călăriţi, întocmai precum calul alb din Apocalipsa 6. "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă >Cel credincios< - şi >Cel adevărat<, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor<." Apocalipsa 19,11-16.

Călăreţul este însuşi Domnul Hristos, iar caii reprezintă puritatea caracterului celor 144.000 a căror stare spirituală, simbolizată de albul curat, este neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu!!! Sensul este acela că cei 144.000 au făcut din Hristos totul totului tot în viaţa lor, la cârma vieţii lor aflându-se Hristos! Ei devin imaginea perfectă a Mielului lui Dumnezeu, oglinda lui din punct de vedere spiritual, al caracterului. De aceea, cei 144.000 sunt o grupă specială. Mai mult decât atât, fiindcă ei ies împreună cu Hristos din templul ceresc, desigur în sens spiritual, este corect să se spună că cei 144.000 călătoresc împreună cu Hristos înspre pământ, de vreme ce se spune despre ei că "urmează pe Miel oriunde merge El". Apocalipsa 14,4.

Pe de altă parte, nu este cazul să spiritualizăm întregul mesaj al versetelor amintite mai sus, din Apocalipsa 19. Noi ştim că Hristos vine în mod literal şi că, pe deasupra, este însoţit în periplul Său spre pământ de îngeri şi de oamenii răscumpăraţi aflaţi în cer. Oştile din cer sunt în primul rând oamenii răscumpăraţi, de vreme ce se spune că sunt îmbrăcaţi cu in subţire, alb şi curat. Dar, la ospăţul nunţii Mielului participă toţi mântuiţii, ceea ce înseamnă că toţi oamenii răscumpăraţi trebuie să fie îmbrăcaţi cu in subţire, alb şi curat, simbolul caracterului desăvârşit al acestora. ">Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.< (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: >Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!< Apoi mi-a zis: >Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 19,7-9.

Mergând mai departe cu acest gând, atunci este uşor de văzut că oştile care-l însoţesc pe Isus îi reprezintă în primul rând pe cei 144.000, care-l urmează prin credinţă pe Isus, când El iese din templul ceresc şi se îndreaptă spre pământ. Ei sunt înfăţişaţi ca având haine de in dar şi ca unii care călăresc nişte cai, tot albi. Caii aici sunt simbolul caracterului lor, al iubirii şi neprihănirii lui Hristos, ce caracterizează viaţa lor, simbol întărit şi prin haina de in pe care o poartă. Cum putem şti că această interpretare este corectă? Putem şti din versetul următor: "Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu". Apocalipsa 19,15. Sunt aproape aceleaşi cuvinte ca în Apocalipsa 14! Aici se află dovada că provocarea distrugerii masive între cei răi vine ca urmare a descoperirii caracterului neprihănit al lui Hristos prin cei 144.000. Hristos este expus privirilor celor nelegiuiţi care realizează că sunt pierduţi. Ceea ce-i "calcă în picioare" pe cei neleguiţi sunt caii, simbolul purităţii, luminii, sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu, aşa cum sunt reflectate în viaţa şi în caracterul celor 144.000, la care cei răi privesc, înainte de a înţelege că adevărata cauză a condiţiei în care se află ei sunt slujitorii religioşi!!!

Noi ştim că atunci când Isus vine pe norii cerului, pe pământ mai rămân doar puţini oameni nelegiuiţi care se ascund prin văgăunile hidoase ale pământului. "Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: >Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?<" Apocalipsa 6,15-17. Rămăşiţa aceasta de oameni apucă să supravieţuiască în marea învălmăşeală care începe atunci când nelegiuiţii realizează că adevărata cauză a pieirii lor sunt pastorii şi preoţii. Am văzut că nu Hristos îi distruge pe cei răi, ci propria lor furie şi propriile lor patimi, când se aruncă unii asupra altora, din care rezultă o mare baie de sânge ce se ridică până la zăbalele cailor. Acest tablou ne înfăţişează grozăvia înfricoşătoare la care trebuie să asiste cei 144.000. Inspiraţia divină doreşte să surprindă prin această imagine simbolică realitatea morţii care îi înconjoară pe cei sfinţi la ora aceea!! Sângele nu trece de zăbalele cailor, adică moartea nu-i atinge pe cei 144.000. Însă ei simt grozăvia luptelor şi omorurilor reciproce între cei nelegiuiţi, trebuind să le evite cumva.

Este practic o experienţă grozavă prin care trebuie să mai treacă neprihăniţii sfinţi, asemenea unor cai înhămaţi care trebuie să treacă printr-o vale acoperită cu sânge, sânge care le ajunge până la zăbale, aproape să-i sufoce. Atât de teribilă va fi încordarea celor 144.000 când văd ultima grozăvie care are loc pe pământ, chiar dacă ei nu mai sunt obiectul urii demonice a celor răi. Întinderea de 1600 de stadii face referire la perimetrul care se găseşte în afara cetăţii. Evident, este o suprafaţa simbolică, fiindcă practic grozăvia omorurilor are loc pe întreg pământul devastat de grindină şi de cutremurul cel mare. Este perimetrul în care se desfăşoară lupta aceea înspăimântătoare în care vor fi secerate sute şi sute de mii de vieţi omeneşti. Este un perimetru care nu are de a face cu cetatea lui Dumnezeu, adică cu cei 144.000, chiar dacă ei văd şi simt toată grozăvia de parcă lor li s-ar întâmpla aşa ceva.

În felul acesta este surprinsă experienţa celor 144.000, care trebuie să asiste la nimicirea celor răi, precum şi experienţa celor răi care se distrug reciproc.