Învierea specială şi învierea generală a bisericii Israel

În Apocalipsa 7, Duhul Sfânt doreşte să ne familiarizăm cu două tablouri ale căror protagonişti sunt cei 144.000 şi marea gloată. În primul tablou, cuprins între versetele 1 şi 8, acţiunea se petrece exact la sfârşitul timpului de har, când are loc sigilarea celor 144.000, a adevăratei biserici a rămăşiţei, care va încheia în triumf lupta cea mare. Ştim acest lucru deoarece îngerul sigilator strigă la cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului, o imagine care ne trimite la realitatea lucrării ocrotitoare a îngerilor sfinţi în favoarea omului, spunându-le să nu distrugă pământul şi nici marea, marea, ca de altminteri şi copacii, fiind simbolul popoarelor pământului. Vezi Apocalipsa 17,5 şi Psalm 1,1-3. Apoi, este introdus tabloul bucuriei cereşti, în partea a doua a Apocalipsei 7, când absolut toţi mântuiţii participă la actul închinării, aducând laude Dumnezeului creator.

Însă, între aceste două tablouri se întâmplă evenimentele descrise în Apocalipsa 14,14-20; 19,11-21, şi în Daniel 12,1.2. Pe noi ne va interesa în mod deosebit învierea, facilitată de magnifica biserică fără pată a lui Hristos, cei 144.000. Numai că, potrivit Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, au loc două învieri la intervale de timp delimitate. "Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică." Daniel 12,2. O primă categorie a celor înviaţi va fi "pentru viaţa veşnică", o altă categorie, ce va învia împreună cu cei din prima categorie, va fi a acelora care au parte de "ocară şi ruşine veşnică", iar ultima categorie a celor înviaţi îi include pe toţi mântuiţii care au murit de-a lungul veacurilor! Aceasta din urmă este o înviere ce survine după învierea celor două categorii amintite mai sus.

Acum, în mod firesc, apar şi întrebări justificate în legătură cu identitatea celor înviaţi, a acestor trei categorii de morţi înviaţi. Aşadar, cine sunt morţii înviaţi care aparţin primei categorii "pentru viaţa veşnică"? Trebuie să spun că aceştia sunt o grupă specială care va învia înainte de apariţia reală a lui Isus pe norii cerului!!! Evenimentele, până la acest punct al învierii, se petrec în felul următor: pe fondul unui întuneric negru ca smoala, consecinţa plăgii a cincea, chiar la miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru izbăvirea celor 144.000 şi pentru învierea copiilor Săi credincioşi. "În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina." Zaharia 14,6.7. Deşi este întuneric beznă, de nu se poate desluşi nimic, întuneric binecuvântat pentru cei 144.000, care au fost ascunşi de privirile fioroase ale ucigaşilor ce voiau să le ia viaţa, îşi face totuşi apariţia soarele în toată puterea lui, ca ziua în amiaza mare, potrivit profeţiei de mai înainte, care spune că trebuie să se arate "lumina".

Însă, nu este vorba numai de lumina soarelui, ci mai ales de lumina slavei lui Dumnezeu. Apare şi luna ţintuită parcă pe cer, râurile încetează să mai curgă, se ivesc totodată şi nori groşi, iar în mijlocul cerului se crapă un spaţiu luminat de o slavă imposibil de descris, de unde glasul lui Dumnezeu spune: "S-a isprăvit!". Apocalipsa 16,17. Acest glas, ca vuietul multor ape, introduce marele cutremur de pământ, sau plaga a şaptea, care prăpădeşte pământul, înghiţind lanţuri de munţi şi făcând să dispară insulele mărilor! Toate oraşele sunt făcute una cu ţărâna, iar zidurile închisorilor cad pentru a fi eliberaţi astfel toţi copiii lui Dumnezeu, dintre cei 144.000, care au fost ţinuţi captivi în temniţe, în timp ce restul celor 144.000 fuseseră ascunşi prin păduri şi prin peşterile munţilor. Nici unul dintre sfinţii lui Dumnezeu nu păţeşte ceva în timpul celor şapte plăgi, dar mai ales a acestui cutremur înfiorător, care practic rupe şi dizlocă scoarţa terestră.

     "La miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: >S-a isprăvit< (Apocalipsa 16,17).
     Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ (Apocalipsa 16,17.18). Firmamentul pare că se deschide şi se închide. Slava de la tronul lui Dumnezeu străluceşte printre nori. Munţii tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile prăbuşite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă. Chiar temeliile par că se prăbuşesc. Lanţuri de munţi se prăbuşesc. Insule locuite dispar. Porturile mării, care au devenit asemenea Sodomei din cauza nelegiuirii, sunt măturate de apele înfuriate. >Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.< Pietre mari, fiecare cântărind >aproape un talant<, îşi fac lucrarea de distrugere (Apocalipsa 16,19.21). Oraşele îngâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinţilor, în care mai marii lumii şi-au risipit bogăţiile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se prăbuşesc şi poporul lui Dumnezeu, care a fost ţinut în captivitate pentru credinţa lui, este eliberat." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 5, 6.

Ceea ce trebuie remarcat până aici este faptul că toate aceste lucruri se petrec înainte ca Hristos să apară, să se facă vizibil pe norii cerului! Cutremurul acesta de pământ mai aduce cu sine ceva extrem de important, şi anume deschide mormintele unei grupe speciale dintre toţi mântuiţii lui Dumnezeu, dar şi a altei grupe de morţi, care în mod normal ar trebui să învie după mileniu!!! Aceasta este învierea specială care are loc înainte ca Hristos să fie văzut pe norii cerului, iar acest lucru trebuie foarte bine clarificat şi ţinut minte. Cine sunt cei din prima categorie care înviază "pentru viaţă veşnică"? Ei sunt toţi acei credincioşi care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, adică toţi aceia care au murit din iarna anului 1844 până la încheierea timpului de har, când se petrece sigilarea celor 144.000, un timp, dacă mă refer la cel ce se întinde între edictul duminical şi decretul morţii, în care vor exista câţiva martiri pentru Domnul, pentru ca sângele lor să fie o sămânţă şi un curaj în favoarea adevărului Evangheliei, pentru aceia care vor ajunge să alcătuiască grupa celor 144.000!

Cum ne dăm seama că în această categorie, din cadrul acestei învieri speciale, intră toţi cei care au murit în credinţa mesajului extraordinar al primilor trei îngeri? Ne dăm seama din contextul capitolului al doisprezecelea al cărţii lui Daniel!!! Întrucât această înviere are loc în pragul venirii lui Hristos, înseamnă că la ea trebuie să participe toţi aceia care vor trăi "la vremea sfârşitului", Daniel 12,4, când avea să fie desigilată cartea lui Daniel. "Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte". Această cunoştină deosebită este chiar cunoştinţa cuprinsă în mesajul primilor trei îngeri, cunoştină ce avea să fie scrisă şi tipărită sub forma mărturiilor Duhului Sfânt, numite şi Spiritul profeţiei, despre care am vorbit în alte episoade în trecut. Această cunoştină însuşită şi trăită se va transforma într-o mare avertizare mondială, prin intermediul îngerului al patrulea.

Mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14 este tocmai mesajul care va pregăti o biserică ce va putea să stea fără Mijlocitor în timpul fără har. O dată însuşit, acest mesaj devine viaţă pentru primitor, căci este singurul în care este cuprinsă Evanghelia veşnică şi prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului pocăit că poate trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit, că poate trăi o viaţă creştină normală, aşa cum ne-a arătat Mântuitorul la întruparea Sa!! De aceea se spune în Scripturi: "Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!" Daniel 12,12. (Această perioadă de timp se întinde până în anul 1843). Va fi ferice de toţi aceia care urmau să se împărtăşească de această lumină extraordinară, conţinută în solia primilor trei îngeri, solie care trebuia să se facă auzită "la vremea sfârşitului", adică după 1798, dar mai ales începând cu 1831, când se dă glas întâiaşi dată primei solii îngereşti!!

Cea de-a doua categorie, care trebuie să aibă parte de această înviere specială, este categoria acelora care l-au răstignit pe Isus, potrivit profeţiei din Apocalipsa 1,7. "Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin." Cei care l-au străpuns nu pot fi decât aceia care şi-au bătut joc de Isus, precum preoţii, Irod şi mulţimea batjocoritoare. "Mormintele se deschid >şi mulţi din aceia care au adormit în ţărâna pământului... se trezesc, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii pentru ruşine şi ocară veşnică< (Daniel 12,2). Toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa. >Şi cei care L-au străpuns< (Apocalipsa 1,7), aceia care au batjocorit şi au râs de agonia de moarte a lui Hristos şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi, ca să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 7.

De ce aceste două categorii de morţi, sfinţii care şi-au însuşit întreita solie îngerească şi cei care l-au răstignit pe Isus au parte de o înviere specială, înainte ca Isus să-şi facă apariţia pe norii cerului, mormintele lor deschizându-se în timpul marelui cutremur de pământ, când ies afară din ele? Sfinţii din prima categorie trebuie să aibă parte de această înviere deoarece ei sunt aceia care ar fi trebuit să se bucure de venirea lui Hristos chiar în timpul vieţii lor!!! Cu alte cuvinte, ar fi avut ocazia specială se devină cei 144.000!!! Ei sunt înviaţi pentru a-l putea vedea pe Isus venind pe norii cerului cu ochii lor. Dar, nu numai pentru aceasta sunt înviaţi aceşti nobili creştini. Mai este un motiv bine întemeiat. Ei trebuie să se împărtăşească împreună cu cei 144.000, însă neintrând niciodată în numărul acestora din urmă, de biruinţa obţinută de cei 144.000 asupra fiarei, icoanei ei şi a numărului numelui ei.

Din cauza condiţiei laodiceene în care avea să cadă biserica adventiştilor, în care au intrat toţi aceşti aşteptători deosebiţi, ce au parte de această înviere specială, nu a mai fost posibilă confruntarea cu icoana fiarei, despre care ei au vorbit şi scris!! "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap. O lucrare de reformă, par. 19.

Toţi acei viteji ai Domnului, care s-au bucurat de toată lumina primită şi înţeleasă a primilor trei îngeri, s-au stins din viaţă în drumul lor spre cetatea sfântă, având dorinţa sinceră de a încheia lucrarea în neprihănire. Ei au dorit mult să biruie icoana fiarei, dar din cauza respingerii luminii soliei îngerului al patrulea, prezentată în 1888, a avut loc o amânare destul de lungă, motiv pentru care, toţi cei rămaşi credincioşi, care au primit adaosul de lumină prin solia de la 1888, n-au mai avut cum să se bucure de biruinţa promisă de Dumnezeu tuturor celor ce se împărtăşesc de mesajul neprihănirii vii. Cum biserica laodiceană avea să respingă şi a doua chemare la nuntă, în 1950, la numărul acestor credincioşi urma să se adauge alţii, şi vor continua să se adauge mulţi până la încheierea timpului de har.

Însă, Dumnezeu le rezervă o surpriză de proporţii, când sunt înviaţi pentru a se bucura şi împărtăşi împreună cu cei 144.000 de roadele biruinţei celor din urmă, asupra fiarei, icoanei ei şi a numărului numelui ei, 666. Acesta este motivul pentru care ambele grupe, cei 144.000 şi aceşti sfinţi credincioşi înviaţi la învierea specială, vor striga strigătul de biruinţă asupra icoanei fiarei. "Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15. "Şi când binecuvântarea veşnică a fost rostită pentru cei care-L onoraseră pe Dumnezeu prin sfinţirea Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă asupra fiarei şi asupra chipului ei." Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 2.

Observăm că binecuvântarea este rostită asupra celor care "L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt". Or, acest adevăr scump inimii lor este cuprins în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14!! Prin urmare, această înviere specială trebuie să aparţină tuturor celor care au cinstit Sabatul, de la 1844 încoace, nu numai ca ziua a şaptea, ci şi în spirit, ca principiu viu şi activ al neprihănirii lui Hristos în ei!!! Ceea ce trebuie reţinut este următorul fapt: aceşti sfinţi înviaţi, care se alătură celor 144.000, nu vor fi socotiţi niciodată în numărul celor 144.000, chiar dacă se împărtăşesc împreună de roadele biruinţei obţinută de către cei 144.000! Dovada este dată de faptul că în templul celor 144.000 nu intră nici un alt mântuit din nici un veac al istoriei pământeşti. Dar, aceştia, cei care au iubit şi trăit întreita solie îngerească şi au fost înviaţi la această înviere specială, vor putea însoţi sau vor putea fi împreună cu cei 144.000 în vizitele pe care aceştia le vor face în locuri speciale din Universul lui Dumnezeu.

Acum, dacă ne întoarcem la cealaltă categorie, a celor ce şi-au bătut joc de Isus, care are parte de această înviere specială, va trebui să ne întrebăm de ce sunt înviaţi acum şi nu la învierea celor nelegiuiţi de la sfârşitul mileniului, potrivit Apocalipsei 20? Există un motiv întemeiat pentru învierea lor. Toţi aceştia au refuzat să creadă că Mesia cel întrupat în timpul lor este Isus, fiul tâmplarului Iosif!!! Ei nu au vrut să accepte această realitate, deşi au fost convinşi până la urmă că este Mesia, pentru că nu se potrivea cu viziunea lor despre felul cum trebuia să vină, să vorbească şi să înfăptuiască Hristosul Dumnezeului cel viu. Cea mai mare groază o vor avea preoţii şi rabinii care au îndemnat poporul să nu-l accepte pe Isus din Nazaret drept Mesia, în pofida tuturor minunilor săvârşite de El!

Din acest motiv, trebuie înviaţi pentru a-l vedea pe Acela care le spusese: "... vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.<" Matei 26,63.64. Acum, toţi aceşti batjocoritori trebuie să fie martorii apariţei în slavă, şi nu în umilinţă, a Aceluia pe care l-au răstignit. Ce umilinţă, ce groază indescriptibilă, ce uimire plină de frică pentru aceşti blasfematori!

     "Acolo sunt aceia care şi-au bătut joc de Hristos în umilinţa Sa. Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului, când, somat de marele preot, a declarat solemn: >Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului< (Matei 26,64). Acum îl văd în slava Lui şi mai trebuie să-L vadă şi stând la dreapta puterii.
     Aceia care au luat în râs afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care şi-a bătut joc de titlul Său regesc şi le-a poruncit soldaţilor dispreţuitori să-L încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe fruntea Sa sfântă coroana de spini şi în mâinile Sale, care nu s-au împotrivit, un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit şi L-au scuipat pe Domnul vieţii acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă de copleşitoarea slavă a prezenţei Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază şi cu remuşcare. 

     Cu o claritate înspăimântătoare, preoţii şi conducătorii îşi reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, îşi reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au exclamat: >Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte< (Matei 27,42-43).

     Îşi amintesc, în culori vii, parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care şi-au bătut joc de robii lui şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc şi sentinţa pe care ei înşişi au pronunţat-o: >Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiţi<. În păcatul şi în pedepsirea acelor oameni necredincioşi, preoţii şi bătrânii îşi văd propria cale, precum şi soarta lor dreaptă. Şi acum se înalţă un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât strigătul: >Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!<, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă vaiul groaznic, disperat: 

     >El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!< Ei caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peşterile adânci ale pământului, prăbuşite de furia naturii.

     În viaţa tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente când conştiinţa se trezeşte, când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieţi de făţărnicie, iar sufletul este hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparaţie cu remuşcarea din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Proverbe 1,27). Aceia care au vrut să distrugă pe Hristos şi pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinţilor, exclamând în tonuri pline de bucurie: "Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui" (Isaia 25,9)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 22-27.

Din aceste paragrafe putem înţelege clar motivul pentru care sunt înviaţi, şi consider că nu mai este nevoie să adaug nimic. Aşadar, avem învierea specială, care se petrece înainte ca Hristos să-şi facă apariţia fizică pe norii cerului, înviere de care beneficiază doar sfinţii adormiţi de la 1844 şi până la încheierea timpului de har, şi toţi cei care au participat în vreun fel la batjocorirea, insultarea şi răstignirea lui Hristos. Aceasta este învierea specială. 

Însă, mai există şi învierea generală a tuturor copiilor lui Dumnezeu, de la Adam până la ultimul martir al lui Hristos, care va muri cu ceva timp înainte de încheierea harului divin, din cauza icoanei fiarei. Această înviere are loc numai atunci când Hristos şi-a făcut deja apariţia, plutind în atmosferă, deasupra pământului distrus, potrivit cuvântului profetic rostit de Pavel: "Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul." 1Tesaloniceni 4,15-17.

     "În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor şi a bubuitului tunetelor, glasul Fiului lui Dumnezeu îi strigă pe sfinţii adormiţi. El priveşte mormintele celor neprihăniţi; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: >Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi, care dormiţi în ţărână, şi sculaţi-vă!< În lungul şi în latul pământului, morţii vor auzi aud glasul acela şi aceia care îl aud învie. Şi pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare naţiune, neam, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii, îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: >Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?< (1Corinteni 15,55). Iar neprihăniţii cei vii şi sfinţii înviaţi îşi unesc glasurile într-un strigăt de biruinţă îndelung fericit." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 28.

Ceea ce putem observa în acest paragraf este faptul că şi aceşti sfinţi strigă biruinţă, dar nu asupra icoanei fiarei, aşa cum fac cei din prima categorie, ci asupra mormântului şi a morţii!! Acest fapt reiese mai clar din această declaraţie: "Când glasul lui Dumnezeu i-a chemat pe sfinţii adormiţi, pământul s-a zguduit îngrozitor. Aceştia au răspuns chemării şi au ieşit înveşmântaţi în nemurire slăvită, strigând: >Victorie, victorie asupra morţii şi mormântului! O moarte, unde îţi este boldul? O mormântule, unde îţi este biruinţa?<" Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 5.

De ce este totuşi diferit acest strigăt de cel al celor 144.000? Este diferit pentru că toţi aceştia nu au avut parte de lumina extraordinară cu privire la fiară, icoana fiarei şi numărul numelui ei, aşa cum este cuprinsă în întreita solie îngerească. Ei nu au trăit într-un timp când să se facă auzită această solie la nivel mondial, iar foarte mulţi dintre ei, dacă nu o majoritate, au murit fără să aibă habar de importanţa Sabatului lui Dumnezeu!! Dar, asta nu înseamnă că nu au fost păstrători ai Sabatului în spirit şi în acţiunile lor, ca şi cum ar fi ştiut să Sabatul este ziua de odihnă a lui Dumnezeu! Oricine s-a bucurat de experienţa naşterii din nou, potrivit luminii pe care a avut-o generaţia sa, indiferent care a fost aceasta, până la 1844, s-a bucurat de odihna mântuirii sau a Sabatului lui Dumnezeu, căci adevăratul Sabat are de-a face şi este chiar neprihănirea lui Dumnezeu primită în suflet de credinciosul pocăit! Testul Sabatului ca zi a fost introdus după anul 1844. Abia după acest an se poate vorbi şi despre păzirea zilei a şaptea. Ziua a şaptea este semnul odihnei de Sabat, a locuirii lăuntrice a Duhului Sfânt în inima credinciosului. Ziua a şaptea păzită doar pe dinafară, fără prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine a lui Isus în cel credincios, este totuna cu nimic!!

Grosul celor înviaţi, care sunt chiar gloata cea mare, lansează acest strigăt asupra morţii şi mormântului fiindcă moartea a fost cel mai mare duşman al lor, pe când cei 144.000 împreună cu sfinţii care adormiseră de la 1844 încoace, strigă biruinţa asupra icoanei fiarei fiindcă aceasta, împreună cu fiara, papalitatea, a constituit cel mai mare duşman al lor! De aceea, aceste două strigăte sunt diferite. Dar, mai există un motiv foarte bine întemeiat pentru lansarea acestui strigăt. Nemurirea, în pofida învierii tuturor copiilor adormiţi ai lui Isus, nu a fost acordată nimănui până la acel moment, nici măcar celor 144.000. Toţi trebuie să primească nemurirea în acelaşi timp; nimeni nu o ia înaintea altuia. Dacă la înviere au ieşit doar cu trupuri slăvite, fără nemurire, adică cu nişte trupuri lipsite de orice defect şi orice urmă fizică, psihică şi emoţională a degradării cauzate de păcat, acum, o dată cu învierea gloatei celei mari, are loc acordarea nemuririi celor înviaţi plus a celor 144.000. (Aş dori să se înţeleagă faptul că şi cei care au parte de învierea specială, aceia care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, intră sau fac parte din gloata cea mare, doar că ei beneficiază mai dinainte de înviere pentru a se împărtăşi de roadele biruinţei celor 144.000).

     "Neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi >într-o clipă, într-o clipeală din ochi<. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost glorificaţi; acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt răpiţi să-L întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii îi >adună pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă<. Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în braţele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi, cu cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 30.

Acesta este adevărul cu privire la învierea specială, în care intră două categorii, sfinţi şi păcătoşi, cei păcătoşi urmând să fie distruşi iară împreună cu cei care au scăpat de cele şapte plăgi, atunci când strigă munţilor să cadă peste ei, căci nu pot suferi slava venirii lui Hristos, Apocalipsa 6,15-17, şi de asemenea cu privire la învierea generală a gloatei celei mari sau a Israelului spiritual al lui Dumnezeu, a bisericii sale spirituale din toate timpurile.

     "Toţi ies din mormintele lor având aceeaşi statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care se găseşte în mulţimea celor înviaţi, este de o înălţime distinsă şi cu o statură maiestuoasă, cu puţin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. Este un mare contrast între el şi oamenii din ultimele generaţii; în această privinţă, se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toţi învie cu prospeţimea şi vigoarea tinereţii veşnice. La început, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci şi în trăsături şi formă. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va schimba trupurile noastre netrebnice şi le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumuseţe, odinioară întinat de păcat, devine desăvârşit, frumos şi nemuritor. Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Readuşi la pomul vieţii, în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiţi >vor creşte<, (Maleahi 4,2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta >în frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru<, la minte, la suflet şi la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor. O, minunată mântuire! Mult discutată, mult aşteptată, contemplată cu o anticipaţie înflăcărată, dar niciodată înţeleasă pe deplin...
     De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub ele sunt roţi vii; şi, în timp ce carul se înalţă, roţile strigă: >Sfânt<, iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: >Sfânt<, iar suita de îngeri strigă: <Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic<. Iar cei răscumpăraţi strigă: >Aleluia!< în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.
     Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmaşilor Săi emblemele biruinţei şi îi învesteşte cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalţă maiestuoasă, mai presus de sfinţi şi de îngeri, a cărui faţă străluceşte asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor din oastea nenumărată a celor răscumpăraţi este aţintită asupra Lui, fiecare ochi priveşte slava Aceluia a cărui >faţă a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai mult decât al fiilor oamenilor<. Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria mână, pune coroana de slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând noul său nume (Apocalipsa 2,17) şi inscripţia >sfinţit Domnului<. În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului şi harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase şi bogate. O încântare de nespus pune stăpânire pe toate inimile şi toate glasurile se înalţă în laudă plină de recunoştinţă: >A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!< (Apocalipsa 1,5.6)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 29, 31, 32.