Mişcarea îngerului al şaptelea

Am văzut împreună cum surprinde Duhul Sfânt, prin tablouri simbolice, în Apocalipsa 14, diferitele lucrări ale îngerilor sau ale mişcărilor formate din acei oameni care au acceptat Evanghelia veşnică. Totdeauna faza următoare a lucrării Evangheliei sau a misiunii îngerului, ca în cazul ultimilor trei îngeri, este introdusă printr-un alt înger. Dacă misiunea îngerului al cincilea este aceea de a descoperi neprihănirea caracterului desăvârşit al lui Dumnezeu, natura reală a legii Sale, cât şi natura răzvrătirii împotriva lui Dumnzeu, motiv pentru care cei nelegiuiţi sunt nevoiţi să se arunce la picioarele sfinţilor lui Dumnezeu, misiunea îngerului al şaselea este de a arăta ce face păcatul celor ce au rămas neschimbaţi prin harul lui Dumnezeu, fiindcă l-au refuzat.

Această experienţă este una traumatizantă pentru cei 144.000, ştiind că nu pot face absolut nimic pentru salvarea oamenilor care au rămas fără Dumnezeu cu bună ştiinţă, simbolizaţi la început prin Babilonul cel mare şi mai apoi prin via pământului, ai cărei struguri sunt copţi pentru nimicire. Tabloul lucrării săvârşite de aceşti îngeri, al cincilea şi al şaselea, ei fiind de fapt unul şi acelaşi înger reprezentat prin cei 144.000, este frumos descoperit şi completat oarecum cu tabloul din Apocalipsa 19, unde sunt văzuţi Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, şi oştile din cer, care-l urmează pe Miel oriunde, simbolul celor 144.000. În acest tablou din Apocalipsa 19 este surprins parcă mai viu ce anume produce nimicirea celor răi de pe pământ. Aceasta este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu, ambele fiind puterea creatoare a lui Dumnezeu, care impregnează şi sunt caracterul celor 144.000, şi care sunt simbolizate prin calul alb şi haina de in alb, curat şi strălucitor.

Nimicirea strugurilor în teascul mâniei aprinse a Dumnezeului cel viu este cel mai bine zugrăvită prin cuvintele "Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier". Apocalipsa 19,15. Acest tablou frumos, deşi grav, ne arată ce anume aduce pieirea celor răi. E clar că Hristos nu poate veni literalmente călare pe un cal alb şi că din gura lui nu poate ieşi o sabie, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o simbolistică foarte vie şi plastică, în dorinţa Duhului Sfânt de a înfăţişa o anumite stare de lucruri care se petrec pe pământ la vremea aceea.

Sabia este un simbol pentru Cuvântul lui Dumnezeu, după cum reiese din următorul text: "Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia, brâul mijlocului Său". Isaia 11,2-5.

Acest text biblic ne spune limpede că atunci când Hristos s-a întrupat pe pământ, El urma să lovească pământul cu toiagul cuvântului Său. Aici, cuvântul rostit de El, sub forma Evangheliei veşnice, este simbolizat printr-un toiag. Acest toiag, Cuvântul Lui veşnic, este neprihănirea şi credincioşia, după cum reiese din ultimul verset din Isaia 11. Dacă în acest text Duhul Sfânt ne arată felul cum urma să-şi desfăşoare lucrarea Isus printre oameni, adică prezentându-le numai Cuvântul lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care pentru unii avea să fie viaţă, iar pentru majoritatea condamnare şi moarte, o moarte care "va omorî pe cel rău", tot Duhul lui Dumnezeu ne descoperă că aceeaşi lucrare va fi făcută de astă dată prin cei 144.000, sub forma unei săbii ce iese din gura Domnului!!! De fapt, ca să fim realişti, lucrarea este a lui Hristos prin cei 144.000 de sfinţi. Şi aceasta este chiar ideea textului respectiv.

Ar trebui să fie lesne de văzut faptul că Hristos nu vine pe pământ să rostească adevărul Său muritorilor condamnaţi la moarte veşnică, ci această lucrare este săvârşită, după cum am demonstrat, de cei 144.000. Un alt amănunt ce trebuie observat e faptul că ultimii trei îngeri nu au de dat, de oferit nici o solie salvatoare celor nelegiuiţi, după încheierea timpului de har!! Fiecare înger se adresează fie lui Isus, fie celor 144.000, desigur din punct de vedere spiritual, fiindcă cei 144.000 nu pot vorbi literalmente cu Isus, întrucât El, la data când cei 144.000 i se adresează, părăseşte templul ceresc. Se spune că din gura lui Isus va ieşi o sabie ascuţită pentru a arăta ce fel de lucrare săvârşesc cei 144.000, şi care este singura lor armă împotriva păcatului şi a nelegiuirii. Această singură armă este Cuvântul lui Dumnezeu prin care este prezentat Hristos şi neprihănirea Sa!

Că aşa stau lucrurile este dovedit şi în Evrei, unde ni se spune: "Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii". Evrei 4,12. Fiindcă cei 144.000 s-au hrănit necontenit cu Cuvântul lui Dumnezeu, ei ajung plini de neprihănirea lui Hristos pe care o scot în evidenţă în propriul lor caracter. Modul lor de viaţă este trăirea în neprihănire, iar această experienţă îi aduce pe cei răi în situaţia de a fi călcaţi în picioare. Ei stau astfel în faţa dreptăţii lui Dumnezeu şi înţeleg că trebuie să moară!

Ceea ce trebuie să reţinem din aceste două tablouri care se completează reciproc, din Apocalipsa 14 şi 19, este că spiritul în care Hristos a săvârşit lucrarea Sa înaintea poporului iudeu în timpul întrupării, va fi acelaşi spirit în care va fi făcută lucrarea celor 144.000. Practic va fi o repetare a lucrării lui Isus în persoana şi cu ajutorul celor 144.000. Este ca şi cum Hristos ar fi întrupat a doua oară pe pământ, dar de astă dată în cei 144.000!! Baza lucrării lor a fost una singură: Cuvântul lui Dumnezeu, care nu dă greş niciodată.

Aş dori să mai reţinem încă un aspect important legat de tabloul zugrăvit în Apocalipsa 19. Acest tablou trebuie înţeles în două moduri: unul, fiind cel despre care am vorbit deja, ţinând seama de înţelesul spiritual al simbolurilor oferite sau cu care se încearcă îmbrăcarea unei realităţi ce ţine strict de lucrarea săvârşită de cei 144.000 cu ajutorul lui Hristos, şi, cel de-al doilea, în sens literal, dacă avem în vedere strict versetele 11-14, referitoare la Isus şi la oştile cereşti, care de astă dată îi reprezintă pe îngeri şi sfinţii răscumpăraţi aflaţi în cer! Dovada acestei interpretări o găsim aici:

     "Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.
     Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este >Omul durerii<, ca să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe pământ, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. >Cel credincios şi adevărat<, >în dreptate va judeca şi va face război<. >Şi oştile din ceruri îl vor urma< (Apocalipsa 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl însoţeşte pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - >zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii<. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. >Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina< (Habacuc 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: >Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor< (Apocalipsa 19,16)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15, 16.

Însă, Duhul Sfânt ne prezintă încă o lucrare pe care o au de săvârşit cei ce compun mişcarea îngerului al şaptelea. "Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: >Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi<." Apocalipsa 14,18. Un prim aspect ce trebuie observat este că lucrarea îngerului al şaselea se face doar la rugămintea îngerului al şaptelea!! Apoi, ca şi la precedentele mişcări, acest înger nu se adresează deloc tuturor popoarelor şi naţiunilor, aşa cum fac primii patru îngeri; ceea ce atestă încă o dată că rugămintea lor este adresată îngerului al şaselea în timpul când harul se va fi terminat demult.

El se adresează strict îngerului care ţine în mână un cosor, spre a face cât mai grabnic lucrarea desemnată lui în acest timp, astfel încât să se facă simţită şi misiunea îngerului al şaptelea. Pe noi ne interesează ce însemnătate are rugămintea mişcării îngerului al şaptelea şi cine sunt ei. În primul rând, spre deosebire de îngerul al cincilea şi al şaselea, ambii fiind întruchiparea celor 144.000 în două etape diferite ale lucrării lor, acest înger al şaptelea iese din altar!! Despre el nu se spune că iese din templul care este în cer, fiindcă nu ar avea cum s-o facă, după cum vom vedea. Este adevărat că vizionarilor biblici li se arată un altar al tămâierii în templul de sus, dar adevărul este că pe acest altar nu s-au adus niciodată jertfe de sânge!!!

Aşa că, altarul cu pricina nu poate fi decât altarul care se afla în curtea templului pământesc, şi cum această curte este un simbol al pământului nostru, atunci înseamnă că altarul din care ies aceste suflete nu poate fi decât altarul jertfelor aflat în curtea templului pământesc! Mare atenţie, ceea ce iese din altar sunt nişte suflete, ceea ce presupune ideea de jertfă prin pierderea vieţii, adică a sufletului, întrucât în Scripturi sufletul înseamnă nu numai omul ca întreg, ci şi viaţa acestuia. Deci, acest lucru înseamnă în mod precis ideea de jertfă a unei vieţi omeneşti, de jertfă adusă prin moarte de martir!!! Cu alte cuvinte, sufletele de sub altar sunt martirii care au murit de-a lungul timpului de prigoană împotriva lor!!! Şi aşa şi trebuie să fie.

Scripturile nu lasă loc de nici un alt posibil răspuns sau interpretare pentru acest înger. Apocalipsa 6 devine de astă dată dezlegarea sau interpretarea corectă pentru îngerul al şaptelea, dovedind că el este alcătuit din marea masă a martirilor adevăraţi care au murit de dragul lui Hristos, fiecare la timpul său. "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: >Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?< Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei". Apocalipsa 6,9-11.

Singurele suflete care ies din altar, potrivit Scripturilor, nu pot fi decât cele ce deja se află sub altar, pentru că sunt singurele care fuseseră înjunghiate datorită Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus, specifică timpului lor!!! Acest altar nu este altceva decât simbolul martiriului lor pe rug, pe eşafod, în temniţele ascunse ale bisericilor papale, prin înec, prin tortură, prin spânzurare şi prin îngropare de vii! Aceste atrocităţi strigătoare la cer, care au condus la martiriul a zeci de milioane de vieţi omeneşti, au început pe vremea Romei păgâne şi au continuat cu vehemenţă, timp de aproape 1260 de ani, de Roma papală. Moartea care este văzută călărind calul gălbui este, fără să greşim, papalitatea. În răstimpul când moartea şi locuinţa morţilor şi-au spus cuvântul, caracterizând ca stare de spirit şi autoritate biserica medievală, milioane de vieţi omeneşti, ale sfinţilor lui Dumnezeu, au fost secerate.

Aceste vieţi martirizate, însă, prind chip prin Duhul inspiraţiei şi sunt înfăţişate asemenea unor suflete vii aflate sub altar, simbolul sacrificiilor, care aşteaptă nerăbdătoare răzbunarea sângelui lor şi trezirea la viaţă veşnică!! De fapt, sub simbolul îngerului al şaptelea se ascunde întregul seceriş de suflete al tuturor copiilor lui Dumnezeu adormiţi în Hristos, de la Adam şi până la ultimul martir care va mai cădea în timpul de har, înainte de încheierea acestuia, din cauza decretului morţii, care este anticipat de unii, ce trec la acţiunea de omorâre a unor sfinţi. Trebuie să vedem şi să înţelegem că, de fapt, rugămintea martirilor din Apocalipsa 14,18 este aceeaşi ca înţeles, ca semnificaţie şi ca spirit cu cea din Apocalipsa 6,10. Ei nu fac altceva decât să solicite răzbunarea pe drept a sângelui lor prin cei 144.000!! Numai că, în timp ce în Apocalipsa 6 li se spune să mai aştepte până li se împlineşte numărul tovarăşilor lor de slujbă, ce urmau să fie omorâţi ca şi ei, cu alte cuvinte că încă nu a sosit timpul eliberării lor din morminte, în Apocalipsa 14, nu li se mai spune aşa ceva, ci pur şi simplu rugămintea lor arată către faptul că a sosit vremea răzbunării sângelui lor pentru că numărul tovarăşilor lor de slujbă a fost adaugat sau împlinit şi, deci, învierea este posibilă!!!

Trebuie să fie evident pentru toţi cei cunoscători că morţii nu ştiu nimic, că ei nu pot vorbi, auzi şi vedea. "Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor demult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare." Eclesiastul 9,5.6. Din acest motiv, limbajul Bibliei în această privinţă este doar unul strict simbolic, dar care scoate în evidenţă o lucrare ce trebuie înfăptuită pentru ca ei să poată învia. Prin rugămintea adresată de ei se arată că învierea lor depinde strict de îndeplinirea lucrării şi de biruinţa în neprihănire a celor 144.000. Dacă neprihănirea lui Hristos trebuie să iasă învingătoare, atunci ea trebuie să fie expusă în viaţa unor oameni sfinţi care să devină primele roade, căci secerişul, aşa cum am văzut, nu poate avea loc dacă nu sunt prezentate mai întâi primele roade. Cum cei morţi neprihăniţi, potrivit luminii pe care au avut-o, sunt morţi, atunci devine uşor de înţeles că această lucrare trebuie săvârşită de nişte oamenii vii.

Din acest motiv, martirii sunt înfăţişaţi ca fiind nişte suflete aflate sub altarul sacrificiilor, ca şi cum ar fi în viaţă şi ar avea nevoie de un ajutor din partea lui Dumnezeu ca să fie eliberaţi din locul respectiv! Ceea ce vrea să facă Duhul Sfânt este să sublinieze nevoia învierii celor morţi în Hristos, o nevoie care nu poate fi împlinită decât de nişte oameni sfinţi şi desăvârşiţi, calificaţi ca primele roade!!! Prin urmare, Duhul Sfânt personifică martirii cu nişte suflete care vorbesc şi care abia aşteaptă să le fie răzbunat sângele, pentru ca astfel să se deschidă calea spre învierea lor. Pentru că în Babilonul cel mare "a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ" (Apocalipsa 18,24), atunci înseamnă că tocmai acest sânge al sfinţilor trebuie răzbunat. Iar el va fi răzbunat cu vârf şi îndesat, până acolo că uciderea reciprocă a tuturor nelegiuiţilor ajunge aproape de zăbalele cailor!!

Rugămintea îngerului al şaptelea sau a martirilor lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca un imbold pentru cei 144.000 de a se ridica la înălţimea cerinţelor acelui timp înfricoşător, fără har, pentru a garanta biruinţa cauzei lui Dumnezeu!! Într-adevăr, pe umerii lor apasă o povară ce pare greu de îndeplinit, cu atât mai mult cu cât lucrarea aceasta a biruinţei trebuie încheiată numai prin credinţa lui Isus, o credinţă exercitată într-un timp fără har, fără Mijlocitor şi fără nici o dovadă vizibilă că Dumnezeu aude glasul rugăciunilor lor. Ceea ce ar trebui să înţelegem este că răspunsul pe care cei 144.000 îl dau în acele împrejurări nemaiîntâlnite se aseamănă cu răspunsul pe care Hristos la dat în Ghetsimani, când, deşi era ispitit să lase neamul omenesc în păcatul lui şi să se întoarcă la Tatăl Său, totuşi a ales să răscumpere omul, atunci când pe dinaintea ochilor i s-a înfăţişat ca o panoramă istoria neamului omenesc care, dacă avea să fie lăsat în voia lui, urma să piară pentru veşnicie!!

Aşadar, sub rugămintea stăruitoare a martirilor, adică a îngerului al şaptelea, se ascunde realitatea extraordinară a imboldului ce-i va caracteriza pe cei 144.000 de a termina lucrarea în neprihănire, când pricep, în condiţiile de atunci date, că, fără izbânda lor, nu poate exista înviere şi nici posibilitatea celei de a doua veniri Mântuitorului!!! Ei conştientizează acest lucru şi, când ajung la această înţelegere, atunci are loc şi curăţirea de pământescul lor, prin faptul că se sprijină pe Domnul nevăzut, nefăcut auzit şi simţit, cu toată greutatea încrederii lor, exact aşa cum a făcut Isus în pustia ispitirii şi în Ghetsimani.

Atitudinea lor şi răspunsul dat în acea situaţie în care se găsesc cei 144.000, vor fi atitudinea şi răspunsul lui Hristos în Ghetsimani. Isus a uitat de Sine şi de situaţia excepţional de grea în care se afla, purtând povara păcatelor noastre în natura Sa omenească, şi a ales să moară pentru toţi cei osândiţi la moarte prin păcat, acceptând doar prin credinţă că Tatăl Său primeşte jertfa Sa, fiindcă nu ştia dacă avea să învieze sau nu!! La fel, cei 144.000, sub imboldul rugăminţii simbolice a martirilor, uită de povara chinului lor sufletesc şi privesc doar prin credinţă la realitatea nevăzută a biruinţei finale, prin faptul că se abandonează total în braţele Iubirii infinite, neştiind dacă vor muri literalmente pentru cauza lui Dumnezeu sau dacă vor trăi mai departe!! Într-un anumit sens, ei vor fi socotiţi martiri de Dumnezeu fiindcă au fost condamnaţi la moarte de către cei răi. "Condamnând pe poporul lui Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când ar fi fost vărsat de propria mână. În acelaşi fel, Hristos i-a declarat pe iudeii din vremea Sa vinovaţi de tot sângele sfinţilor care fusese vărsat din zilele lui Abel; căci ei erau mânaţi de acelaşi duh şi căutau să facă aceeaşi lucrare ca aceea a ucigaşilor proorocilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorări, par. 40.

După cum Hristos a asigurat prin jertfa Sa răscumpărarea oamenilor, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu numai prin credinţă, tot astfel şi cei 144.000 vor asigura prin biruinţa lor, numai prin credinţa lui Isus bazată pe acelaşi Cuvânt, învierea sfinţilor neprihăniţi adormiţi în Hristos şi, o dată cu aceasta, cea de-a doua venire a lui Hristos pe norii cerului. După cum pentru Hristos panorama neamului omenesc osândit la moarte i-a fost imboldul pentru a uita de Sine ca să moară pentru noi, chiar dacă nu ştia că va mai învia, tot la fel înţelegerea faptului că de ei, cei 144.000, depinde scularea din morţi a sfinţilor neprihăniţi, constituie îndemnul de a uita de ei înşişi în acel chin sufletesc, de parcă chiar aud în urechile lor cuvintele îngerului al şaptelea: "Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi". Apocalipsa 14,18.

     "Întorcându-se, Domnul Hristos s-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credinţa lor, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise - momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: >Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu<. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: >Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!< (Matei 26,42).
     De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfăţişat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: >Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta<." Hristos Lumina Lumii, Ghetsimani, par. 19, 20.

     "Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: >Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi<. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 18,18-20.

În concluzie, lucrarea lui Hristos va fi lucrarea celor 144.000, în sfera lor de acţiune, credinţa lui Isus va fi credinţa lor, caracterul lui Isus va fi caracterul neprihăniţilor sfinţi care nu vor vedea moartea niciodată, iar chipul lui Hristos va fi reflectat şi făcut să strălucească aşa cum nu a mai fost reflectat şi făcut să strălucească de nici un alt om sfânt al lui Dumnezeu pe acest pământ! Toţi cei ce doresc sunt invitaţi de Duhul Sfânt să se pregătească a fi unul din cei 144.000 de sfinţi biruitori. Este loc pentru toţi cei ce doresc mântuirea mai mult decât orice în această viaţă. 

     "Şi Duhul şi Mireasa zic: >Vino!<, şi cine aude să zică: >Vino!<, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!" Apocalipsa 22,17.