Sunt cei 144.000 marea gloată?

Fiindcă Apocalipsa 7 conţine adevăruri fundamentale pentru înţelegerea lucrării şi a calităţii caracterului rămăşiţei adevărate, cei 144.000 sau biserica filadelfiană, este util să aprofundăm Evanghelia ascunsă în acest capitol extraordinar. Spuneam că seminţia lui Dan, care-i totuna cu cei 144.000, devine a treisprezecea seminţie, ce nu este numărată între cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cum ea înlocuieşte seminţia lui Levi, seminţia preoţească pământească şi trecătoare, atunci ar trebui să fie foarte clar că seminţia lui Dan este reprezentativă pentru preoţia netrecătoare şi veşnică, după rânduiala lui Melhisedec. Poate unii se gândesc că aceaste comparaţii sunt uşor forţate pentru a da o notă accentuată de crezare celor scrise până acum. Însă, Duhul Sfânt întăreşte acest adevăr chiar prin intermediul profeţiei din parabola cu privire la Iosua şi Îngerul, din Zaharia 3,1-10.

Fără a intra în prea multe detalii, întrucât această pildă o voi trata separat, atunci când voi vorbi despre lucrarea de curăţire a sufletului şi desăvârşirea caracterului, care se cere pentru cei ce vor încheia lupta în triumf total, pot spune că această parabolă simbolizează şi chiar se aplică "cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii". Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Cine va fi poporul lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii? "Biserica rămăşiţei va trece prin mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Încheierea marii zile a ispăşirii este timpul când, pe fondul promulgării decretului morţii, de la sfârşitul timpului de har, biserica luptătoare, în care intră toate fecioarele înţelepte şi fecioarele neînţelepte, multe dintre cele din ultima categorie rămânând pe cale din cauza încercărilor tot mai severe, care încep cu edictul duminical, este obligată din pricina presiunii enorme a decretului, care urmează să intre în vigoare în timpul lipsit de har, să ia decizia finală, pentru neprihănire sau împotriva neprihănirii.

Mânia balaurului şi a oştirii lui va fi simţită din plin de biserica triumfătoare doar în timpul fără har, ce introduce cele şapte plăgi şi, o dată cu acestea, începutul marelui timp de strâmtorare, din care face parte şi timpul strâmtorării lui Iacov!! Când biserica rămăşiţei este pusă faţă în faţă cu decretul morţii, cea mai înspăimântătoare încercare care se abate asupra ei, fecioarele înţelepte iau decizia finală de a rămâne cu Hristos, în timp ce toate fecioarele nechibzuite părăsesc barca salvării, astfel formându-se în sfârşit adevărata biserică a rămăşiţei, "aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus". Când decretul morţii este dat, se poate spune cu certitudine că începe judecata de cercetare a fecioarelor înţelepte sau a celor 144.000, care aleg pentru totdeauna, pe vecie, să rămână cu Hristos, indiferent ce se poate întâmpla cu viaţa lor! De reţinut, că numai atunci când acest decret este promulgat, încercare care separă obligatoriu grâul de neghină sau fecioarele înţelepte de cele nechibzuite, începe cu adevărat judecata de investigare a celor ce de acum formează ceata celor 144.000. Această judecată are loc numai în timpul de probă sau de har, şi nu după, căci după încheierea acestui timp, Hristos părăseşte templul ceresc, El nemaiadministrând sângele ispăşirii pentru nimeni de pe pământ. Prin urmare, judecata de cercetare a celor vii, a celor ce vor forma grupa celor 144.000 sau seminţia lui Dan, are loc doar în timpul când Hristos se mai găseşte în sanctuarul ceresc, adică în timpul de har, de fapt chiar la sfârşitul acestuia, întrucât lucrarea de judecată şi de sigilare se desfăşoară extrem de rapid, în cel mai scurt timp cu putinţă. Când fecioarele înţelepte au luat decizia finală, de partea lui Dumnezeu, are loc sigilarea lor, sigilarea în sine fiind chiar rezultatul judecăţii lor de cercetare. Când această lucrare de sigilare s-a sfârşit, s-a sfârşit totodată şi timpul de har, ceea ce înseamnă că Hristos şi-a isprăvit pentru totdeauna lucrarea de mijlocire pentru oameni!!

Deci, adevărata biserică a rămăşiţei, potrivit felului de a gândi al lui Dumnezeu, aşa după cum ne descoperă Duhul Sfânt, este biserica triumfătoare, acea biserică vie, singura în stare să treacă de ultima încercare, decretul morţii, de judecata de cercetare a celor vii şi de sigilare. Numai despre această biserică se poate spune, în final, că "ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus". Acum, când a avut loc sigilarea, Cuvântul lui Dumnezeu subliniază un fapt remarcabil ce trebuie observat de studentul serios şi atent al Scripturilor, şi anume calificarea lor ca preoţi şi împăraţi ai neprihănirii, după rânduiala lui Melhisedec, într-un fel în care toţi ceilalţi mântuiţi nu au putut s-o capete pe pământ în timpul vieţii lor. De ce? Pentru că niciodată n-au fost siliţi să treacă prin cele mai severe încercări care, în cele din urmă, să culmineze cu judecata lor cercetare când încă se aflau în viaţă!!! Pentru că niciodată n-au fost siliţi să se confrunte cu icoana fiarei şi cu numărul numelui ei în viaţa lor!!! Şi, mai mult decât atât, pentru că niciodată nu vor trece prin timpul strâmtorării lui Iacov, care să le faciliteze curăţirea pământescului lor!!!

Din acest motiv, singurii care ating acel nivel al desăvârşirii cerut de legea lui Dumnezeu, în împrejurările respective, fără ca ei să guste moartea, într-un timp cu totul lipsit de har, sunt doar cei 144.000 sau seminţia lui Dan, şi asta fiindcă s-au calificat a fi preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec, fapt care face posibilă intrarea lor în timpul strâmtorării lui Iacov cu această calitate, de preoţi. Ei nu mai mijlocesc pentru ceilalţi oameni, căci sunt deja pierduţi, ci mijlocesc doar pentru sufletul lor în cele mai profunde rugăciuni înălţate vreodată şi în cel mai mare chin sufletesc, asemenea Mântuitorului în grădina Ghetsimani!!! De ce este nevoie ca ei să intre în timpul strâmtorării în calitate de preoţi, lucru neîntâlnit şi necerut tuturor copiilor lui Dumnezeu care se află în patul de ţărână? Este nevoie pentru a putea face posibilă ultima lor curăţire, de pământesc, tocmai pentru a face cu putinţă calificarea lor ca întâiul rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel, fapt care face să devină realitate secerişul sau învierea celor morţi în Hristos şi, o dată cu aceasta, chiar venirea Mântuitorului pe norii cerului!!

Următoarele cuvinte profetice stau ca mărturie în acest sens: "Eu am zis: >Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: 'Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!'< Apoi a zis lui Iosua: >Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!<  Eu am zis: >Să i se pună pe cap o mitră curată!< Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.". Zaharia 3,5. "În timp ce copiii lui Dumnezeu îşi amărăsc sufletele înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, porunca este rostită: „Dezbrăcaţi-i de hainele murdare” şi sunt rostite cuvintele pline de încurajare:”Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare”. Haina fără pată a neprihănirii Domnului Hristos este pusă asupra copiilor lui Dumnezeu încercaţi, ispitiţi, dar credincioşi. Rămăşiţa cea desconsiderată este îmbrăcată în veşminte de slavă şi niciodată nu vor mai fi mânjiţi de stricăciunea care este în lume. Numele lor sunt păstrate în Cartea Vieţii Mielului, cuprinşi printre credincioşii din toate veacurile. Ei au rezistat vicleşugurilor amăgitorului; n-au fost clintiţi de la datoria lor de către răcnetul balaurului. Acum sunt pe veci apăraţi de vicleşugurile ispititorului. Păcatele lor sunt aşezate asupra aceluia care este autorul păcatului. Şi rămăşiţa nu numai că este primită şi iertată, ci este şi onorată. >O mitră curată< este pusă pe capul lor. Ei trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. În vreme ce Satana acuză şi caută să nimicească această grupare, îngerii cei sfinţi, nevăzuţi, merg dintr-o parte în alta, punând asupra lor sigiliul viului Dumnezeu." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, paragraful al treilea de la sfârşit.

Aşadar, asocierea cu seminţia lui Levi nu este la voia întâmplării, în sensul că ambele au fost destinate pentru preoţie. Dar, în timp ce seminţia lui Levi deţinea o preoţie trecătoare, totuşi acest adevăr în sine aruncă suficientă lumină asupra faptului că ea era doar o umbră a celeilalte preoţii, a lui Hristos, care se desfăşoară după rânduiala lui Melhisedec şi este veşnică!! Aşa că nu este întâmplătoare introducerea seminţiei lui Levi între cele douăsprezece seminţii, în Apocalipsa 7, iar cea a lui Dan este scoasă, ea devenind a treisprezecea seminţie sau adevărata seminţie preoţească pe care o deţin şi o vor deţine toţi mântuiţii în cer şi pe noul pământ! Acest adevăr colosal al Evangheliei ar trebui să trezească cea mai intensă bucurie pentru toţi cei ce vor să fie mântuiţi, ştiind că toţi mântuiţii vor fi preoţi şi împăraţi ai neprihănirii pentru toate celelalte făpturi inteligente ale Universului, în sensul că în şcoala predării neprihănirii vii, ei vin cu propria lor experienţă dintr-o lume a păcatului, pe care îngerii şi ceilalţi locuitori ai miliardelor de galaxii nu o cunosc, la care se adaugă experienţa minunată şi de neegalat a Marelui lor Preot Isus Hristos! Experienţa lui Isus şi experienţa lor, mai ales a celor 144.000, se împletesc într-un tot armonios, ce va asigura Universul inteligent în faţa oricărei apariţii a păcatului. Acesta este practic rostul preoţiei lui Melhisedec!

Rămăşiţa aceasta care trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu, cuvintele trebuind să fie înţelese în mod literal, este grupa ilustră a celor 144.000, fiindcă despre ei se scrie, în acelaşi paragraf citat mai sus, mai departe următoarele: 

     "Aceştia sunt cei ce stau pe Muntele Sionului cu Mielul, având pe frunţile lor scris Numele Tatălui. 

     Ei cântă o cântare nouă înaintea tronului, iar cântecul acela nu-l poate învăţa nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care au fost răscumpăraţi de pe pământ. „>Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu.”< 

     Acum se ajunge la împlinirea completă a acelor cuvinte rostite de înger: „>Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta, căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla<.” Domnul Hristos este descoperit ca Răscumpărător şi Eliberator al poporului Său. Acum, într-adevăr aceasta este rămăşiţa, >oameni de care să te minunezi<, când lacrimile şi umilinţa pelerinajului lor dau loc bucuriei şi onoarei de a fi în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului. „>În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe, pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi 'sfânt', oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim.<" Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, ultimele trei paragrafe.

Acest capitol frumos din cartea lui Zaharia conţine profunzimi ale Evangheliei greu de egalat în alte părţi ale Scripturii. Dar, abordarea lui o voi face altădată, când îi va veni rândul. 

Am stabilit, deci, că cei 144.000 sunt cu adevărat împăraţi şi preoţi şi că aşa intră ei în timpul strâmtorării lui Iacov. Acum întrebarea firească şi îndreptăţită este: Cei 144.000 din prima parte a Apocalipsei 7 sunt totuna cu gloata cea mare din partea a doua a aceluiaşi capitol? Este uşor de ajuns la concluzia că cei 144.000 şi gloata cea mare sunt una şi aceeaşi grupă de oameni mântuiţi, fiindcă ar fi câteva indicii care arată către această posibilă singură concluzie. Bunăoară, când unul dintre bătrânii ce înconjoară scaunul de domnie al lui Dumnezeu îl întreabă pe profetul Ioan cine zice el că sunt ei şi de unde vine gloata cea mare, tot el este nevoit să dea răspunsul, fiindcă Ioan nu ştia, spunând că: "Aceştia vin din necazul cel mare". Apocalipsa 7,14. Apoi, un alt indiciu cert este faptul că, acelaşi bătrân spune că această gloată îi slujeşte lui Dumnezeu "zi şi noapte în Templul Lui". Apocalipsa 7,15. Cum, în aparenţă, acest limbaj face referire la templul în care au acces doar cei 144.000, atunci se poate ajunge repede la concluzia că gloata cea mare sunt de fapt cei 144.000.

Totuşi, cum stau lucrurile în realitate? Care este adevărul privitor la gloata cea mare? Sunt sau nu cei 144.000? La o citire superficială a Apocalipsei 7, se poate ajunge repede la concluzii greşite privitoare la gloata cea mare! În primul rând, întregul tablou din acest capitol ne înfăţişează, pe de o parte, lucrarea de sigilare a celor 144.000, ceea ce presupune chiar vremea de la sfârşitul harului, cu foarte puţin timp înainte de începerea timpului strâmtorării lui Iacov, aşa cum reiese din cuvintele următoare: "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac". Apocalipsa 7,1. Cele patru vânturi ale pământului sunt simbolul luptelor, a tuturor relelor şi mai ales a răbufnirilor violente, a patimilor nestăpânite ale oamenilor care încă mai beneficiază astăzi de prezenţa Duhului Sfânt pe acest pământ. Ele zugrăvesc de altfel şi mânia naturii ce va ieşi de sub controlul divin atunci când harul se încheie, şi care fac trimitere sigură la cele şapte plăgi! Legile fixe în care s-au încrezut oamenii, se vor întoarce împotriva lor, prin alungarea Celui ce le ţine sub control şi le face să fie ceea ce sunt!!! "Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de luptă şi revoluţie prin care împărăţiile au ajuns la putere." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 17.

Apoi, după ce sigiliul lui Dumnezeu este pus pe frunţile celor 144.000, Duhul Sfânt ne introduce în bucuria Cerului, acolo unde sunt văzuţi de astă dată toţi mântuiţii sau gloata cea mare! Cu alte cuvinte, avem de a face cu două imagini ce decurg una din cealaltă sau care urmează în mod logic una alteia, ele alcătuind în final întregul biruinţei şi bucuriei veşnice. Dacă sigilarea celor 144.000 nu ar avea loc şi, deci, aceştia nu ar exista, atunci tabloul din partea a doua a Apocalipsei 7 nu se poate desfăşura, nu ar mai exista!! Mai simplu, dacă cei 144.000 nu ar exista, atunci nici gloata cea mare nu are cum să existe. Practic, Inspiraţia divină doreşte să ne transmită că de existenţa celor 144.000 depinde învierea, existenţa şi viaţa veşică a gloatei celei mari!! Fără cei 144.000 nu poate exista cu nici un chip gloata cea mare! Acesta este mesajul central din Apocalipsa 7. Or, acest fapt în sine înseamnă în mod indubitabil că cei 144.000 şi gloata cea mare nu sunt unul şi acelaşi grup!!!

Că aşa stau, într-adevăr, lucrurile şi că acesta este mesajul corect al Evangheliei din Apocalipsa 7, vom descoperi în cele ce urmează. În primul rând, cei 144.000 nu pot fi cu certitudine gloata cea mare, întrucât aceştia, cei 144.000, sunt luaţi dintre cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, adică ale Israelului spiritual. Dacă ei sunt luaţi din ceva, înseamnă că acel ceva rămas trebuie să fie grosul sau marele din care ei sunt luaţi. Imaginaţi-vă că dintr-un grup de o mie de persoane trebuie să luaţi sau să selectaţi o sută de oameni. Poate susţine cineva că cei o sută de oameni luaţi din cei o mie înseamnă o gloată mare sau chiar mai mult decât restul celor nouă sute de oameni rămaşi în acel grup mare? Tot astfel, poate susţine cineva că cei 144.000, luaţi din toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ar constitui gloata cea mare a lui Israel? Da, aţi înţeles foarte bine, gloata cea mare nu este nimeni altcineva decât cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, sau mai bine spus Israelul spiritual al lui Dumnezeu constituit din absolut toţi credincioşii salvaţi care au trăit pe pământ de-a lungul celor şase milenii de păcătuire, dar care au murit între timp în drumul lor spre cetatea Ierusalimul ceresc, adevărata lor patrie!! 

Dacă suntem atenţi la modul cum trebuie să citim Apocalipsa 7, atunci putem vedea şi singuri că în tabloul prezentat aici sunt prezente doar două grupe: cei 144.000 şi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, care în a doua parte a acestui capitol sunt văzute a fi gloata cea mare!!! Dacă în prima parte a Apocalipsei 7 se are în vedere în mod special cei 144.000, ei fiind punctul focal de interes pentru noi, aşa cum doreşte Duhul sfânt să înţelegem, în a doua parte se are în vedere gloata cea mare, din care au fost luaţi cei 144.000 în prima parte a capitolului cu pricina!! Asta mai înseamnă ceva extraordinar, şi anume că cei 144.000 sunt prezentaţi ca cele dintâi roade care fac posibil secerişul întregului Israel din care sunt luaţi, fiindcă ei trebuie să încheie în neprihănire clădirea cea mare a adevăratului Israel sau biserica spirituală a lui Hristos, de la Adam şi până la cei 144.000!!!

Adevăratul Israel nu poate avea parte de înviere dacă nu există o biserică absolut desăvârşită în caracter asemenea caracterului Mântuitorului nostru!! Faptul că mai întâi sunt prezentaţi cei 144.000, care sunt sigilaţi, înseamnă deschiderea certă a uşii către învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Ei sunt cheia care deschide această uşă a învierii copiilor lui Dumnezeu şi a venirii lui Hristos. Iar aceştia sunt introduşi în a doua parte a capitolului 7 ca fiind vii şi bucurându-se alături de Miel pentru toată veşnicia. Încă şi mai mult, Israelul spiritual sau gloata cea mare din Apocalipsa 7 sunt realmente mişcarea îngerului al şaptelea, care "a ieşit din altar", Apocalipsa 14,18, şi care strigă la cei 144.000, în postura de mişcare a îngerului al şaselea, următoarele: "Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi." Apocalipsa 14,18.

Ca să merg pe acelaşi fir al Inspiraţiei, atunci pe drept se poate spune, cu cea mai mare certitudine că sufletele de sub altarul de jertfă din Apocalipsa 6,9-11, sunt aceia care neîndoios au de a face cu gloata cea mare, adormită în Hristos, ce aşteaptă învierea ce aproape că nu se mai întâmplă dacă nu ar exista cei 144.000, biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Biruinţa celor din urmă va fi asemenea biruinţei lui Isus pe cruce. Calificându-se să devină primele roade, cei 144.000, datorită slavei caracterului lor absolut impecabil în care este reflectat ca niciodată până atunci chipul lui Isus, deschid uşa slavei învierii pentru tot Israelul adormit în Domnul, care în Apocalipsa 7 este văzut ca o mare gloată pe care nu putea să o numere nimeni!! 

Observaţi, vă rog, şi faptul că, în timp ce cei 144.000 sunt număraţi, nu că s-ar şti numărul lor, întrucât am văzut că numărul în sine reprezintă cele dintîi roade şi desăvârşirea unui caracter pe care nici un alt sfânt al lui Dumnezeu nu l-a avut pe acest pământ, gloata cea mare este o mulţime pe care nu o poate număra nimeni. De fapt, ideea textului nu este aceea că această gloată a răscumpăraţiilor din toate veacurile nu poate fi numărată, deoarece oamenii pot număra până la ordinul miilor de miliarde, poate chiar mult mai mult, chiar dacă nu ştim să citim cifra obţinută, ci este aceea că adevăratul Israel nu trebuie şi nu poate fi numărat niciodată de oameni. Realitatea este că atât gloata cea mare, cât şi cei 144.000, împreună cu ceilalţi sfinţi înviaţi sau luaţi de vii la cer în decursul timpului, până la înălţarea Mântuitorului, alcătuiesc acel număr egal cu numărul îngerilor dezertori din cer, adică demonii şi Satana! 

Ceea ce trebuie să înţelegem de aici este faptul că nici un om nu poate număra cu adevărat pe cei care compun Israelul spiritual. Dacă cineva ar deţine această capacitate, atunci ar şti cine este fecioară înţeleaptă şi cine nu. Ar şti cine este mântuit şi cine nu. Adevăratul Israel nu a fost niciodată numărat, fiindcă nu poate fi numărat, adică nu îi este dat omului să ştie cine va fi de partea Domnului până la capăt şi mântuit în cele din urmă. De ce sunt număraţi cei 144.000? Pentru a înţelege că ei sunt cele dintâi roade, aşa cum şi snopii de legănat alcătuiau până la urmă un anumit număr din recolta de spice gata să fie secerată!! De ce gloata cea mare nu poate fi numărată de nimeni? Pentru a pricepe că îi reprezintă pe toţi copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, dar morţi şi înviaţi de Hristos, ei fiind adevăratul Israel, pe care numai Dumnezeu şi îngerii îl ştiu ca număr, până la aducerea lor în cer!! Mesajul Evangheliei aici este foarte simplu şi foarte clar în această privinţă. 

     "Ce lucrare neînţeleaptă ar fi făcut Ilie dacă ar fi numărat pe Israel la vremea când judecăţile lui Dumnezeu cădeau asupra poporului apostaziat! Ar fi numărat numai unul de partea Domnului. Dar atunci când a spus: >am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa<, cuvântul Domnului l-a liniştit: >Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal< (1Împăraţi 19,14.18). 

     De aceea nimeni să nu încerce să numere Israelul de astăzi, ci fiecare să aibă o inimă de carne, o inimă plină de simpatie duioasă, o inimă care, asemenea inimii lui Hristos, caută mântuirea unei lumi pierdute." Profeţi şi regi, cap. În duhul şi puterea lui Ilie, ultimele două paragrafe.

Nu trebuie uitat că în tabloul din Apocalipsa 7 sunt prezentate practic doar două grupe: cei 144.000 şi gloata cea mare, care este amintită în prima parte a capitolului sub forma celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, adică întregul Israel spiritual de la căderea omului în păcat şi până la cei 144.000, cele dintâi roade care fac posibilă învierea acestui Israel măreţ. Deci, gloata cea mare sunt cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, adevărata biserică pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată!!! 

În episodul următor ne vom ocupa mai în profunzime de această gloată, spre a arăta că nu este deloc cei 144.000. Fiindcă din moment cei aceştia sunt cele dintâi roade, devine numai normal ca gloata cea mare să fie secerişul sau drepţii lui Hristos care aşteaptă învierea.