Gloata cea mare - răscumpăraţii tuturor veacurilor

Un fapt stabilit până acum este acela că cei 144.000 nu sunt gloata cea mare, întrucât ei sunt prezentaţi sub simbolul numărului 144.000 pentru a ne atrage atenţia şi a ne ajuta să înţelegem că, din perspectiva Cerului, ei sunt cel dintâi rod prin care se face posibil secerişul gloatei celei mari sau învierea tuturor răscumpăraţilor lui Israel, a Israelului spiritual, din toate veacurile! Sunt dovezi certe prin care se confirmă şi se atestă adevărul prezentat cu privire la gloata cea mare, în sensul că ea reprezintă Israelul lui Dumnezeu. Prima astfel de dovadă o găsim în cartea Educaţie.

     ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4... 

     Hristos va privi apoi răsplata muncii Sale în rezultatele ei. În acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra, în cei >înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale< (Iuda 24), El, al cărui sânge ne-a răscumpărat şi a cărui viaţă ne-a învăţat, >va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora<. Isaia 53,11." Educaţie, Şcoala din lumea cea nouă, paragraful al patrulea de la sârşit şi ultimul paragraf.

Potrivit acestei declaraţii, răsplata muncii lui Hristos este "acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra". Dacă Duhul Sfânt ar fi dorit sa ne atragă atenţia în mod deosebit asupra celor 144.000, atunci nu ar fi fost scrise cuvintele referitoare la răsplata muncii lui Isus, întrucât în această răsplată intră absolut toţi mântuiţii inclusiv cei 144.000!!! Apoi, avem încă o declaraţie care întăreşte faptul că gloata cea mare este întregul Israel spiritual de-a lungul timpului.

     "Acolo, cei mântuiţi vor saluta pe cei care i-au condus la Mântuitorul şi toţi se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu. Lupta se va sfârşi. Necaz şi lupte nu vor mai fi. Cântece de biruinţă vor umple întreg cerul atunci când răscumpăraţii intonează fericiţi melodia: >Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat, dar care trăieşte iarăşi ca un triumfător biruitor<.

     >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului< (Apocalipsa 7,9.10)." Faptele apostolilor, cap. Biserica biruitoare, paragrafele al doilea şi al treilea de la sfârşit.

Şi aici se arată că marea gloată sau răscumpăraţii Domnului sunt "toţi" cei ce "se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu". Însă, următoarele două declaraţii fac şi mai mult lumină în această privinţă şi ne spun direct că gloata cea mare este Israelul spiritual, casa lui Dumnezeu zidită pe Stânca veacurilor, Isus Hristos.

     "Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moştenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel îşi va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte, până la împlinire. Aşa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este şi cu Israelul spiritual de astăzi.

     Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe pământul cel nou, mărturisea: >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod, şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domniei, şi a Mielului!' Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, şi împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie,şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: Amin. A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!< (Apocalipsa 7,9-12). >Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:, Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească. Să ne bucurăm, şi să ne veselim, şi să-l dăm slavă! El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi aleşi şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îi vor birui< (Apocalipsa 19,6.7; 17;14)." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, ultimele două paragrafe.

Aceasta este o declaraţie elocventă şi aruncă lumină şi mai multă asupra primelor două declaraţii prezentate mai sus. Aici se dovedeşte limpede că restatornicirea lui Israel pe noul pământ cuprinde în mod cert o mare gloată pe care nu poate s-o numere nimeni, din toate popoarele pământului, adică mai precis toţi cei "răscumpăraţi dintre oameni" de la Adam şi până la cei 144.000, care "vor primi moştenirea făgăduită". Acum, însă, urmează cea mai frumoasă şi grăitoare dovadă care stabileşte pentru totdeauna că gloata cea mare nu sunt cei 144.000.

     "Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund şi puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creştine în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare şi milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credinţa lor. Iar mai departe este >gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9). Lupta lor s-a sfârşit, au câştigat biruinţa. Au alergat şi au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinţei şi haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor. 

     Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domnie, şi a Mielului!< (Apocalipsa 7,10). Îngerii şi serafimii îşi unesc glasurile în adorare. Când cei mântuiţi privesc puterea şi răutatea lui Satana, văd, ca niciodată mai înainte, că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori, decât aceea a lui Hristos. În toată mulţimea aceea strălucită nu se găseşte nimeni care să-şi atribuie mântuirea, ca şi când ar fi biruit prin propria putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru şi a Mielului<." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 9, 10.

Duhul Sfânt ne înfăţişează aici dispunerea sau felul cum sunt aşezaţi toţi mântuiţii, începând dinspre scaunul de domnie al lui Dumnezeu către exterior, probabil în cercuri concentrice. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, cel mai aproape de Dumnezeu se află cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni. Apocalipsa 5,6. Apoi urmează "aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana", dar care în urma convertirii lor au ajuns cel mai fideli credincioşi ai lui Dumnezeu, prin care a făcut o mare lucrare printre oameni. Un astfel de credincios este în mod deosebit apostolul Pavel. El şi alţii asemenea lui intră în această categorie. Urmează imediat "aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare", adică nimeni alţii decât cei 144.000!!

Singura perioadă din istoria omenirii când legea lui Dumnezeu va fi declarată fără valoare într-un mod conştient, la nivel global, va fi perioada ultimei generaţii, momentul când se va întâmpla acest lucru fiind promulgarea edictului duminical. Nu a existat niciodată în trecut vreun timp când legea lui Dumnezeu să fie declarată fără valoare la nivel global, cu atât mai mult cu cât în Evul Mediu Biblia nici măcar nu era cunoscută de oameni, aşa încât prin intermediul ei să li se aducă la cunoştinţă valoarea legii lui Dumnezeu, a celor zece porunci!! Importanţa legii lui Dumnezeu a început să fie subliniată începând cu timpul sfârşitului, adică cu acel timp care începe imediat după căderea papalităţii în anul 1798. Ea este cuprinsă fără echivoc în primele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi mai cu seamă va fi miezul soliei neprihănirii prezentată de îngerul al patrulea, a cărui lumină va lumina tot pământul. Disputa va fi între legile oamenilor, prin care se decretează sabatul fals ca zi de închinare, la nivel mondial, şi legea lui Dumnezeu, care vorbeşte despre adevăratul Sabat şi neprihănirea unui caracter desăvârşit.

Ştim că aşa vor decurge lucrurile deoarece textul ne spune clar că "lumea creştină" declară fără valoare legea lui Dumnezeu, or despre lumea creştină putem vorbi doar din 1798 încoace, întrucât până atunci nu se putea vorbi decât despre lumea păgână şi papalitatea antihristă!! Papalitatea nu este altceva decât păgânism îmbrăcat în mantia presupusului creştinism. Prin urmare, lumea creştină înseamnă toată lumea unde au pătruns Scripturile într-o formă sau alta, acest lucru fiind facilitat prin Societăţile Biblice care au fost întemeiate după ce papalitatea a primit rana de moarte în 1798. Deci, lumea creştină priveşte lumea modernă, din 1831, când s-a făcut auzit întâiaşi dată mesajul primului înger, şi până la distrugerea ei completă!! Aceia care respectă legea lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor, chiar dacă nu vor muri niciodată, atunci când aceasta va fi făcută fără valoare prin legi omeneşti, nu pot fi decât cei 144.000.

Şi-n ultimă instanţă, după cei 144.000, potrivit aşezării tuturor răscumpăraţilor în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, mărturia Duhului Sfânt declară că urmează "gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9)". Prin aceste cuvinte se face deosebirea într-un mod vădit şi clar pentru orice minte că cei 144.000 şi gloata cea mare din Apocalipsa 7 nu sunt unul şi acelaşi lucru. Şi aşa şi trebuie să fie, întrucât, după cum spuneam, şi accentuez încă o dată, cei 144.000 sunt primul rod pentru Dumnezeu, iar gloata cea mare reprezintă secerişul veacurilor, adică învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile!!

Această aşezare a răscumpăraţilor descrisă în paragraful de mai sus este practic o întărire a celor spuse în Apocalipsa 7,9-12. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că această aşezare priveşte în general actul de închinare şi de laudă pe care toţi mântuiţii îl aduc lui Dumnezeu! Nu înseamnă sub nici o formă că ei stau ţintuiţi în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu în ordinea respectivă, zi şi noapte, şi strigă mereu laude la adresa Lui. Ceea ce vrea să ne descopere Duhul Sfânt este doar bucuria din timpul actului închinării pe care absolut toţi mântuiţii o exprimă înaintea lui Dumnezeu, aşezaţi fiind în ordinea respectivă, aşa cum este descrisă în paragraful de mai sus. Acest act al închinării presupune anumite intervale de timp bine determinat, când absolut toţi mântuiţii vin să se închine lui Dumnezeu şi să-l laude pentru ceea ce a săvârşit El pentru ei, prin Isus Hristos. Este o închinare benevolă, nesilită, fiind izvorâtă din profunzimile unei minţi curate şi dornice să aducă închinare Tatălui ceresc! De reţinut că actul închinării se desfăşoară doar în cetatea noul Ierusalim.

Acum, o dată pusă temelia care ne asigură că gloata cea mare nu sunt cei 144.000, să vedem în ce sens se spune că această gloată vine din necazul cel mare. Ce înseamnă necazul cel mare? Cei mai mulţi asociază această expresie cu timpul de strâmtorare prin care vor fi nevoiţi să treacă cei 144.000, adică acel timp care începe o dată cu încheierea harului şi se termină cu plaga a şasea, când are loc secarea râului Eufrat. Să vedem ce au de spus Scripturile cu privire la acest timp de necaz. Hristos, într-o împrejurare, când le descrie ucenicilor evenimentele ce urmau să se întâmple după înălţarea Sa, spune: "Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,21.22.

Aici, Hristos vorbeşte despre un timp de necaz, "aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii". Despre ce timp de necaz este vorba? Este uşor de văzut că Isus, privind în viitor, descoperă experienţa prin care avea să treacă biserica Sa de la căderea bisericii apostolice şi până la vremea când "soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate". Matei 24,29. Cu alte cuvinte, acest timp de necaz "aşa de mare" este timpul de întuneric moral şi spiritual şi de apostazie din Evul Mediu, cunoscut fiind ca şi timpul dominaţiei papale, ce s-a întins pentru aproximativ 1260 de ani, şi care sfârşesc exact în anul 1798, când papalitatea primeşte rana de moarte prin ateismul francez! Dar, Hristos privind foarte atent în viitor, vede cum i-a naştere Reforma din sec. al XVI-lea, care face ca puterea de persecuţie papală să se diminueze şi să se sfârşească înainte de încheierea celor 1260 de ani de supremaţie papală. Primul indiciu, dintre cele oferite de Hristos, că persecuţia avea să înceteze înainte de anul 1798, este cutremurul devastator de la Lisabona din anul 1755. (Vezi Apocalipsa 6,12). Apoi a urmat întunecarea soarelui şi a lunii în 19 mai 1780, acest eveniment fiind consemnat de altfel şi în gazetele timpului.

     "Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar >în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei<. (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 21.

După aceste fenomene are loc şi ultimul eveniment profetizat de Isus, cel referitor la ploaia de stele, sau ploaia meteorică, eveniment de asemenea consemnat în ziarele timpului, în anul 1833. "În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci însuşi Isus spusese: >Stelele vor cădea din cer<. (Matei 24,29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: >Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic<. (Apocalipsa 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, >întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie<. >Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în mintea multora... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul.< (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 41.

Aşadar, timpul de necaz la care se referă Domnul Isus este timpul celor aproape 1260 de ani de persecuţie papală, care a fost scurtată din milă pentru biserica Sa spirituală înainte de căderea papalităţii. Asta înseamnă că acest timp de necaz nu poate fi "necazul cel mare" amintit în Apocalipsa 7, întrucât îi vizează doar pe creştinii mântuiţi în intervalul de timp descris de Isus!! Prin urmare, ei nu pot fi gloata cea mare, fiindcă în ea, aşa cum am văzut intră absolut toţi mântuiţii din toate veacurile, ceea ce înseamnă absolut sigur că timpul de necaz descris de Isus face parte sau intră în "necazul cel mare", potrivit Apocalipsei 7, ca durată de timp!!

Mai există de asemenea un text biblic care ne vorbeşte despre "o vreme de strâmtorare". "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12,2. Întrebarea este: La ce vreme se referă îngerul Gabriel în acest text biblic? Este uşor de răspuns dacă avem în vedere ultima parte a capitolului al unsprezecelea din aceeaşi carte profetică. Acolo se spune că "la vremea sfârşitului" urmează să aibă loc nişte evenimente care îl au ca protagonist principal pe împăratul de la miazănoapte. Sub simbolul acestui împărat este reprezentat Babilonul cel mare, şi mai ales icoana fiarei, care, după ce distruge împăratul de la miazăzi sau ateismul comunist urmat de cel musulman, se avântă în ţara cea minunată, adică biserica fecioarelor înţelepte şi nechibzuite, până la încheierea timpului de probă, căci această biserică, după aceea, devine cei 144.000. "Zvonurile venite de la răsărit şi de la miazănoapte", Daniel 11,44, reprezintă marea avertizare mondială. Când aceasta începe să se facă auzită, împăratul de la miazănoapte îşi îndreaptă atacul, ce va deveni din ce în ce mai furtunos, asupra bisericii luptătoare, biserica îngerului al patrulea, în care se află ambele categorii de fecioare. Fiindcă aceste "zvonuri" "îl vor înspăimânta", icoana fiarei "va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi". Daniel 11,44.

Ei bine, "vremea de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile" face trimitere la acest timp înspăimântător, cuprins între începerea marii strigări mondiale şi plaga a şasea, ceea ce include şi timpul strâmtorării lui Iacov. Este, deci, o vreme care se va întâmpla în viitor, ceea ce înseamnă că este exact durata de timp când biserica luptătoare se va transforma în biserica triumfătoare, reprezentată numai de fecioarele înţelepte, care vor fi cei 144.000. Este, aşadar, timpul prin care trec doar neprihăniţii cei vii, dacă ne referim la timpul strâmtorării, adică cei 144.000, fiindcă toţi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu, morţi pe parcursul veacurilor, aşteaptă învierea! În concluzie, această vreme de strâmtorare nu-i vizează pe cei morţi în Hristos, întrucât ei dorm în ţărână până la înviere lor.

Atunci, ce înseamnă faptul că gloata cea mare vine "din necazul cel mare"? Înseamnă pur şi simplu faptul că ei provin din toate erele, de la căderea omului în păcat şi până la venirea lui Hristos!! Acest necaz mare reprezintă timpul pe durata căruia s-a desfăşurat marea luptă între Dumnezeu şi Satana, de la căderea omului în păcat şi până la învierea lor!! Ei vin din necazul cel mare în sensul că au fost înviaţi şi au primit moştenirea făgăduită - viaţa veşnică şi un pământ nou refăcut de Creatorul nostru minunat.

A mai rămas să înţelegem ce înseamnă faptul că gloata cea mare îi slujeşte lui Dumnezeu zi şi noapte "în Templul Lui". Unii au tras concluzia că acest templu este de fapt templul celor 144.000. Dar, ei scapă din vedere adevărul că pe noul pământ va exista doar un singur templu destinat celor 144.000, templu care nu se află în cetatea noul Ierusalim, ci pe muntele Sion!!! Observaţi, vă rog, că ei, cei din gloata cea mare, ca de altfel şi cei 144.000, inclusiv cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, aduc închinare lui Dumnezeu în cetate, acolo unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului!!! "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

Deosebirea între cele două temple, al lui Dumnezeu şi al celor 144.000, este evidentă prin faptul că gloata cea mare stă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, care se află în templul Lui, nu în templul celor 144.000!! "Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui." Apocalipsa 7,15. Acolo unde este scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, tot acolo trebuie să fie şi templul lui Dumnezeu!! 

Mai întâi, să vedem că templul destinat doar celor 144.000 se află în afara zidurilor cetăţii noului Ierusalim. În acest templu intră doar Isus şi cei 144.000. Aici nu poate intra nici un alt mântuit răscumpărat, cu excepţia celor 144.000. Este un templu care aparţine în exclusivitate doar lui Isus şi acestor sfinţi. Dar, scaunul de domnie al lui Isus nu se află aici, ci în cetate, în templul lui Dumnezeu. 

     "Cu Isus în frunte, am coborât cu toţii din cetate înapoi pe acest pământ, pe un munte mare şi maiestuos, care nu L-a putut susţine pe Isus şi s-a sfărâmat în două, transformându-se într-un câmp minunat. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare, care avea douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, şi un înger la fiecare poartă. Am strigat cu toţii: >Cetatea, cetatea cea mare coboară, coboară de la Dumnezeu din cer< şi ea a venit şi s-a aşezat pe locul în care stăteam noi. Apoi am început să privim lucrurile minunate din afara cetăţii. Am văzut acolo case desăvârşit de frumoase care aveau sclipirea argintului, fiind sprijinite de patru stâlpi împodobiţi cu mărgăritare, încântătoare la privit. Acestea urmau să fie locuite de către sfinţi. În fiecare dintre ele era o poliţă de aur. I-am văzut pe mulţi sfinţi intrând în case, scoţându-şi cununile strălucitoare şi aşezându-le pe poliţă, ieşind apoi în câmpul de lângă case pentru a lucra pământul; nu aşa cum suntem nevoiţi să lucrăm aici; nu, nu. O lumină strălucitoare se vedea în jurul capetelor lor şi ei strigau neîncetat şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

     Am văzut un alt câmp plin de tot felul de flori şi, culegându-le, am strigat: >Nu se vor ofili niciodată<. Alături am văzut un câmp cu o iarbă înaltă, splendidă la privit; era de un verde crud şi avea reflexii argintii şi aurii, aşa cum se unduia cu mândrie spre slava Regelui Isus. Apoi am intrat într-un câmp plin de tot felul de animale - leul, mielul, leopardul şi lupul stând toate împreună, în perfectă armonie. Am trecut printre ele şi acestea ne-au urmat paşnice. Am intrat într-o pădure care nu era ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nu; ci luminată şi plină de strălucire în orice loc; ramurile copacilor se legănau încoace şi încolo şi noi toţi am strigat: >Vom locui în siguranţă în locuri sălbatice şi vom dormi în păduri<. Am trecut prin păduri, căci ne îndreptam către Muntele Sionului...

     Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus Şi-a ridicat minunatu-I glas şi a spus >numai cei 144 000 intră în acest loc<, iar noi am strigat <Aleluia<.

     Acest templu era sprijinit de şapte stâlpi, toţi dintr-un aur transparent, împodobiţi cu pietre preţioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aş putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aş putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune. Am văzut acolo table de piatră pe care erau gravate numele celor 144 000 cu litere de aur. După ce am privit slava templului, am ieşit şi Isus ne-a lăsat acolo şi a mers la cetate." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par.  9-12.

Putem observa că muntele Sion, aşa cum va fi el pe noul pământ, se află în afara cetăţii, iar pe acest munte se află templul celor 144.000. Prin urmare, nu trebuie să facem confuzie niciodată între templul lui Dumnezeu şi templul celor 144.000. Textul biblic din Apocalipsa 7, referitor la gloata cea mare, ne spune într-un mod indubitabil că actul închinării are loc doar în templul lui Dumnezeu, acolo unde de altminteri se află şi scaunul Lui de domnie!! Asta înseamnă în mod precis că, fiind templul lui Dumnezeu, gloata cea mare nu are cum să fie cei 144.000, fiindcă această gloată nu are acces niciodată în templul destinat doar celor 144.000!! De reţinut că templul lui Dumnezeu nu se află pe un munte, precum templul celor 144.000, care se află pe muntele Sion înconjurat la rândul lui de alţi şapte munţi.

Despre cetatea lui Dumnezeu, acolo unde se află scaunul Său de domnie, se spune limpede că va fi aşezată într-o vale sau într-un loc şes, deci lipsit de munţi, după ce "Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi". Zaharia 14,4. În această vale creată va fi coborâtă cetatea noului Ierusalim. "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: >Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.< Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: >Iată, Eu fac toate lucrurile noi<. Şi a adăugat: >Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate<." Apocalipsa 21,1-5.

Prin urmare, cetatea lui Dumnezeu nu este înconjurată de nici un munte şi nici măcar nu se află pe un munte, ci într-o vale!! Astfel, descoperim că gloata cea mare care aduce închinare în templul lui Dumnezeu nu poate fi cei 144.000, ci toţi mântuiţii de pe pământ morţi şi înviaţi chiar la venirea lui Hristos pe norii cerului, fiindcă ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4."

     "La scurt timp, privirile ne-au fost atrase către răsărit, căci se ivise un mic nor negru, cam de o jumătate de palmă, pe care toţi îl ştiam ca fiind semnul Fiului omului. Ne aflam toţi într-o tăcere solemnă, cu ochii ţintă la norul care se apropia şi devenea mai strălucitor, din ce în ce mai slăvit, până când a ajuns un nor mare, alb. Partea de jos a acestuia părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, în timp ce în jurul lui erau zece mii de îngeri, care intonau cel mai plăcut cântec; pe acest nor stătea Fiul omului. Părul Său era alb şi ondulat şi I se cobora pe umeri; pe capul Său erau multe cununi. Picioarele îi păreau ca de foc. În mâna Sa dreaptă era o seceră ascuţită, în cea stângă, o trâmbiţă de argint. Ochii Săi, ca nişte flăcări, îi cercetau neîncetat pe copiii Lui. Apoi toate feţele s-au îngălbenit, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Atunci am strigat cu toţii: >Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?< Şi îngerii au încetat să cânte şi a urmat un timp de tăcere înspăimântătoare, după care Isus a vorbit: >Cei care au mâini curate şi inimi neîntinate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns<. La auzirea acestor cuvinte, feţele noastre s-au luminat şi bucuria a inundat fiecare inimă. Şi îngerii au urcat un ton şi au cântat din nou, în timp ce norul se apropia şi mai mult de pământ. 

     Apoi trâmbiţa de argint a sunat, în timp ce El cobora pe acel nor, învăluit în limbi de foc. A privit asupra mormintelor sfinţilor adormiţi, Şi-a ridicat ochii şi mâinile către cer şi a strigat: >Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, voi care dormiţi în ţărâna pământului, şi ridicaţi-vă<. Apoi a fost un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis şi cei morţi au ieşit îmbrăcaţi în nemurire. Cei 144 000 au strigat >Aleluia!< când şi-au recunoscut prietenii care fuseseră smulşi dintre ei prin moarte, şi în acelaşi moment am fost preschimbaţi şi luaţi alături de ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 4, 5.