Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu

Aşadar, ultima lucrare pe care trebuie să o săvârşească cei 144.000, în calitate de mişcare a îngerului al şaselea, cea mai înfricoşătoare lucrare realizată vreodată de copiii sfinţi ai lui Dumnezeu, este aceea de a-i nimici pe toţi nelegiuiţii de pe faţa pământului!! Însă, noi ştim că Dumnezeu nu este nimicitorul, ceea ce înseamnă în mod precis că nici cei 144.000 nu au cum să fie nimicitori, de vreme ce sunt sfinţi, curaţi, cu o minte din care lipseşte orice dispoziţie de a face rău cuiva, fie şi numai printr-un gând îndreptat spre rău!! Este evident, deci, că o minte sigilată în neprihănire, care mai şi exprimă credinţa lui Isus, nu are cum să gândească nici un rău, oricât de infim ar fi, darmite să mai şi înfăptuiască răul, în cazul nostru omorul tuturor celor răi!!!

Iubirea adevărată este singura formă reală prin care poate fi exprimată neprihănirea interioară şi credinţa lui Isus. Fiindcă cei 144.000 sunt plini de iubirea lui Hristos, cu toate că au dus o luptă, un chin sufletesc de nedescris în timpul strâmtorării lui Iacov, atunci ei nu pot exprima decât milă şi compasiune pentru bieţii muritori, semeni de-ai lor, care nu mai au nici o şansă la mântuire. Având în vedere acest fapt, atunci, pe bună dreptate, cum pot să-i nimicească cei 144.000 pe toţi oamenii nelegiuiţi? Cum pot ei să culeagă via pământului şi să arunce toţi strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu?

În primul rând, limbajul este unui simbolic, chiar dacă prin el se descrie o realitate. Este de înţeles, deci, că simbolul nu este realitatea în sine, ci doar o descriere, un tablou cu privire la o realitate care are loc la vremea aceea pe pământ. De fapt, ce anume produce moartea tuturor celor răi? Aceasta este întrebarea care face lumină şi ne ajută să găsim şi să înţelegem corect răspunsul la întrebările de mai sus. Răspunsul este următorul: strălucirea slavei neprihănirii divine din cei 144.000 sau altfel spus iubirea şi frumuseţea caracterului lor desăvârşit în contrast cu caracterul slut al celor răi!!!

Când slava caracterului lui Dumnezeu din cei 144.000 străluceşte în afară, ca răspuns la glasul lui Dumnezeu care se face auzit şi care pune astfel capăt robiei poporului Său, 144.000, cei răi se trezesc şi-şi văd adevărata stare înaintea lui Dumnezeu. Puritatea şi strălucirea caracterului celor 144.000 manifestate prin atitudinea şi felul lor de a fi de a nu face nici cel mai mic rău celor care căutau să le ia viaţa în timpul primelor cinci plăgi, îi conduce pe cei răi la o trezire la realitate, ei ajungând să conştientizeze că sunt pierduţi şi că nu au de ce să mai trăiască. Îşi dau seama în mod deplin că s-au luptat împotriva lui Dumnezeu şi că au pierdut totul în lupta cea mare a vieţii lor.

     "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4.

În decursul primelor patru plăgi, oamenii răi acumulează o ură şi o furie fără margini, care sunt îndreptate desigur împotriva celor 144.000, consideraţi a fi capul răutăţilor de pe pământ, ca fiind aceia care au adus toate plăgile pe un pământ răvăşit de orice durere şi chin. Decretul morţii deja a fost dat în timpul de har, căci este ultima încercare prin care trebuie să treacă cei ce urmează să formeze grupa celor 144.000 şi care-i obligă să ia decizia finală: pentru Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu. Când au luat decizia pentru Dumnezeu, arătând în felul acesta că sunt dispuşi să renunţe la viaţa lor pentru a deveni martiri pentru Hristos, chiar dacă nu vor muri niciodată, atunci începe judecata de cercetare a lor, adică a celor vii; fiindcă această judecată are în vedere doar pe cei 144.000, adică pe toţi aceia care au trecut de ultimul test, decretul morţii.

Durata timpului judecăţii de cercetare este foarte scurtă, o dată cu terminarea ei începând marele timp de strâmtorare în care intră sau face parte şi timpul strâmtorării lui Iacov. Când harul se termină astfel, cei răi, care rămân sigilaţi în păcat pentru totdeauna, pun în aplicare cerinţele decretului morţii, decret care este îndreptat împotriva celor 144.000. Încep să cadă plăgile, primele patru, care nu sunt generale, ci doar pe alocurea, în anumite zone, cele mai afectate de păcat. "Aceste plăgi nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, ele vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la încheierea timpului de probă fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este revărsată neamestecată cu milă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 42.

Nici una din aceste plăgi nu afectează în vreun fel pe cei 144.000, dar este adevărat că vor trebui să facă cunoştinţă cu oboseala, amânarea şi foamea, iar în aceste condiţii vitrege este nevoie mai mult ca oricând de exercitarea credinţei lui Isus, o credinţă aşa cum El a exercitat-o în pustia ispitirii!! "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!" Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

Pe măsură ce plăgile cad, furia nestăvilită a celor răi, în dorinţa lor de a pune capăt vieţii celor 144.000, creşte stăpânindu-i cu totul. De fapt, viaţa lor va fi o împletire între absolut toate formele cunoscute şi gândite ale păcatului, care nu mai este îngrădit sub nici o formă prin lucrarea între oameni a Duhului Sfânt, aşa cum se întâmplă astăzi! Viaţa lor se confundă cu păcatul în toate privinţele, Satana stăpânind minţile celor răi în voie, după bunul lui plac. Până când are loc acea trezire despre care pomeneam mai sus, pe durata revărsării acestor patru plăgi oamenii răi mor cu milioanele. Din cauza furiei ei sunt orbi, nerealizând că adevărata cauză a distrugerii vieţii sunt chiar ei înşişi.

Singura modalitate de a fi treziţi este să fie aduşi până acolo încât să-şi vadă propriul caracter în contrast cu caracterul lui Dumnezeu din cei 144.000. Pentru acest lucru este necesar să se facă auzit glasul lui Dumnezeu, care nu li se adresează lor, ci doar celor 144.000. Atunci cei răi se opresc din furia lor oarbă, mai ales că asupra pământului se abate şi plaga a cincea, văd curcubeul ceresc şi cum feţele poporului lui Dumnezeu strălucesc de slava cerului. Slava de sus se uneşte cu slava de jos, iar cei răi se trezesc definitiv din orbirea lor. Îşi dau seama ca niciodată înainte că sunt adevărata cauză a distrugerilor pământului şi că au pierdut totul.

Însă asta nu-i totul. Se întâmplă ceva uimitor. După ce ei ajung să priceapă pe deplin şi să vadă, pentru ei înşişi, adevăratul caracter al legii sfinte a lui Dumnezeu şi, deci, chiar caracterul neprihănit şi plin de iubire al lui Dumnezeu, prima lor reacţie va fi că se aruncă la picioarele sfinţilor, potrivit profeţiei biblice. Sinagoga Satanei, în interiorul căreia se află şi iudeii, adică acei adventişti care au avut totdeauna atitudinea fariseilor, sau a acelor adventişti care au abandonat adevărul Evangheliei cuprins în marea avertizare mondială, în timpul scurs între decretul duminical şi decretul morţii, se aruncă la picioarele sfinţilor, a celor 144.000. "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9.

După acest eveniment, mintea celor răi începe să lucreze cu rapiditate, tot trecutul experienţei lor trecându-le pe dinainte. Acum, abia acum îşi dau seama că au acceptat minciunile aşa-zişilor slujitori ai Evangheliei sau pastorilor şi preoţilor. Realizează că au fost înşelaţi şi minţiţi ca să nu creadă adevărul divin prezentat în timpul marii avertizări mondiale, dar chiar şi înainte de începerea acestei mari lucrări. Acum furia lor demonică se întoarce spre pastorii şi preoţii care i-au minţit, şi astfel începe cea mai mare vărsare de sânge din istoria omenirii!!! Priveliştea este una îngrozitoare şi dincolo de orice cuvinte omeneşti. Obiectele mâniei acestor oameni cu chipuri de demoni sunt acum pastorii şi prelaţii, care au condus întreaga operaţiune de distrugere a copiilor lui Dumnezeu. Ei sunt reprezentanţii principali ai Babilonului cel mare care, prin puterea legislativă a statului, conduc operaţiunea de nimicire a lui Hristos în persoana adevăraţilor Lui copii, cei 144.000.

     "Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta...
     Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.

     Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 7, 10, 11.

Acum strugurii viei pământului sunt aruncaţi în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Dar nu de către mâinile celor 144.000, căci practic ei nu întreprind nimic pentru distrugerea acestor oameni năpăstuiţi, ci datorită descoperirii stării lor şi a caracterului lor pus în contrast cu caracterul celor 144.000!!! Când realizează cine sunt şi ce au făcut, când îşi dau seama că au rămas fără Dumnezeu şi, mai ales, când văd că adevărata cauză a acţiunilor lor sunt pretinşii slujitori ai Evangheliei, pastorii şi prelaţii, toată furia şi patimile lor nestăvilite se îndreaptă asupra acestora. Se ucid reciproc în cea mai mare baie de sânge din lume, până acolo încât sângele ajunge aproape de zăbalele cailor, potrivit profeţiei biblice. 

     "Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!< strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat. 

     >Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei< (Ieremia 25,31). Timp de şase mii de ani a continuat marea luptă; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a-i avertiza, a-i lumina şi a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii. >Domnul se ceartă cu popoarele<; >El va da săbiei pe cei nelegiuiţi.<

     Semnul eliberării a fost pus asupra acelora >care suspină şi gem din cauza tuturor nelegiuirilor care s-au săvârşit<. Acum iese îngerul morţii, reprezentat în viziunea lui Ezechiel prin bărbaţii cu armele de nimicire, cărora le este dată porunca: >Ucideţi pe bătrâni şi pe tineri, fete, copii şi femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din aceia care au semnul; începeţi cu locaşul Meu cel sfânt<. Profetul spune: >Ei au început cu bătrânii care erau înaintea casei< (Ezechiel 9,1-6). Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins că sunt păzitorii spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă. 

     >Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile< (Isaia 26,21). >Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora< (Zaharia 14,12-13). În lupta nebunească a patimilor crude şi datorită revărsării grozave a mâniei neamestecate cu milă a lui Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pământului - preoţi, conducători şi popor, bogat şi sărac, de sus şi de jos. >Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi< (Ieremia 25,33).

     La venirea Domnului Hristos, nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului pământ, nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos îşi ia poporul în cetatea lui Dumnezeu, iar pământul este golit de locuitori. >Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii. Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării< (Isaia 24,1.3.5-6).

     Pământul întreg pare ca un pustiu trist. Ruinele oraşelor şi satelor distruse de cutremur, copaci dezrădăcinaţi, stânci sfărâmate, aruncate de mare sau scoase din pământ, zac răspândite pe suprafaţa lui, în timp ce văgăuni uriaşe marchează locul de unde au fost smulşi munţii din temeliile lor." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 11-16.

Distrugerea celor nepocăiţi, după cum putem constata, nu este întreprinsă de cei 144.000, fiindcă ei sunt doar simpli spectatori ai ultimului act al marii drame a autodistrugerii colective a oamenilor răi!!! Atunci, în ce sens se spune că ei aruncă cosorul în vederea culegerii viei pământului şi aruncarea strugurilor în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu? Exact în acelaşi sens în care membrii îngerului al doilea îşi fac lucrarea, fără ca ei să fi produs rezultatele sau urmările respingerii primei solii îngereşti!!! Ei nu fac altceva decât să anunţe căderea Babilonului, dar fără ca ei să fi produs de fapt sau fără ca ei să fi participat în vreun fel la mizeria spirituală pe care sunt nevoiţi să o expună prin vestirea soliei îngerului al doilea!! 

Cu alte cuvinte, în loc să fie observatori tăcuţi ai respingerii primei solii îngereşti, membrii îngerului al doilea sunt nevoiţi, sub impresia Duhului Sfânt, să prezinte urmările respingerii Evangheliei de către Babilonul acelei vremi sau biserica protestantă apostaziată. Altfel, ar fi fost doar nişte observatori tăcuţi ai evenimentelor petrecute prin respingerea Evangheliei. În mod asemănător stau lucrurile şi cu mişcarea îngerului al şaselea, numai că ei nu mai au de vestit nimic, întrucât lucrarea Evangheliei prezentate sub forma marii avertizări s-a încheiat demult, iar vestirea ei n-ar mai avea nici un efect asupra minţii celor răi, lipsiţi de harul lui Dumnezeu. Ei pur şi simplu stau şi privesc modul cum acţionează urmările, survenite prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, în viaţa celor osândiţi la moarte veşnică!! Adevărul îi împinge să se omoare unii pe alţii, fiindcă nu mai au nimic de câştigat.

Mişcarea îngerului al şaselea este, deci, doar un privitor tăcut al urmărilor lucrării săvârşite de ei în vremea când erau mişcarea îngerului al cincilea!! Se spune că nimicirea este făcută de ei în sensul că aceasta are loc în perioada lucrării lor ca îngerul al şaselea, fiind practic urmarea firească a mărturiei lor aduse prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, pe fondul auzirii glasului eliberator al lui Dumnezeu, când erau mişcarea îngerului al cincilea!!! 

Aşadar, teascul mâniei lui Dumnezeu însemnă distrugerea celor răi prin ei înşişi, fiindcă li se descoperă caracterul şi înţeleg totodată cine este Dumnezeul cerului!! Acest teasc ajunge o necesitate, chiar dacă nedorită de Dumnezeu, datorită şi prin lucrarea celor 144.000, fără de care acest teasc nu ar fi putut exista. Acum vom înţelege mai bine de ce este absolut necesar să existe o biserică desăvârşită şi curată, căci fără ea Dumnezeu nu ar putea să-i aducă pe cei răi să se înţeleagă, să se descopere cine sunt cu adevărat şi să vadă caracterul lui Dumnezeu aşa cum nu l-au văzut niciodată, expus, manifestat, descoperit în viaţa unor semeni care au ales neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. Când acest eveniment are lor, strugurii pământului ajung în teascul mâniei lui Dumnezeu şi sunt zdrobiţi de propria furie, de patimile nestăpânite şi de grozăvia vinovăţiei personale înaintea unui Dumnezeu sfânt. La această lucrare de nimicire a celor răi contribuie şi plaga a şaptea care aduce cu ea grindina şi cel mai mare cutremur care a avut loc pe pământ vreodată, cutremur care înghite insulele mărilor şi oceanelor şi care distruge mare parte din uscat. 

Este uşor de observat, deci, că nu Dumnezeul cerului îi distruge în mod personal pe cei răi, şi nici cei 144.000 nu o fac din punct de vedere fizic. Acţiunea de distrugere a celor răi vine de la şi prin ei înşişi. Este practic propria lor acţiune îndreptată împotriva lor înşişi!! Însă, este adevărat că totul pleacă de la descoperirea caracterului neprihănit al legii lui Dumnezeu şi a caracterului Său prin viaţa şi prin atitudinea celor 144.000. Ar trebui să pricepem că dacă această descoperire a caracterului lui Dumnezeu ar avea loc în timpul de har, atunci ar fi loc de pocăinţă generală, dar fiindcă ea are loc într-un timp lipsit de har, pentru că biserica de astăzi este mult prea lumească, lipsindu-i harul Duhului Sfânt, atunci această descoperire necesară ajunge aducătoare de moarte, fiindcă oamenii nu se mai pot îndrepta spre mântuire, ci vor ajunge să se osândească unii pe alţii, până la nimicire totală.