Semnificaţia cuvintelor "S-a sfârşit!" şi cei 144.000

Planul mântuirii are însemnătate doar dacă înţelegem că Isus s-a întrupat pentru a descoperi caracterul Tatălui din cer tuturor lumilor necăzute în păcat şi mai ales îngerilor, şi bineînţeles şi oamenilor, în măsura în care aceştia puteau discerne corect lucrarea primelor roade în viaţa Mântuitorului. Marea luptă începută în ceruri impunea o demonstraţie din partea lui Dumnezeu, astfel încât, prin ea, El să poată pune în contrast evident caracterul Său şi caracterul lui Satana, principiile neprihănirii şi principiile nelegiuirii, dragostea Sa nemărginită şi ura satanică. Demonstraţia trebuia oferită în condiţia omului slab şi păcătos, pe terenul lui Satana, întrucât nicăieri altundeva în Univers nu se putea oferi o asemenea lucrare cu o miză uriaşă.

Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a arăta pe viu, chiar în persoana Fiului Său, cum acţionează El în raport cu ispita şi păcatul, prezente pe pământ la tot pasul. Cel mai important lucru pentru îngeri era ca ei să vadă răspunsul lui Dumnezeu la insinuările lui Satana. Cu alte cuvinte, cum răspund dragostea şi neprihănirea, prin adevăr, la toate ispitele diavolului, ale demonilor şi ale oamenilor nelegiuiţi! Dacă ar fi fost folosită forţa sau orice element de constrângere, ca răspuns din partea lui Dumnezeu împotriva atacurilor perfide şi deghizate ale diavolului, atunci planul mântuirii ar fi fost un eşec total iar pământul ar fi fost pierdut pe vecie împreună cu cei ce-l locuiesc.

Satana nu putea răspunde iubirii divine decât prin tot ceea ce înseamnă lipsa iubirii, a adevărului şi a libertăţii! Putea uzita de toate armele nelegiuirii, fără restrişte, pentru ademenirea lui Hristos la păcat; dar în felul acesta el se demasca singur ca ucigaş!! Problema îngerilor este aceea că ei nu ştiau cum acţionează dragostea divină în condiţiile în care El însuşi se supune limitelor omului, devenind om real din toate punctele de vedere, psihic, emoţional, sentimental şi fizic. Ştiau oarecum cum răspunde dragostea divină ca Dumnezeu, dar nu ca Dumnezeu îmbrăcat literalmente în om, carne din carnea noastră, os din oasele noastre şi sânge din sângele nostru.

Diavolul susţinea că omul a păcătuit pentru că legea lui Dumnezeu este imposibil de respectat. Dovada păcătuirii omului era ultrasuficientă pentru a arăta spre susţinerile sale, zicea diavolul. Nenorocirile care s-au abătut peste oameni şi peste pământ se datorează lui Dumnezeu şi principiilor sale ilogice, afirma el sus şi tare. Cum poţi supune pe om unui test absurd, din moment ce îl declari perfect. Un lucru perfect nu poate fi supus încercării, tocmai pentru că este perfect, continua Lucifer în susţinerile sale.

Testul lui Dumnezeu pentru om era de fapt un test al loialităţii, în condiţiile în care Satana era deja răzvrătit şi i se acordase timp suficient să-şi expună principiile. Nu era un test al perfecţiunii, deoarece Dumnezeu nu viza să pună la încercarea desăvârşirea celor doi, din moment ce erau ca Dumnezeu din punct de vedere moral, spiritual şi fizic! Desăvârşirea este desăvârşire prin ceea ce este. Fiindcă în mod sigur Satana intenţiona să vină pe pământ deghizat pentru a înşela pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a avertizat să nu facă un singur lucru: să nu se atingă de un anumit copac, fiindcă tocmai acela era singurul loc îngăduit de Dumnezeu pentru Satana, prin care acesta din urmă să-şi expună ispitele ademenitoare!!

Dumnezeu ştia că Satana va veni deghizat, motiv pentru care i-a pus în temă pe Adam şi Eva. Nu le-a dat detalii despre cum va veni Satana deghizat, ci le-a spus doar să nu facă un singur lucru, şi-atât. Acest lucru mărunt era suficient pentru testarea loialităţii lor; ori ascultă de spusele lui Dumnezeu şi le iau ca atare, ori dau glas ascultării de ispititor, şi-şi pierd astfel nu numai loialitatea ci şi perfecţiunea!!

Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu a acţionat corect în raport cu nişte fiinţe inteligente, care gândesc şi decid pentru ele însele. Fiindcă apăruse răul, adică altceva decât neprihănirea, care însemna moarte veşnică, era numai normal ca Dumnezeu să se raporteze la toate inteligenţele create, mă refer la toţi locuitorii lumilor nepătate, risipite peste tot în spaţiul nemăsurat al întregului Univers, în aşa fel încât acestea să ştie că ceva s-a întâmplat în lumea îngerilor şi astfel să aibă posibilitatea de a decide pentru ele însele. În acest scop, Dumnezeu a prevăzut un singur mijloc pentru a veni în ajutorul lor, şi anume un test al loialităţii, nu pentru că n-ar fi avut încredere că pe viitor n-ar mai fi fost loiali, ci din cauza apariţiei păcatului, a acelui ceva despre care ei nu aveau habar cum se manifestă şi ce înseamnă. Pentru a-i feri să intre sau să cadă în lumea păcatului, Dumnezeu le-a spus să nu consume fructul pomului oprit. Pomul nu avea nimic ortăvitor, căci în condiţiile perfecţiunii otrava sau moartea sunt inexistente.

Pentru cine nu ştie, un astfel de pom exista şi pe planetele ale căror locuitori nu au acceptat minciuna luciferică. "Domnul mi-a oferit o privelişte a altor lumi. Mi-au fost date aripi şi un înger m-a însoţit de la cetate până la un loc care era măreţ şi strălucitor. Iarba acelui loc era de un verde crud, iar păsările de acolo scoteau trilurile unui cântec plăcut. Cei ce locuiau acolo erau de toate mărimile; erau încântători, cu o înfăţişare plină de nobleţe şi măreţie. Chipurile lor exprimau imaginea lui Isus şi înfăţişarea lor strălucea de o bucurie sfântă, reflectând libertatea şi fericirea acelui loc. L-am întrebat pe unul din aceştia de ce erau atât de minunaţi, de o frumuseţe care o întrecea cu mult pe a celor de pe pământ. Răspunsul a fost: >Am trăit într-o strictă ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi nu am căzut prin neascultare, ca aceia de pe pământ<. Apoi am văzut doi pomi, unul arătând foarte asemănător cu pomul vieţii, din cetate. Fructele ambilor pomi arătau grozav, dar dintr-unul ei nu puteau mânca. Aveau libertatea de a mânca din amândoi, dar li se interzisese să mănânce dintr-unul. Apoi, îngerul care mă însoţea mi-a spus: >Nici unul din cei aflaţi în acest loc nu a gustat din pomul oprit; dacă ar mânca însă, ar cădea<." Scrieri timpurii, cap. Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său, par. 3

Fiindcă răzvrătirea lui Satana viza atragerea, câştigarea şi stăpânirea intelectului semenilor săi, şi, desigur, despărţirea lor de Izvorul vieţii, Dumnezeu a găsit că este cinstit şi corect să plece la luptă pornind cu aceleaşi şanse pe care le are diavolul. Nu s-a situat pe o poziţie superioară, net în favoarea Sa, ci i-a acordat lui Lucifer aceleaşi şanse pe care le are şi Dumnezeu în influenţarea minţii cuiva!!! Numai că, în timp ce Dumnezeu putea folosi doar iubirea şi adevărul, Lucifer putea folosi absolut orice, mai precis tot ce decurge din pervertirea iubirii şi adevărului divin. Ştiind că diavolul vine deghizat, atunci Dumnezeu a apelat la mintea inteligenţelor create într-un fel în care să vină cel mai mult în ajutorul lor. Le-a spus doar că dintr-un anumit pom, care după ivirea păcatului devenise o necesitate prezentă în grădina lor, nu pot mânca, deşi au libertatea s-o facă, dar pe propria răspundere, la care se vor adăuga şi consecinţe pe măsură.

Acest fel de abordare avea de a face cu intelectul în cel mai înalt grad, însemnând o responsabilizare mai mare în luare unei decizii ce privea chiar existenţa planetei respective!! Totul depindea de corecta exercitare a voinţei, în condiţiile în care prin acel pom Satana îşi putea expune ispitele, fie prin a decide de partea declaraţiei lui Dumnezeu să nu mănânce nici un fruct din acel pom, fie prin acceptarea ispitelor lui Satana deghizat. Dumnezeu ar fi putut foarte bine să descrie cu lux de amănunte tuturor locuitorilor lumilor necăzute felul cum vor fi ispitiţi de Satana prin intermediul singurului mijloc de ispitire existent - pomul cunoştinţei binelui şi răului. Este drept şi logic că, de vreme ce Dumnezeu a acordat timp arhiamăgitorului să-şi dezvolte principiile, acesta să aibă la dispoziţie şi un mijloc prin care să poată interpela mintea inteligenţelor create de Dumnezeu!!! Altfel, degeaba i-a acordat timp, câtă vreme nu are la îndemână nici o posibilitate de a ispiti pe cineva! Însă a descrie cu lux de amănunte tot ce urma să facă Satana, nu însemna deloc că Dumnezeu vine în ajutorul intelectului, întrucât diavolului i se lua orice formă de ispitire, sau mai bine zis i se descoperea toate formele de ispitire, de apelare a minţii inteligente! Însemna că făpturile create nu puteau decide singure doar pe bază de declaraţie, de spuse, ceea ce implică credinţa. În primul rând, intelectul a fost creat ca să gândească şi să ia decizii pe baza unor informaţii pe care să le poată cântări. Dumnezeu nu-i oferă creierului mură-n gură totul. El are capacitatea de a se dezvolta doar dacă gândeşte şi face alegeri pe baza informaţiilor pe care le are sau i se oferă!! El trebuie să analizeze pentru a putea decide, iar pentru asta trebuie să înţeleagă! Reperul la care trebuie să se raporteze este legea lui Dumnezeu. Astfel, toţi cei creaţi aveau la dispoziţie cuvintele clare ale lui Dumnezeu, iar pe de altă parte şi insinuările lui Satana. Acum, ei trebuiau să cântărească bine cele două tipuri de declaraţii, cuvintele lui Dumnezeu şi insinuările perfide ale lui Satana ascunse sub forma unor cuvinte de apreciere şi evlavie prefăcute, ţinând cont de principiile legii lui Dumnezeu, potrivit regulii de aur în astă privinţă: "La Lege şi la mărturie!" Isaia 8,20.

Aşa că, în această luptă titanică, s-a pornit de la egalitate, fiecare dintre protagonişti, Dumnezeu şi Satana, putând apela la intelectul făpturilor inteligente expunându-şi principiile. Din păcate, numai omul a ales minciunile lui Lucifer. Atunci, în lumea omului trebuia să vină Dumnezeu pentru a demonstra pe viu că ascultarea nu-i un moft, ci o necesitate de care depinde viaţa făpturii respective, şi că legea lui Dumnezeu este indispensabilă pentru existenţa şi perpetuitatea vieţii create, dar şi pentru ocrotirea ei prin ascultare benevolă, prin decizie conştientă, bazată pe convingerea cea mai deplină că acela este singurul curs sigur al continuării vieţii create de Dumnezeu!!

Pentru că nici îngerii şi nici ceilalţi locuitori ai lumilor nepătate, care n-au ales minciunile luciferice, n-au priceput principiile răzvrătirii lui Satana şi nici caracterul lui disimulat, de pretins evlavios nedreptăţit de Dumnezeu, atunci Dumnezeu ştia că soluţia cea mai optimă pentru dezrădăcinarea din mintea lor a oricărei simpatii faţă de diavolul era să ofere o demonstraţie, prin Fiul Său, cu privire la importanţa ascultării prin credinţă de Tatăl din cer!!! Aceasta în condiţiile păcatului!! Numai astfel putea fi demascat Satana şi puterea lui înşelătoare asupra minţii oamenilor. Având un instrument absolut neprihănit şi curat la dispoziţie, pe Isus Hristos, Tatăl a putut să demaşte caracterul lui Satana în întregime în cel mai întunecat timp, când apogeul păcatului atinsese cota maximă. Numai în acest mare întuneric moral şi spiritual putea străluci în toată splendoarea ei lumina caracterului sfânt şi neprihănit a lui Dumnezeu. Aceasta este iubirea care s-a dăruit omului pentru salvarea lui, şi care a rezolvat pentru totdeauna dilemele îngerilor, dezrădăcinându-l pe Satana din minţile lor pentru veşnicie.

Acum, activitatea lui a fost restrânsă doar la acest pământ, din cauză că omul încă nu a înţeles aspectul lucrării primelor roade, ce face parte integrantă din planul răscumpărării. "Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme." Apocalipsa 12,12. Numai din acest motiv mai continuă lupta. Pentru ca şi oamenii să se edifice, precum îngerii din cer, mai este nevoie de timp, timp în care Dumnezeu a urmărit să formeze o biserică de sfinţi prin care să-şi poată descoperi neprihănirea şi iubirea, asemenea Mântuitorului, ca în felul acesta toţi ceilalţi oameni să se edifice cu privire la caracterul adevărat al lui Dumnezeu. Numai că o astfel de biserică nu a existat niciodată până astăzi. "Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 16.

Din păcate, acest timp s-a lungit prea mult din lipsa acestei biserici. Toate bisericile creştine susţin că sunt biserica adevărată a lui Hristos, dar nu înţeleg că a fi biserica lui Hristos înseamnă a fi în armonie deplină cu cerul, înseamnă a trăi biruitor asupra păcatului, a trăi o viaţă sfântă şi a dezvolta astfel un caracter desăvârşit, asemenea Mântuitorului!!! "Legea cere neprihănire - o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit; şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate >să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus< (Romani 3,26)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 21.

Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu doreşte să repete lucrarea săvârşită de Hristos printr-o biserică fără pată sau ceva de felul acesta. O astfel de biserică nu poate fi organizată în felul societăţii omeneşti, căci staulul lui Hristos, locul unde-şi aduce adevăratele oi, nu este organizat în felul acesta. Hristos nu a avut nimic din spiritul şi învăţăturile iudaice, căci numai în felul acesta putea înfăţişa dragostea lui Dumnezeu într-un mod impecabil. Numai astfel putea Hristos săvârşi lucrarea primelor roade. Numai prin această lucrare au putut fi edificaţi îngerii şi locuitorii lumilor necăzute, şi numai printr-o astfel de lucrare pot fi edificaţi oamenii de pe pământ. Dar pentru acest lucru este necesar ca Dumnezeu să aibă un instrument tot la fel de curat ca şi Mântuitorul. Şi-l va avea în persoana celor 144.000!!

Oamenii nelegiuiţi trebuie făcuţi să vadă singuri desăvârşirea iubirii divine, pe care ei au respins-o, în nişte semeni de-ai lor care sunt plini cu plinătatea ei şi care vor străluci de bunătatea lui Dumnezeu asemenea Mântuitorului pe Golgota!! Aceşti 144.000 sau mişcarea îngerului al cincilea sunt destinaţi la o astfel de lucrare într-un timp când nu mai există har. Acest aspect trebuie reţinut. Deci, lucrarea primelor roade săvârşită de cei 144.000 va avea loc în timpul fără har, la sfârşitul plăgii a şasea! Este interesant de văzut că acelaşi strigăt "S-a isprăvit!", rostit de Mântuitorul pe cruce, înainte de a muri, va fi rostit iară de către Isus, dar din templul ceresc de astă dată, înainte de revărsarea ultimei plăgi, când cei 144.000 deja vor fi descoperit caracterul lui Dumnezeu înaintea celor care caută să le ia viaţa şi care sunt nevoiţi să cadă la picioarele lor.

Din moment ce strigătul respectiv a însemnat la cruce îndeplinirea lucrării primelor roade, faptul că Satana a fost demascat şi astfel dezrădăcinat din simpatiile îngerilor, înseamnă că rostirea lui a doua oară trebuie să aibă exact aceeaşi semnificaţie, altfel nu are nici un fel de justificare!! În felul acesta, Scripturile sunt în armonie deplină şi descoperă că cei 144.000 vor săvârşi aceeaşi lucrare a neprihănirii pe care şi Isus a efectuat-o la cruce, ceea ce înseamnă că sunt instrumentele desăvârşite în mâna lui Dumnezeu pentru demascarea lui Satana, astfel încât şi oamenii să se edifice cu privire la Satana şi cu privire la ei înşişi. "Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: >S-a isprăvit!<" Apocalipsa 16,17.

Ca un fapt ce trebuie reţinut, demonstraţia descoperirii caracterului lui Dumnezeu a fost oferită de Isus în trup omenesc slab şi păcătos, însemnând că tot la fel trebuie să fie oferită această demonstraţie încă o dată, dar prin intermediul celor 144.000. Timpul când Isus a oferit demonstraţia a fost acela când păcatul atinsese apogeul dezvoltării lui asupra oamenilor, când lumea se afla scufundată în cel mai adânc întuneric spiritual de la căderea lui Adam, iar timpul când cei 144.000 vor străluci cu neprihănirea lui Hristos, va fi acel timp când un mare întuneric va acoperi pământul. Acesta este întunericul plăgii a cincea, şi trebuie înţeles ca un întuneric real, fizic, fiind totodată şi un simbol al marelui întuneric moral în care se găsesc toţi oamenii răi care aproape că sunt gata să ia vieţile sfinţilor lui Dumnezeu. Acest întuneric are menirea de a-i ascunde pe copii lui Dumnezeu de ochii şi de furia rebelilor stăpâniţi în totalitate de Satana. "Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere." Apocalipsa 16,10.

Aş dori să mai reţinem încă un aspect deosebit de important, şi anume că doar Hristos poate săvârşi lucrarea primelor roade în şi prin cei 144.000. Această lucrare este opera Mântuitorului în întregime. Numai El poate curăţi şi desăvârşi oameni, cu acceptul lor bineînţeles, şi numai El poate face să strălucească lumina slavei caracterului lui Dumnezeu prin ei. "Această lucrare o putea face doar o singură Fiinţă în întreg Universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu putea s-o facă." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9. Instrumentele prin care El va face această lucrare trebuie să fie tot aşa cum a fost El pe Golgota, de o puritate fără pată, altfel Hristos nu va putea să reflecteze prin ei lumina Sa curată. Profeţia lui Maleahi tocmai despre această lucrare vorbeşte, iar Hristos nu şi-o va încheia decât atunci când cei 144.000 vor fi asemenea Mântuitorului, din punct de vedere moral, căci El va fi întrupat din nou în ei, în cei 144.000, săvârşind ceea ce a săvârşit El la cruce. Numai astfel va putea spune Hristos: "S-a isprăvit!",  încă o dată.

Când cei 144.000 vor fi aduşi la acest stadiu al desăvârşirii şi când această lucrare a primelor roade este încheiată, fiecare om fiind condus de propriile convingeri să recunoască faptul că Dumnezeu este credincios şi drept, abia atunci va veni sfârşitul!!! Până când lucrarea primelor roade, prin nişte sfinţi asemenea Mântuitorului, nu-şi va îndeplini scopul, lupta va continua, iar venirea lui Hristos va fi amânată. Pur şi simplu nu poate exista seceriş dacă primele roade nu şi-au terminat lucrarea desemnată lor. Ideea este că păcatul trebuie să dispară din Universul lui Dumnezeu, dar în aşa fel încât nimeni să nu se mai gândească vreodată la posibilitatea apariţiei lui. Această lucrare a primelor roade are menirea de a aduce cea mai fermă convingere intelectului făpturilor inteligente, fie îngeri, fie oameni, că păcatul este o pacoste inutilă şi neavenită, şi că nu există nici o noimă în existenţa lui. Acest lucru este necesar întrucât distrugerile aduse de el, de păcat, trebuie văzute ca fiind aduse doar de păcat, nu printr-o acţiune arbitrară din partea lui Dumnezeu, aşa cum cred şi au crezut oamenii păcătoşi. Boala, infirmităţile şi moartea sunt în totalitate opera păcatului, nu a lui Dumnezeu!!

De asemenea, distrugerea păcătosului trebuie văzută în adevărata ei lumină, şi anume că este o distrugere provocată de păcatul stăpânitor, pe care el l-a ales cu bună ştiinţă, nu de Dumnezeu. Distrugerea păcătosului este în întregime opera păcatului şi nu acţiunea unui Dumnezeu mânios. Trebuie văzut şi înţeles că lucrarea primelor roade este musai să fie pricepută din perspectiva aceasta. Este lucrarea care va pune capăt păcatului, existenţei sale şi reapariţiei sale în Universul lui Dumnezeu. Este lucrarea prin care va fi înţeles caracterul lui Dumnezeu aşa cum este. Dumnezeu va fi iubit şi apreciat tocmai pentru că a putut demonstra fără să folosească forţa, lucru pe care de altminteri nu-l poate folosi niciodată, în nimicirea păcatului. Să luăm aminte la cuvintele următoare pline de înţeles:

     "Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.
     Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4,1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: >Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată<. >Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.< >Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.< (Ezechiel 28,6-19; Psalm 37,10; Obadia 16).

     Acesta nu este un act la puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este străin >de viaţa lui Dumnezeu<. Hristos spune: >Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea< (Efeseni 4,18; Proverbe 8,36). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste principiile pe care le au. O dată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici. 

     La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit; dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi nenorocirii.

     Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura şi Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a căror inimă se află Legea Sa. 

     Atunci, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: >S-a sfârşit<. Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, ultimele şase paragrafe.