Cei 144.000 ies din templu

Am arătat deja în episodul anterior că acţiunea descrisă în Apocalipsa 14,14-16 se petrece într-un timp când nu mai există har, chiar în timpul când Hristos iese din templul ceresc, îmbrăcat în haina Sa regească, şi se îndreaptă pe pământ pentru a-şi lua copiii răscumpăraţi cu sângele Său înapoi acasă, în Ierusalimul ceresc. Copiii Săi vor fi alcătuiţi din două grupe distincte, deşi totodată un tot unitar: grupa celor 144.000 ai cărei membri nu vor muri niciodată, şi grupa răscumpăraţilor înviaţi din toate veacurile. "Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul." 1Tesaloniceni 4,15-17.

Că aşa stau lucrurile şi că ceea ce am scris este în armonie cu felul de gândire al Duhului Sfânt, e dovedit din plin prin declaraţiile următoare:

     "Domnul mi-a arătat în viziune că Isus s-a sculat, a închis uşa şi a intrat în sfânta sfintelor în luna a şaptea a anului 1844; dar scularea lui Mihael (Daniel 12,1), pentru a-şi elibera poporul, se află în viitor.
     Aceasta nu va avea loc până când Isus nu şi-a sfârşit lucrarea Sa preoţească din sanctuarul ceresc, până când nu şi-a dezbrăcat veşmântul Său preoţesc şi s-a îmbrăcat cu hainele Sale împărăteşti şi şi-a pus coroana, pentru a călători în carul de nori ca să >zdrobească neamurile în mânia Sa< (Habacuc 3,12) şi să îşi izbăvească poporul.
     Atunci Isus va avea în mână secera ascuţită (Apocalipsa 14,14), iar sfinţii vor striga zi şi noapte la Isus, care şade pe nor, ca să pună secera şi să secere.
     Acesta va fi timpul strâmtorării lui Iacov (Ieremia 30,5-8), din care sfinţii vor fi eliberaţi prin vocea lui Dumnezeu." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli Curtis, par. 8-11.

Se poate observa cu uşurinţă că acţiunea se petrece în timpul strâmtorării lui Iacov, un timp lipsit cu desăvârşire de mila divină! Numai în acest timp "sfinţii vor striga zi şi noapte la Isus, care şade pe nor, ca să pună secera şi să secere". Sfinţii, după cum şi termenul care defineşte perfect starea lor spirituală, sunt cei 144.000, căci alţi sfinţi într-un timp lipsit de har nu pot exista. Aici mai descoperim un adevăr minunat, şi anume că îngerii din Apocalipsa 14 sunt simboluri pentru mişcări. În Apocalipsa 14 scrie că "un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor", iar acelaşi Duh al inspiraţiei menţionează în mărturia lui Hristos că, de fapt, cei care strigă sunt sfinţii, adică cei 144.000, întruchipaţi de acest înger al cincilea în cronologia desfăşurării evenimentelor.

Un alt fapt ce trebuie remarcat este acela că sfinţii, cei 144.000, se adresează lui Hristos în timp ce El iese din templul sau sanctuarul ceresc. Or, asta înseamnă că rugăciunile lor, căci strigătul lor sunt de fapt rugăciunile pe care ei le înalţă pentru a fi izbăviţi de mânia celor răi, trebuie să se îndrepte către Isus cel ieşit din templul ceresc. Acesta este şi motivul pentru care sfinţii trebuie să iasă din templu!!! Cum pământul la vremea aceea este distrus de cele şapte plăgi, devine clar că nu putem găsi vreun templu pe el, căci prea multe clădiri impunătoare se vor fi prăbuşit de mult la pământ devenind nişte ruine fantomatice.

La vremea respectivă sfinţii lui Dumnezeu sunt împrăştiaţi pe toată faţa pământului, aşa că nu poate exista un templu al lor în care să se adune împreună, din moment ce sunt răzleţiţi pretutindeni, cu atât mai mult, cu cât cei răi nu le-ar permite să se adune în fiecare Sabat pentru a da slavă lui Dumnezeu!!! Atunci, singurul templu din care ei pot să iasă nu este decât templul din cer!! Dar cum pot fi ei acolo, de vreme ce se află pe pământ? Există doar o singură posibilitate, şi anume prin credinţă! Trebuie să spun că întocmai acesta este adevărul. Este de altminteri un adevăr învăţat chiar de Scripturi prin parabola celor zece fecioare.

În această parabolă despre care am mai pomenit, se arată foarte clar că, după ce se face auzit strigătul de la miezul nopţii, ce corespunde lansării marii avertizări mondiale, toate fecioarele s-au trezit, numai că cinci dintre ele constată că nu au ulei de rezervă, candelele fiind aproape să se stingă. Fecioarele înţelepte le spun acestora să se ducă să cumpere ulei de la cei ce vând untdelemn, timp în care, după plecarea lor, vine Mirele iar fecioarele înţelepte intră cu El în odaia de nuntă, încuind uşa. "Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa." Matei 25,10.

Acest adevăr profetic are desigur o aplicaţie spirituală, şi ne vorbeşte despre toţi cei care au primit solia neprihănirii prin credinţă şi au intrat prin credinţă în sfânta sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Toţi aceştia, reprezentaţi de fecioarele înţelepte, au înţeles lucrarea lui Hristos din sanctuar şi au aplicat tot adevărul descoperit în vieţile lor. Asta înseamnă în mod precis că toţi aceia care, astăzi şi în viitor, înţeleg unde se află Hristos şi ce lucrare desfăşoară El acolo, în templul ceresc, şi care îl urmează prin credinţă în lucrarea Sa din acel loc, au intrat la nuntă şi, prin urmare, se află cu Isus în templu!!!

Nunta despre care este vorba în parabola celor zece fecioare are în vedere unirea naturii omeneşti cu natura divină, adică, mai precis, căsătoria lui Hristos cu credincioşii, în primă fază, iar după ce aceasta este desăvârşită prin curăţirea de orice impurităţi a caracterului credincioşilor, nunta presupune în final, în a doua ei fază, primirea de către Hristos a împărăţiei Sale! Trebuie să ne amintim că parabola celor zece fecioare este una profetică. Prima ei împlinire a avut loc în anul 1844. De atunci încoace, toţi credincioşii înţelepţi care au acceptat solia neprihănirii prin credinţă, adică Evanghelia veşnică, prin solia îngerului al treilea, singura capabilă să ne introducă în sanctuarul ceresc, au intrat cu Isus la nuntă şi, deci, s-au aflat şi se află în continuare, cei care trăiesc astăzi desigur, în templul ceresc.

     "Vestirea >Iată Mirele vine<, din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit, mirele a venit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-şi primească Împărăţia. >Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă şi s-a încuiat uşa.< Ei nu puteau fi prezenţi în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie >să aştepte pe Domnul când se va întoarce de la nuntă< (Luca 12,36). Însă trebuie să înţeleagă lucrarea Lui şi să-L urmeze prin credinţă atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.
     În parabolă, au intrat la nuntă aceia care aveau ulei în candele. Aceia care, o dată ce au cunoscut adevărul din Scripturi, au avut şi Duhul, şi harul lui Dumnezeu şi care, în noaptea celei mai amare încercări, au aşteptat cu răbdare, cercetând Biblia după o lumină mai clară, au înţeles atât adevărul cu privire la sanctuarul din ceruri, cât şi noua slujire a Mântuitorului, iar prin credinţă l-au urmat în lucrarea Sa din sanctuarul de sus. Toţi aceia care, prin mărturia Scripturilor, primesc aceleaşi adevăruri îl urmează pe Hristos prin credinţă când intră înaintea lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire ultima lucrare de mijlocire, la a cărei încheiere să-şi primească Împărăţia - toţi aceştia sunt reprezentaţi ca unii care intră la nuntă." Tragedia veacurilor, cap. În sfânta sfintelor, par. 11, 12.

Aşadar, rugăciunile celor 144.000 se îndreaptă spre Mântuitorul, aflat în carul cu nori, căci El deja a ieşit din templul ceresc, exact acolo unde se află El. Atunci este firesc ca acest rugăciuni să nu mai aibă nimic de a face cu templul, întrucât lucrarea de ispăşire se va fi terminat de ceva vreme. Fiindcă aceşti iluştrii credincioşi au învăţat să umble cu Hristos, prin credinţă, în viaţa lor de pe pământ, atunci ei ştiu, tot prin credinţă, să-l însoţească pe Hristos în drumul Său spre pământ!! Este experienţa vieţii lor aceea de a umbla continuu cu Hristos, şi pe pământ, şi în ceruri, tocmai de aceea sunt grupa specială care-l însoţesc pe Isus pretutindeni de-a lungul veşniciei!! Scripturile ne vorbesc în felul următor despre această experienţă unică: "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său... Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel." Apocalipsa 14,1.4.

De fapt, chiar în aceasta constă biruinţa lor, că ştiu să umble cu Hristos zi de zi, prin credinţă, ştiind să se bucure de beneficiile lucrării lui Hristos din templul ceresc!! Câtă vreme Hristos a fost în templul ceresc, tot atâta vreme s-au aflat împreună cu El şi cei 144.000. Însă, când El iese din templu, tot la fel ies şi ei din templu. De aceea, profeţia din Apocalipsa 14 spune: "Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: >Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt<." Apocalipsa 14,15. 

Desigur, credinţa celor 144.000 le spune că Isus trebuie să vină pe pământ într-un timp când sunt supuşi la presiune maximă de cei răi, care caută să-i omoare. Numai credinţa vie îi susţine în acest timp îngrozitor. Ei doar acceptă prin credinţă că Isus trebuie să vină, căci ei socotesc că e timpul venirii Sale. Tocmai din acest motiv strigă zi şi noapte, adică se roagă necontenit pentru venirea Fiului omului, care, o dată venit, îi va scăpa de chinul lor sufletesc şi totodată îi învia şi pe fraţii lor de credinţă din toate veacurile. 

     "Curând după aceea, i-am văzut pe sfinţi suferind un mare chin sufletesc. Păreau înconjuraţi de locuitorii cei răi ai pământului. Totul părea a fi împotriva lor. Unii au început să se teamă că în cele din urmă Dumnezeu îi lăsase să piară de mâna celor răi. Dacă însă li s-ar fi putut deschide ochii, s-ar fi văzut înconjuraţi de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi a venit mulţimea celor răi, mânioşi, şi după aceea o masă de îngeri răi care-i zoreau pe nelegiuiţi să-i omoare pe sfinţi. Dar înainte să se poată apropia de cei din poporul lui Dumnezeu, cei răi trebuia mai întâi să treacă de acest detaşament de îngeri sfinţi, puternici. Acest lucru era imposibil. Îngerii lui Dumnezeu îi făceau să se întoarcă, iar pe îngerii răi care făceau presiuni în jurul lor, de asemenea, să se retragă.

     Pentru sfinţi, acesta a fost un ceas de o îngrozitoare agonie. Au strigat zi şi noapte la Dumnezeu pentru izbăvire. După câte se vedea, nu exista vreo cale de scăpare. Cei răi începuseră deja să se simtă triumfători, strigând: >De ce nu vă izbăveşte Dumnezeul vostru din mâinile noastre? De ce nu fugiţi ca să vă salvaţi vieţile?< Dar sfinţii nu-i luau în seamă. Asemenea lui Iacov, ei se luptau cu Dumnezeu. Îngerii doreau fierbinte să-i scape, dar trebuia să mai aştepte puţină vreme; cei din poporul lui Dumnezeu trebuia să bea cupa până la capăt şi să fie botezaţi cu acest botez. Îngerii, credincioşi misiunii ce le fusese încredinţată, şi-au continuat vegherea. Dumnezeu nu avea să accepte ca Numele Său să fie batjocorit printre păgâni. Se apropiase timpul în care avea să-şi dea pe faţă puterea cea mare şi să-i izbăvească pe sfinţii Lui într-un mod slăvit. Pentru slava Numelui Său, El avea să-i salveze pe toţi cei care îl aşteptaseră cu răbdare şi ale căror nume erau scrise în carte." Scrieri timpurii, cap. Vremea marii strâmtorări, par. 2, 3.