Veniţi să judecăm

      "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul." Isaia 1,18.

Aceasta este invitaţia Tatălui din cer, să cercetăm cu minuţiozitate şi să judecăm raţional evenimentul celor zece plăgi, precum şi caracterul Său descoperit prin solia adresată de Moise lui faraon. Această întâmplare a fost consemnată în Scripturi ca pildă spre învăţătura noastră cu privire la faptul că Isus este descoperirea vie a Tatălui din cer şi că procedeul Său cu faraon este acelaşi în absolut toate evenimentele vechi-testamentare. Şi asta pentru că în Dumnezeu "nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" Iacov 1,17, şi mai departe pentru că "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

A apela la raţiune şi la conştiinţă înseamnă a respecta demnitatea omului şi inteligenţa acestuia şi, de asemenea, mai înseamnă a-l ajuta să gândească prin cercetare, cântărind cuvintele şi dovezile oferite de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată lua decizia corespunzătoare situaţiei în care se află, spre binele lui şi al semenilor săi. Un bine făcut unui om de către Dumnezeu, se va răsfrânge întotdeauna asupra altora în aceeaşi măsură, sau poate mai mult. Aşadar, Isus, în Egipt, prin Moise, trebuie să-l abordeze pe împăratul capricios şi încăpăţânat cu demnitatea cuvenită, plin de respect, în aşa fel încât acesta din urmă să fie în stare să conştientizeze toate urmările care pot veni dacă nu ia în seamă apelurile bunătăţii, milei şi iubirii divine. 

Din acest motiv, Isus a trebuit să se descopere faraonului ca Dumnezeul Creator, un Dumnezeu net diferit de toţi zeii Egiptului, închipuiri materializate sub diferite forme, ale demonilor şi lui Satana. Principalii zei ai Egiptului erau zece la număr, de unde şi cele zece plăgi, fiecare dintre aceste plăgi lovind în câte unul dintre aceşti zei, ca o dovadă că aceştia sunt doar închipuiri deşarte ce nu au nici o putere să-i apere pe oameni. Prin reprezentatul Său vizibil de pe pământ, prin Moise, Isus Hristos a găsit că este necesar să facă singura minune cu ajutorul puterii Sale creatoare, ca semn sau indiciu că El este atotputernic. Spun că este singura deoarece a avut loc direct prin puterea Sa creatoare, prin care a creat absolut tot ce se vede. Această singure minune este marca cu care s-a recomandat Isus, ca Dumnezeul evreilor, lui faraon.

Cele zece plăgi sunt minuni, dar nu trebuie atribuite puterii creatoare a lui Dumnezeu. Acea minune cu care Isus s-a recomandat faraonului egiptean este transformarea unui băţ, mai precis a toiagului lui Aaron, care mai târziu avea să intre în istoria biblică sub numele de toiagul lui Moise, într-un şarpe autentic, viu, aşa cum cunoaştem fiecare dintre noi ce înseamnă un şarpe. De ce această singură minune trebuie să o atribuim direct puterii creatoare a lui Isus? Deoarece a adus la viaţă un lucru neînsufleţit, chiar dacă existent. Hristos a dat viaţă unui băţ; a arătat în felul acesta că este Creatorul a tot ce se vede. Demonstraţia iubirii divine începe înaintea lui faraon cu crearea unei vietăţi dintr-un lucru absolut mort, fără viaţă. Mai mult, şarpele creat nu era veninos; el nu a căutat să se repeadă la faraon sau la vreunul dintre preoţii şi vrăjitorii cu care se înconjura, în schimb a înghiţit şerpii pe care îi făcuse vrăjitorii lui faraon. Aceşti şerpi erau în realitate o iluzie optică, o înşelătorie, o scamatorie satanică, întrucât Satana nu poate da viaţă, nu poate crea din ceva mort un lucru viu sau o vietate!

     "De fapt, vrăjitorii n-au prefăcut într-adevăr toiegele lor în şerpi; dar, prin vrăjitorii, ajutaţi de marele înşelător, ei au fost în stare să producă această înşelăciune. Era mai presus de puterea lui Satana să schimbe toiegele în şerpi vii. Prinţul răului, deşi posedă toată înţelepciunea şi puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau de a da viaţă; această prerogativă o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana să facă, a făcut; el a săvârşit o înşelăciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefăcut în şerpi. Aşa credea faraon şi aşa credea curtea lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Plăgile asupra Egiptului, par. 16.

Hristos se prezintă prin solul Său ales, Moise, lui faraon ca Dumnezeul care dă viaţă, adică un Dumnezeu care este în stare să salveze orice om mort în păcatele lui, dar şi de puterea lui Satana. El deţine puterea de a da viaţă şi de a răscumpăra pe toţi cei ce ascultă de El. Este demn de observat faptul că minunea care a avut loc a fost spre binele tuturor celor din jur, în sensul că nu a reprezentat o ameninţare la adresa vieţii şi persoanei nimănui. Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin care dă viaţă, nu poartă în sine germenii morţii, nu reprezintă niciodată şi în nici un context o ameninţare la adresa cuiva. Viaţa în sine înseamnă lumina lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Aşa că, Isus s-a prezentat împăratului îngâmfat ca Dumnezeul vieţii, Dumnezeul dragostei invincibile. 

Aceasta este solia cu care Dumnezeu îşi începe descoperirea puterii Sale, a caracterului Său şi a guvernării Sale asupra celor creaţi, înaintea lui faraon. Numai că faraon respinge această solie pe baza faptului că vrăjitorii lui au făcut şi ei nişte şerpi, cu toate că erau doar o scamatorie a lui Satana. Am învăţat deja că imperiul egiptean era imperiul creaţiei lui Satana şi că supuşii lui, locuitorii acestuia, în speţă egiptenii, i se închinau prin feluritele zeităţi, el inspirând mintea lor să-i fabrice sub diferite forme şi arătări, în speţă chipuri de animale, cum erau boul şi broasca. Prezenţa lui Dumnezeu şi începutul manifestării caracterului său înaintea lui faraon, au fost o ameninţare vădită pentru prinţul întunericului; era ca şi cum teritoriul aflat sub stăpânirea sa fusese invadat de Dumnezeu.

Astfel dar, confruntarea era de fapt între Isus, împotriva căruia se răzvrătise Satana, şi acest prinţ al întunericului care-şi revendica stăpânirea. Este ştiut faptul că el a susţinut, de la căderea omului sub puterea sa stăpânitoare, că pământul este proprietatea sa, autointitulându-se stăpânitorul lumii acesteia. Isus îl demască în această postură pe tatăl minciunii. "...vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine". Ioan 14,30. "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: >Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc<." Luca 4,5.6.

Acum, tuturor Dumnezeu ne adresează invitaţia din debutul studiului nostru, aceea de a judeca noi singuri, cu mintea noastră, ce s-a întâmplat în Egipt de fapt, după acest refuz al faraonului de a recunoaşte autoritatea iubirii lui Hristos, singura prin care El se poate manifesta. De ce au urmat zece plăgi? De ce au avut loc dezastre peste dezastre pentru a forţa cumva voinţa stricată a lui faraon să cedeze? 

Majoritatea creştinilor susţin că cele zece plăgi au fost produse prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, că faraon merita din plin să sufere, din cauza încăpăţânării sale neruşinate, şi, drept dovadă, Dumnezeu trece la represalii şi îl pedepseşte mai mult şi mai mult, până când nefericitul avea să cedeze în faţa atotputerniciei Dumnezeului cerului. Dar, următoarele cuvinte stau ca mărturie fără echivoc că Dumnezeul iubirii nu acţionează niciodată în felul acesta. "Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forţă pe care o exercită El este iubirea constrângătoare." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?, par. 6. "Niciodată n-a fost cineva întors din calea sa greşită prin mustrări şi reproşuri." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?, ultimul paragraf. "Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4.

Dacă cele zece plăgi ar fi avut menirea să câştige prin forţă voinţa şi închinarea lui faraon, atunci cum putem susţine că Dumnezeu este dragoste? Astfel de procedee înjosesc pe Creatorul nostru şi îl coboară la nivelul de criminal mafiot. 

Să începem să judecăm, aşa cum ne cere Maiestatea Cerului, Isus Hristos. Primul lucru demn de observat în acest cadru al desfăşurării manifestării lui Dumnezeu şi al celor zece plăgi este modul cum Dumnezeu se descoperă mai întâi lui faraon. El săvârşeşte o minune creatoare, dând viaţă unui toiag. Dumnezeu este viaţă, iar viaţa îşi găseşte începutul în Dumnezeu; asta înseamnă că în interiorul acestei Vieţi nu are cum să existe mecanisme de constrângere dacă nu asculţi de Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu îi asigură lui faraon dreptul de a fi liber şi de a decide, fără constrângeri, să fie mai departe ceea ce-şi doreşte să fie, un împărat care poate şi vrea să ia hotărâri împotriva iubirii divine. Minunea cu care Isus îşi începe misiunea de salvare a lui faraon şi a naţiei egiptene de la pieire, dar mai ales a iudeilor, căci ne aducem aminte că întregul imperiu se afla sub stăpânirea crudă şi ticăloasă a lui Satana, este emblema desăvârşirii divine.

El începe salvarea acelui imperiu întocmai în maniera în care a început să creeze pământul nostru, aceea că dă viaţă! Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu este emblema desăvârşirii, căci tot ce creează, creează într-un mod perfect, desăvârşit, fără cusur. Modul cum Dumnezeu creează, ne descoperă frumuseţea absolută a unei opere perfecte, în care nu există fisură, în care nu există nici un defect şi, deci, în care nu poate exista moarte. Nu există nici un defect în tot ce face Dumnezeu. Aceasta este marca Lui de lucru. Să luăm aminte la cuvintele Inspiraţiei divine: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul... Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun... Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune... Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune... Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune..." Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor..." Geneza 1,1.10.21.25.31; 2,1.

Observăm că la sfârşitul fiecărui act creator, din marea lucrare sau operă a genezei creaţiei acestui pământ din partea lui Dumnezeu, se afirmă că toate erau bune, iar la sfârşitul întregii lucrări creatoare Dumnezeu pune pecetea şi spune că absolut totul este perfect, fără cusur ori defect. Desăvârşirea este pecetea puterii creatoare a lui Dumnezeu. Nu exista nimic în interiorul creaţiei făurite de Dumnezeu care să pună în primejdie ori să ameninţe viaţa omului sau animalelor. Aşa ceva era exclus cu desăvârşire. Altminteri, ar fi fost absurd ca Dumnezeu să spună, la sfârşit, că tot ce crease El era foarte bun. De aici învăţăm lecţia că manifestarea puterii creatoare a lui Dumnezeu se face totdeauna şi în orice context doar în şi prin desăvârşire. Că ea nu reprezintă niciodată o ameninţare pentru viaţa cuiva şi că nu conţine în ea un element al constrângerii la care Dumnezeu să apeleze ori de câte ori omul păcătos nu vrea să asculte şi să i se închine!

Ei bine, dacă este să mergem mai departe, atunci trebuie să aflăm că puterea creatoare a lui Yahweh este în sine o manifestare a dragostei constrângătoare, fără de care Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu şi nu poate exista. Şi am ajuns la punctul culminant în legătură cu acest aspect deosebit de important al puterii lui Dumnezeu, şi anume că, de vreme ce singurul fel de a se descoperi şi manifesta Dumnezeu este în şi prin dragoste, atunci concluzia logică şi firească este aceea că El nu poate şi nu ştie să distrugă! Puterea Lui creatoare are o singură direcţie - dăruieşte viaţă, face să existe ceva ce nu a fost niciodată. Exact în maniera aceasta a început o descoperire de Sine înaintea lui faraon. A început dăruind viaţă unui lucru mort. Acesta este felul cum El se recomandă tuturor oamenilor păcătoşi. 

Puterea creatoare a lui Yahweh Isus Hristos şi Tatăl, putere care capătă toate acele forme care se găsesc şi sunt gândite în mintea lui Dumnezeu, cu ajutorul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt, El fiind Modelatorul divin şi Veghetorul sfânt, pe care le transpune într-o realitate palpabilă, vie, de dorit, nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată puterea de nimicire a fiinţelor inteligente păcătoase. Ea nu este mijlocul prin care Dumnezeu pedepseşte pe păcătos, doar pentru că acesta şi-a exercitat dreptul liber, de neatins şi inalienabil de a gândi pentru sine şi a face ceea ce voieşte. Stă scris: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur..." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. 

     "Nu trebuie să-l vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul îşi aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile sale acţiuni declanşează o înlănţuire de consecinţe care aduc un rezultat sigur. Fiecare act de încălcare a legii se răsfrânge asupra păcătosului, produce în el o schimbare a caracterului şi-l face să păcătuiască mai uşor a doua oară. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart singuri de Dumnezeu, îşi întrerup singuri canalul binecuvântării şi rezultatul sigur este ruina şi moartea." Manuscript 23a, 1896. 

În paragraful de mai sus este descris în cel mai lămurit mod cum s-a despărţit faraon singur şi naţiunea lui idolatră de dragostea lui Dumnezeu, care a încercat să îi salveze de mânia lui Satana. Deci, dacă Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni, este pentru că puterea Sa creatoare nu face aşa ceva. Dumnezeu nu poate săvârşi răul, fiindcă răul şi orice manifestare a acestuia este o caracteristică a puterii distrugătoare a lui Satana, căci el este nimicitorul. Manifestarea puterii creatoare a lui Dumnezeu este manifestarea dragostei constrângătoare şi se descoperă sau se dă pe faţă totdeauna dând viaţă sau răscumpărând viaţa omului păcătos. Aceasta este singura direcţie de manifestare a ei. Prin urmare, putem conchide că cele zece plăgi nu sunt opera distructivă a lui Dumnezeu, fiindcă El nu se poate manifesta şi descoperi printr-o lucrare de nimicire, ci numai dând şi răscumpărând viaţa. Plăgile au adus cu ele însele suferinţe de nedescris şi în cele din urmă distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale. 

Din acest motiv temeinic, ele nu pot şi nu trebuie asociate cu puterea creatoare sau cu atotputernicia lui Dumnezeu. Ele sunt minuni doar dacă le raportăm la neputinţa omului de a le produce, dar nu sunt minuni dumnezeieşti, nu au fost create de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire a lui faraon, câtă vreme Duhul Sfânt ne-a descoperit adevărul de netăgăduit că Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Cele zece plăgi nu reprezintă modul lui Dumnezeu de a se descoperi pe Sine, fiindcă acolo nu a fost implicată puterea Sa creatoare, ci ele au fost o manifestare a puterii lui Satana de a secera vieţi, doar fiindcă faraon, prin propriile sale acţiuni de refuz, a făcut să se declanşeze o înlănţuire de consecinţe care au avut un singur rezultat sigur - despărţirea de Dumnezeu.

Prea adesea, dacă nu întotdeauna, potrivit filozofiei înţelegerii noastre, credem că dacă cineva are o putere indestructibilă, poate face tot ce pofteşte, fie bine, fie rău, aşa cum cer împrejurările. Acest lucru face parte din filozofia gândirii noastre, iar în mintea noastră ea este chiar o realitate. Bunăoară, suntem educaţi să credem în felul acesta deoarece putinţa este măsurată şi după capacitatea de a face lucruri incredibile, care depăşesc uneori sfera umană. Avem eroi creaţi de scriitori de acest gen, eroi care mai apoi ajung pe micile şi marile ecrane datorită unor scenarişti şi regizori care se ocupă cu aşa ceva. Batman, Superman, Omul de oţel, Omul furnică, Omul păianjen, toţi aceştia sunt dotaţi cu puteri supranaturale şi fac lucruri neomeneşti. Ne bucurăm toţi când fac binele şi îi prind mai ales pe răufăcători. Atunci când este cazul, şi situaţia o cere, ei pot distruge lucruri, numai pe răufăcător să-l prindă. Apelează, dacă este necesar, întocmai la mijloacele pe care le foloseşte şi personajul ce întruchipează puterea malefică, adică poate distruge lucruri, poate ameninţa, poate minţi, ca să ajungă să-l prindă cumva pe cel rău, etc., nu se dă înapoi de la nimic, numai binele să iasă învingător. 

Astfel, s-a creat tiparul unei filozofii a gândirii în virtutea căruia credem cu toată certitudinea că dacă o fiinţă umană sau supranaturală deţine o putere extraordinară, atunci aceasta poate face ce pofteşte, fără limite. Exact aceasta este imaginea pe care o avem despre atotputernicia lui Dumnezeu! Am ajuns să credem şi să scriem că Dumnezeu poate face orice, că doar este atotputernic, puterea Sa creatoare fiind invincibilă. El poate da viaţă şi la fel de bine o poate lua, când hotărăşte El, fiindcă aşa stă scris în Scripturile adevărului. A-l înţelege pe Dumnezeu în felul în care este prezentat Batman, înseamnă a nu-l cunoaşte, a ne baza pe simţuri şi a avea o închipuire falsă cu privire la maiestatea şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Puterea Sa creatoare este propria Lui lumină, propria Lui viaţă, propria Lui dragoste în acţiune. Măsura omnipotenţei lui Dumnezeu este dragostea, iar dragostea Sa pentru toate fiinţele create este Fiul Său, Isus Hristos, singura Fiinţă din tot Universul care îl poate descoperi pe Dumnezeu în lumina Lui adevărată şi exactă. Manifestarea acestei puteri extraordinare, care este viaţă, este întotdeauna şi în orice loc desăvârşirea, perfecţiunea. Acesta este standardul după care lucrează, se descoperă şi se manifestă Dumnezeu, prin Isus Hristos. Lumea noastră a fost creată potrivit acestui standard, fiindcă Dumnezeu atestă pentru totdeauna în Cuvântul Său scris că "S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune." Descoperirea iubirii divine înaintea lui faraon s-a făcut doar potrivit acestui standard, şi nu altfel. 

Dumnezeu a creat un şarpe din ceva mort, ca să îi atragă atenţia lui faraon asupra nevoi sufletului său mai întâi, aceea că avea nevoie de o viaţă nouă spirituală pentru a deveni un om nou în Isus Hristos, exact aşa cum peste veacuri Nebucadneţar este uluit de această dragoste şi devine ucenicul Mântuitorului, căci el, spre deosebire de faraon, a văzut şi priceput cât de mult îl iubeşte Fiinţa despre care i-a tot vorbit Daniel. 

Dumnezeu nu-şi poate folosi niciodată atotputernicia precum eroii filmelor fantastice sau ai desenelor animate. El nu poate face ce vrea cu acea putere atâta vreme cât Duhul lui Dumnezeu spune că Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Puterea Sa creatoare nu este o putere de distrugere, nu îi serveşte Celui preaînalt pentru a-i pedepsi pe oamenii neascultători, nu constituie un mijloc de chinuire a acestora provocând dureri şi suferinţe extreme, unele aproape de nedescris, nu este o bâtă divină pentru executarea sentinţei asupra omului păcătos. Dacă ar fi toate acestea la un loc, atunci Inchiziţia trebuie să se fi inspirat de la Dumnezeu, papalitatea trebuie să fie imaginea corectă a caracterului Dumnezeului cerului, iar Lucifer ar fi îndreptăţit ca prima fiinţă care a dibuit cum trebuie faptul că Dumnezeu, când nu mai suportă şicanele unei voinţe împotrivitoare, recurge la măsuri dure, sălbatice, măsuri prin care să provoace cea mai mare suferinţă posibilă, aşa ca pentru răcorirea inimii Lui. 

Încă o dată: "Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este restauratorul." Divina vindecare, cap. Cooperarea divinului cu umanul, subcap. Izvorul vindecării, par. 2. Trebuie să lăsăm toate prejudecăţile la o parte şi să înţelegem că boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Această putere este opusă unei alte puteri, fiindcă dacă n-ar fi aşa, atunci nu ar putea fi o putere opusă. Dacă ar fi puterea lui Dumnezeu, după cum majoritatea crede, dacă nu chiar toţi şi fără sfială, atunci ar însemna că Dumnezeu este opus Lui însuşi, deci, că este dezbinat împotriva Lui. Aceasta este singura concluzie logică. Însă, fiind o putere opusă, ea este împotrivitoare puterii creatoare sau atotputerniciei lui Dumnezeu, care este străină cu totul de suferinţă şi tot cortegiul durerilor aduse de ea, inclusiv moartea. 

O putere este opusă totdeauna unei alte puteri, în nici un caz nu poate fi opusă faţă de ceva care este de acelaşi caracter cu ea. Este un fapt evident, şi toţi trebuie să fim de acord cu aceasta. În acest caz, puterea opusă aparţine şi este puterea lui Satana, căci el este nimicitorul în absolut toate privinţele. El se opune bunătăţii, milei şi iubirii divine cu tot arsenalul aflat în mintea sa şi în puterea sa fizică, în încercarea eşuată de a demonstra că Dumnezeu este un tiran care forţează conştiinţa şi raţiunea fiinţelor inteligente să-i aducă închinare, atunci când acestea decid altfel pentru ele însele. 

     "De aceea, el l-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-l considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 8.

Dumnezeu ne roagă să venim şi să judecăm noi înşine care este adevărata realitate în legătură cu manifestarea Sa şi caracterul Său, prezentându-ne principiile Evangheliei, ale neprihănirii, în lumina cărora El se înfăţişează ca Dumnezeu cu noi, Dumnezeul dragostei, un Dumnezeu care nu doreşte moartea păcătosului. A încerca să înţelegem şi să explicăm cele zece plăgi, în afara altor evenimente similare vechi-testamentare, neţinând seama de principiile neprihănirii, a încerca să facem lucrul acesta denaturând adevărul cu privire la faptul că Isus Hristos este acelaşi dintotdeauna, atestând că Dumnezeu Tatăl este neschimbător, înseamnă a nu cunoaşte persoana sublimă a Aceluia care l-a descoperit şi îngerilor, şi oamenilor păcătoşi - Isus Hristos. 

Dacă explicaţia pe care o avem cu privire la caracterul lui Dumnezeu deformează adevărul fundamental că El este acelaşi în absolut toate împrejurările şi că se manifestă potrivit sfinţeniei Sale, adică prin desăvârşire, unde nu poate exista nimic contrar acesteia sau de o altă natură decât desăvârşirea, atunci trebuie să ştim că nu îl cunoaştem deloc pe Dumnezeu şi nici Cuvântul inspirat, Biblia. Manifestarea Lui este întotdeauna în dragoste, iar în dragoste, după cum suntem învăţaţi de apostol, nu există frică. Frica este prima consecinţă şi reacţie a părinţilor noştri, Adam şi Eva, după ce au păcătuit. S-au ascuns amândoi de Isus Hristos. Dacă frica este o consecinţă a păcatului, atunci cum trebuie să fie înşelăciunea, minciuna, durerea, suferinţa, chinuirea trupului şi a minţii, moartea? Cum trebuie să fie acele lucruri care produc rău omului, care şi-a exercitat dreptul liber dat lui de Dumnezeu, şi inalienabil, de neatins, de a gândi şi înfăptui ce-şi doreşte, fie şi să păcătuiască? Dacă pedepsele lui Dumnezeu decurg din exercitarea directă a puterii Sale îndreptată împotriva păcătosului, atunci răzvrătirea lui Satana este justificată. 

Aşadar, "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul." Isaia 1,18. 

     "Nu prin forţa armelor, nu prin intervenţii violente avea să biruiască împărăţia lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 7.