Calea continuă a lui Satana - constrângerea prin cruzime

     "Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a lui Satana - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 23.

În urma tuturor principiilor descoperite până acum, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, unica sursă de pe pământ prin care se poate demasca caracterul lui Satana, neîndoios, singura concluzie posibilă şi raţională în legătură cu caracterul lui Dumnezeu este că El e un Dumnezeu drept care nu se schimbă niciodată; că acţionează totdeauna în neprihănire, iar puterea Sa astfel manifestată, numai şi numai pentru iertare, restaurare, vindecare, deci pentru viaţă, niciodată nu trebuie asociată cu nimic ce ar avea vreo legătură, oricât de infimă, cu puterea constrângerii în orice formă s-ar manifesta aceasta; că puterea constrângătoare nu înseamnă sfinţenia unui Dumnezeu ofensat îndreptată, prin silire, violenţă sau cruzime, împotriva păcătosului, care are tot dreptul să-şi manifesta libertatea de a rămâne în opoziţie cu Dumnezeu. Principiile neprihănirii sunt străine cu desăvârşire de tot ce înseamnă rău, în principiu, caracter şi în mod de acţiune.

Prin urmare, la modul cel mai cert cu putinţă, atunci când dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu şi modul Său de manifestare înaintea păcătosului, în vreunul sau oricare dintre evenimentele biblice din Vechiul Testament, unde se lasă impresia că Dumnezeu distruge sau foloseşte violenţa pentru a-l pedepsi pe cel nerecunoscător, noi suntem chemaţi să ţinem seama de principiile neprihănirii lui Dumnezeu, adică de acele lucruri care definesc persoana, natura şi caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Trebuie să trecem dincolo de limbajul omenesc al Bibliei. Gândurile şi căile de abordare a omului din partea lui Dumnezeu nu sunt caracteristice umanităţii; sunt străine cu desăvârşire de gândurile şi căile prin care noi le aducem la îndeplinire. Nici măcar exprimarea biblică nu are de-a face cu Dumnezeu, aceasta nu îl cuprinde pe El, ci este specific omenească. Dar, toate aceste lucruri nu fac Biblia mai puţin inspirată. 

     "Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-i aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu s-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.

     Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimele două paragrafe.

Pentru că Dumnezeu este neprihănire, atunci nu are cum să gândească, să vorbească şi să înfăptuiască decât neprihănire şi nimic altceva. A asocia orice formă a răului cu Dumnezeu şi puterea Sa creatoare, înseamnă a atribui lui Dumnezeu caracteristici satanice şi umane, păcătoase. Când omul păcătos doreşte să rămână încăpăţânat în alegerea lui contra lui Dumnezeu, Isus nu va acţiona asupra acestuia folosind mijloacele de constrângere sau coercitive, specifice numai împărăţiei lui Satana. Singurul mijloc de constrângere divin folosit de Dumnezeu în absolut orice împrejurare este dragostea. Forma pe care dragostea Lui o dă pe faţă înaintea păcătosului, îl constrânge să mărturisească faptul că Dumnezeu este întocmai după cum a spus, şi anume dragoste. Această formă de constrângere nu se face prin coerciţie, nici prin violenţă sau prin cruzime, ci doar prin descoperirea bunătăţii irezistibile a lui Dumnezeu, care dezarmează orice minte împotrivitoare, dacă se lasă cucerită de ea.

Acum, dacă Dumnezeu nu constrânge pe nimeni prin puterea Sa creatoare - puterea dragostei divine -, devine limpede că Satana este singurul care face abuz de forţa constrângerii, de violenţă şi mai ales de cruzime. Prin urmare, principiile neprihănirii sunt cu totul străine de principiile de manifestare satanică din partea demonilor şi a oamenilor păcătoşi. Noi suntem chemaţi de Dumnezeu să raţionăm pe alte baze decât pe cele obişnuite. Numai prin lumina lui Dumnezeu putem vedea lumină în ce priveşte modul de manifestare al lui Dumnezeu, cu privire la felul cum îl tratează pe păcătosul nepocăit. Deci, trebuie să fie clar faptul că doar Satana foloseşte "constrângerea prin cruzime". 

Cele zece plăgi scot în evidenţă modul de manifestare al Satanei, plin de cruzime, faţă de făpturile lui Dumnezeu, fie inteligente, fie necuvântătoare, atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu a fost respinsă pe faţă. Numai prin credinţă inteligentă putem să pricepem slava lui Dumnezeu şi manifestarea lui Satana în Egipt. Dumnezeu se descoperă prin Evanghelie, Satana o face în lipsa acesteia, căci nu beneficiază de prezenţa Duhului Sfânt. Din acest motiv, modul de acţiune al lui Dumnezeu şi al lui Satana sunt atât de diferite, fiindcă principiile de viaţă ale ambilor sunt diferite. 

Va fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru cineva care nu poate exercita credinţa inteligentă a lui Isus, să creadă, bunăoară, că Satana a putut preface apa în sânge, sau că din praful aruncat în sus şi luat de vânt, au apărut păduchi. Ţinem minte că el nu poate produce viaţă, nu poate s-o creeze, aşa că nedeţinând putere creatoare nu avea cum să creeze păduchi. Şi totuşi, aceştia au apărut. Nicăieri în Biblie nu ni se oferă explicaţia cu privire la această realitate, de altminteri nici nu cred că este nevoie. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Satana poate face minuni reale, nu numai închipuite, aşa cum fuseseră şerpii vrăjitorilor - doar nişte iluzii optice. Noi trebuie să avem încredere în tot ce ne descoperă Dumnezeu. El nu a dorit să ne explice cum au avut loc toate aceste minuni reale, mă refer la cele zece plăgi, care nu au nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, dar este cert că Satana are suficientă putere să producă dezastre folosindu-se de toate forţele naturii şi de vietăţile pe care noi cu ochii fizici nu avem cum să le vedem în număr atât de mare, şi asta pentru că Dumnezeu le ţine departe de noi, ocrotindu-ne într-un fel special.

Am face bine dacă nu ne-am îndoi niciodată cu privire la felul cum Dumnezeu ni se descoperă şi la căile pe care le foloseşte în acest scop. Fiinţa divină trebuie să fie permanent învăluită în mister, fiindcă infinitul şi existenţa de Sine a lui Dumnezeu nu au cum să fie cuprinse de o minte mărginită, fie înger, fie om păcătos. Modul cum sunt descrise cele zece plăgi corespunde întru totul planului lui Dumnezeu, iar toate dovezile ce ni le-a oferit prin Cuvântul Său sunt suficiente să ne întărească credinţa în principiile imuabile ale neprihănirii. Totuşi, Dumnezeu nu a luat posibilitatea îndoielii, dacă cineva doreşte să creadă mai departe că Dumnezeu distruge. Dacă ar fi căutat să îndepărteze orice posibilitate de îndoială, atunci ar fi explicat în amănunt orice intenţie a diavolului de a ispiti, mai înainte ca s-o facă în dreptul oamenilor. 

De pildă, lui Adam şi Evei li s-a spus să nu se apropie de pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi că există un înger căzut care va încerca să-i îndepărteze de Isus Hristos şi de fericirea din căminul lor, Paradisul sau Grădina Edenului. Dar, nu li s-a spus cum va proceda diavolul în ademenirea lor la păcat; nu le-a descoperit că avea să se folosească de un şarpe, sau că Eva avea să se îndepărteze de Adam, fără să bage de seamă, lucru care a făcut-o să ajungă încet dar sigur chiar înaintea pomului oprit. Dumnezeu nu le-a dat astfel de explicaţii, căci Satana avea dreptul liber să ispitească pe oricine din universul inteligent, prin metode alese de el, fără să fie reţinut de Dumnezeu. Singurul mijloc prin care o putea face, în legătură cu fiinţele din altă categorie decât îngerii, era pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Dumnezeu îi invita practic pe Adam şi Eva să creadă pur şi simplu ce a spus El, fără nici o demonstraţie şi fără să se apuce să-i ţină departe de ispititorul, ocrotindu-i în aşa fel, încât acesta să nu aibă nici o şansă să-i facă să cadă din starea de sfinţenie. Credinţa inteligentă se bazează pe orice cuvânt rostit de Dumnezeu, fără demonstraţie sau vreo protecţie specială în care Satana să nu aibă nici un pic posibilitatea să-şi avanseze insinuările despre un Dumnezeu rău, aşa cum crede el despre Dumnezeul nostru plin de dragoste. Existenţa îndoielii şi permiterii ca oamenii să se agaţe de ea cu toată puterea, în pofida tuturor dovezilor date de Dumnezeu, doar pentru că nu înţeleg modul de manifestare al lui Dumnezeu sau pentru că nu ne explică cum au avut loc în realitate cele zece plăgi, face parte din planul lui Dumnezeu, căci are de-a face cu exercitarea liberă şi neconstrânsă a voinţei şi conştiinţei. Asta înseamnă că suntem chemaţi să raţionăm, cântărind toate dovezile şi ţinând cont de principiile neprihănirii. Avem pur şi simplu libertatea de a crede ce ne descoperă Dumnezeu sau nu, rămânând mai departe ancoraţi în îndoieli pe care avem dreptul să ni le permitem cât dorim şi în jurul cărora să ne construim viaţa şi caracterul.

     "Dumnezeu niciodată nu ne cere să credem fără să ne dea suficiente dovezi pe care să întemeiem credinţa noastră. Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său: toate acestea sunt întemeiate pe dovezi care apelează la raţiunea noastră, iar dovezile acestea sunt din abundenţă. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a exclus posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi şi nu pe demonstraţii. Aceia care voiesc să se îndoiască vor avea prilejul, în timp ce aceia care în mod sincer doresc să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa." Calea către Hristos, cap. Ce să facem cu îndoiala?, par. 2.

Dacă simţurile, impresiile, învăţătura şi chiar credinţa personală, dacă prejudecăţile şi preconcepţiile nutrite de o viaţă ne împiedică să acceptăm realitatea aşa cum este ea, despre Dumnezeu, pe baza dovezilor temeinice cu privire la principiile neprihănirii manifestate în cadrul celor zece plăgi, înseamnă că Dumnezeu respectă dreptul liber de exercitare a voinţei şi conştiinţei în direcţia pe care o alegem noi, şi despre care credem cu toţi rărunchii că este descoperirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne putem îndoi pe deplin că Satana este acela care a făcut să existe cele zece plăgi, dar acest lucru nu schimbă realitatea cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El nu ne-a oferit explicaţia ştiinţifică a celor zece plăgi, ci, în schimb, ne-a oferit dovezi suficiente să credem că El, pe baza adevărului veşnic că "nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa", nu are nici o legătură cu crearea lor, în sensul folosirii puterii Sale creatoare pe post de bici divin în pedepsirea păcătoşilor. Păi, ca un simplu raţionament, dacă El ar fi prefăcut apa în sânge cu scopul de a-i pedepsi pe răufăcători, care de fapt nici nu aleseseră ei să se împotrivească lui Moise, atunci nu înseamnă că ar fi apelat la un mijloc de constrângere a voinţei şi conştiinţei lui faraon ca să cedeze prin cruzime, prin violenţă?

Dumnezeu nu face o demonstraţie a puterii Sale despre care credem cu toţii că şi distruge când situaţia o cere, întocmai cum eroii cu puteri supranaturale distrug răul prin puterea pe care o au, dar fac şi binele cu ea, ci ne oferă o dovadă a manifestării puterii nimicitorului, pe care El îl numeşte îngerul morţii. De ce astfel? Ca să putem observa contrastul între felul cum Dumnezeu s-a prezentat lui faraon, şi felul cum reacţionează Satana atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu este alungată mai mult şi tot mai mult prin încăpăţânarea lui faraon. Cu cât acţiunea de refuz din partea lui faraon era mai vehementă, cu atât puterea înfrânătoare a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii sfinţi, era reţinută în tăria de a ocroti bietele victime. 

Rugămintea este felul în care Dumnezeu se adresează cu respect lui faraon, cruzimea este răspunsul diavolului când faraon îşi trimite poporul mai mult în stăpânirea sa violentă, lipsindu-se de scutul ocrotirii divine, până când ajunge să vadă trupurile reci şi moarte ale întâilor lor născuţi, inclusiv ai animalelor. Aceasta a fost jertfa pe care a cerut-o Satana, dacă tot nu a reuşit să doboare poporul israel. Ceea ce le-a făcut acestor fiinţe, întâilor născuţi, ar fi fost exact acelaşi lucru dacă iudeii n-ar fi crezut pe Moise, ca să ungă stâlpii laterali şi pragul de sus ai uşilor lor cu sânge de animal. 

Întrucât am adus ca dovadă concludentă că Dumnezeu nu-şi poate folosi puterea creatoare să înfăptuiască răul, pentru că nu gândeşte răul, totuşi mai avem o dovadă în plus care atestă la modul cel mai grăitor că cele zece plăgi sunt opera lui Satana şi a puterii lui distrugătoare, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu: "Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori". 2Corinteni 13,1. Am afirmat mai sus că Satana are putere să transforme apa în sânge, iar dacă Biblia poate dovedi acest fapt, atunci aceasta va constitui dovada că şi celelalte plăgi au fost lucrate sau create de către ispititorul. Este logic şi raţional să credem că, deoarece Dumnezeu nu produce răul, pentru că nu-i permit principiile neprihănirii care stau la temelia caracterului Său, în virtutea acestui adevăr Dumnezeu nu a fost creatorul plăgilor. Nu avea cum să fie. Cuvântul lui Dumnezeu ne va descoperi acum că aşa stau lucrurile şi, în acest scop, ne va arăta că Satana are puterea de a schimba apa în sânge. 

În Apocalipsa 16 este introdus tabloul revărsării celor şapte plăgi, iar unul dintre îngerii de la tronul harului lui Dumnezeu, despre care am afirmat neîndoios că face parte din oamenii răscumpăraţi înălţaţi la cer o dată cu învierea şi înălţarea lui Isus la cer, îşi varsă potirul lui în mare. Desigur, limbajul este simbolic, întrucât dacă Dumnezeu este neprihănire şi se raportează şi îl tratează pe om conform principiilor sfinţeniei, în care nu există forţa constrângătoare, tot astfel trebuie să fie şi să se manifeste şi îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu. Potirul acesta este totuna cu "paharul mâniei" lui Dumnezeu. Apocalipsa 14,10. El reprezintă sau dacă vreţi este simbolul grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu retrase de la cel păcătos, care a refuzat definitiv harul mântuitor al lui Isus Hristos. El poate şi trebuie să fie asemănat cu toiagul lui Moise, despre care Inspiraţia divină ne spune că era toiagul autorităţii sau al puterii. "După această experienţă, Moise a auzit chemarea cerească de a schimba cârja păstorului cu toiagul autorităţii." Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. O lecţie din viaţa lui Moise, par. 4. 

Când Moise indica cu toiagul locul unde avea să se întâmple prăpădul supranatural, acesta avea loc. Tot astfel, când îngerul apocaliptic toarnă acest potir, prin chiar acest lucru noi trebuie să înţelegem că este indicat sau descoperit locul de pe pământ unde urmează să se petreacă evenimentul cu pricina, o urgie înfiorătoare. Toiagul lui Moise este numit toiagul autorităţii fiindcă Moise este chemat prin autoritatea lui Dumnezeu la cârma sau conducerea poporului israel. Această autoritate este autoritatea iubirii divine, căci este singura în existenţă prin care Dumnezeu conduce toate fiinţele create, iar această autoritate conferă tot ce înseamnă libertate: libertate în gândire şi înfăptuire, libertatea conştiinţei şi a voinţei, căci în ea nu se află nici o formă de exercitare a vreunei forţe de a-i constrânge şi stăpâni pe alţii, răpindu-le libertatea şi fericirea.

Acum, noi trebuie să vedem asemănarea între lucrarea lui Moise în faţa lui faraon şi lucrarea îngerilor când se întâmplă cele şapte plăgi. Când autoritatea iubirii lui Dumnezeu, exprimată în formă de rugăminte înaintea lui faraon, de către Moise, era refuzată, atunci Moise descoperea practic prin întinderea toiagului taman locul unde Satana avea să-şi folosească puterea sa împotriva oamenilor şi animalelor. Trebuie să ţinem minte un lucru foarte important, şi anume că ori de câte ori Dumnezeu a fost prezent să ajute sau să facă o lucrare deosebită pentru poporul Său, sau pentru oricine altceva, acolo a fost prezent şi Satana ca să se împotrivească. Orice minune înfăptuită de Dumnezeu are întotdeauna caracterul slujirii omului năpăstuit, aceea de a da viaţă, de a vindeca şi de a restaura, de a câştiga pentru om ceea ce acesta pierduse printr-o viaţă de neascultare. În schimb, orice minune care a pus în pericol sănătatea şi vieţile oamenilor şi animalelor, constituie dovada sigură a unei lucrări potrivnice iubirii salvatoare a lui Dumnezeu, iar această putere este fără îndoială puterea nimicitorului, a lui Satana.

Dacă ne întoarcem la gândul de mai sus, referitor la asemănarea lucrării lui Moise şi a îngerilor apocaliptici, la sfârşitul timpului de har, vom putea observa că transformarea apei în sânge are de-a face cu ambele evenimente, chiar dacă în ere diferite, la distanţă mare în timp. Caracterul acestei lucrări miraculoase este evident în ambele cazuri. Pare că acţiunea se petrece prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, şi în cazul lui Moise, şi în cazul celor şapte îngeri, dar aceasta este doar o impresie, fiindcă dincolo de limbajul uman există slava descoperită a lui Dumnezeu în forma aleasă de El. Întrebarea este când anume are loc plaga preschimbării apelor mării în sânge? Răspunsul este: după ce s-a încheiat harul lui Dumnezeu, pe care îl vom numi purtarea sau grija ocrotitoare specială a lui Dumnezeu pentru oameni. Dovada se află în cuvintele acestea: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri". Apocalipsa 15,8. 

Dacă această plagă are loc într-un timp când nu mai există har, deci când Dumnezeu nu mai intervine deloc pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, atunci înseamnă pe bună dreptate că lipsa harului constituie cea mai vie dovadă în favoarea adevărului că Satana se află nestingherit la cârma omenirii şi a întregului pământ, cu excepţie celor 144.000; asupra lor nu mai are nici o putere, nici să-i vatăme, nici să-i omoare. Îi ispiteşte crunt doar mental, îi hărţuieşte în speranţa că aceştia îşi vor pierde credinţa în Acela de care şi-au ancorat sufletele lor tremurânde. Deci, fiindcă Dumnezeu nu mai intervine pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, înseamnă că Satana este singurul responsabil pentru crearea unora dintre aceste plăgi, printre care şi transformarea apelor în sânge. Acolo unde nu este prezent Dumnezeu, Satana controlează tot ce poate, şi manipulează elementele naturii după cum voieşte, producând dezastre inimaginabile. 

Prin urmare, dacă în lipsa harului lui Dumnezeu, una dintre cele şapte plăgi este opera puterii de nimicire a lui Satana, înseamnă că prefacerea apelor în sânge în Egiptul antic este aceeaşi lucrare a lui Satana. Şi într-un caz, şi în celălalt, lipsa ocrotirii divine sau a harului minunat al lui Dumnezeu, îi oferă posibilitatea lui Satana să acţioneze neconstrâns de Dumnezeu, după cum voieşte, singura sa ţintă fiind distrugerea oamenilor şi a animalelor. Ar fi dezonorant pentru inteligenţa cuiva să creadă că, atunci când Dumnezeu îşi retrage harul, El de fapt este pregătit să îl lovească pe amărâtul de păcătos cu o violenţă şi cruzime pe măsura încăpăţânării sale. Retragerea harului protector al lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna lipsa prezenţei lui Dumnezeu în postura de Răscumpărător şi Salvator al sufletului; şi mai înseamnă întotdeauna libertatea lui Satana de a acţiona neconstrâns de această minunată putere a lui Dumnezeu, ca să distrugă tot ce poate. 

Să luăm aminte la cuvintele următoare care descriu o realitate asupra căreia nu ar trebui să avem niciodată îndoieli:

     "Aceeaşi Mână care a împiedicat şerpii înfocaţi (veninoşi) din pustiu să intre în tabăra izraeliţilor, până când poporul ales al lui Dumnezeu l-a provocat cu murmurele şi plângerile lor neîncetate, îi păzeşte astăzi pe cei cinstiţi cu inima. Dacă această Mână ocrotitoare ar fi retrasă, vrăjmaşul sufletelor noastre ar începe numaidecât lucrarea de distrugere pe care a dorit de atâta vreme să-o îndeplinească. Şi pentru că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu este recunoscută, forţele răului au deja într-un grad limitat permisiunea de a distruge. Cât de curând agenţii omeneşti vor vedea distruse definitiv clădirile lor magnifice, care sunt mândria lor." Manuscript 153, 1902. 

Aşadar, Biblia aduce încă o dovadă concludentă asupra faptului că Satana poate face ca apele să devină sânge. Este evident că, de vreme ce ni se spune că templul ceresc s-a umplut de fumul încetării mijlocirii lui Isus pentru oamenii păcătoşi, înseamnă că Hristos nu mai mijloceşte salvarea celor care au refuzat mila Lui ocrotitoare. Şi care este rezultatul? Îngerii care ocrotesc Terra, simbolizaţi prin cei şapte îngeri apocaliptici, nu mai depun o lucrare de apărare a oamenilor şi îi lasă descoperiţi cu totul înaintea forţelor nimicitoare ale demonilor şi ale lui Satana. Aceşti agenţi ai răului au permisiunea definitivă din partea lui Dumnezeu să facă ce au gândit de multă vreme să facă pe pământ, adică să producă dureri şi suferinţe înfricoşătoare, asupra cărora s-ar înclina orice condei în încercarea de a le descrie. 

Avem doi martori pe care se sprijină adevărul că Satana este distrugătorul de vieţi, întrucât calea continuă a lui Satana este descoperită în toate evenimentele biblice ca fiind constrângerea prin cruzime, iar aceşti doi martori sunt: Dumnezeu nu crează răul şi nu îşi poate folosi puterea Sa dătătoare de viaţă şi de sănătate ca să nimicească pe cineva, şi lipsa harului ocrotitor al lui Dumnezeu în timpul celor şapte plăgi, dintre care una este tocmai prefacerea apelor mării în sânge, întocmai ca şi în Egiptul antic, acest lucru atestând o dată şi pentru totdeauna că Satana are destulă putere să producă această minune. Dacă în lipsa harului divin se vor întâmpla cele şapte plăgi, atunci în baza acestei realităţi putem conchide că cele zece plăgi din Egipt s-au petrecut tot în lipsa, dar cu măsură, a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu din anumite zone ale Egiptului. În timpul celor şapte plăgi harul protector al lui Dumnezeu este retras pentru totdeauna, pe când în Egiptul lui faraon acest har a fost retras progresiv doar atât cât să fie descoperită puterea nimicitorului.

Un lucru la fel de important ar fi şi acela că este demn de observat că plăgile vizează elementele naturii, cu excepţia întâilor născuţi. Adică primele nouă plăgi au de-a face cu natura şi forţele care se află în ea. Avem apele, insectele dăunătoare, animalele suferinde, chiar omorâte cu cruzime, bubele, boala ca ciumă, grindina, focul, etc. Acest lucru ne descoperă capacitatea lui Satana de a folosi puterile care se găsesc în natura ca agenţi ai nimicirii, atunci când Dumnezeu nu le mai păstrează sub controlul Său, ca binefăcători ai omenirii. Când Iov a fost năpăstuit, unele dintre aceste fenomene naturale le întâlnim iar, Satana manipulându-le împotriva lui Iov şi a casei acestuia. Avem din nou focul, vântul şi boala, care s-a manifestat prin nişte bube rele ce îl determinau să se scarpine. 

Trebuie să fim foarte atenţi în legătură cu retragerea puterii şi controlului lui Dumnezeu asupra forţelor naturii. Satana poate face atât cât ştie şi a învăţat din secretele laboratorului naturii, dar mai mult nu. Spre exemplu, ploaia de prepeliţe, de pe urma cărora mulţi din poporul lui Israel s-au îmbolnăvit şi au murit. Cauza a fost îmbuibarea, lipsa stăpânirii de sine şi a unei cumpătări cerute cu stricteţe de împrejurările în care se aflau ei. A se vedea Numeri 11. Aici avem de-a face cu un eveniment în care ne este descoperit modul cum Dumnezeu răspunde la o solicitare la care omul ţine cu orice preţ să o aibă, în pofida călăuzirii divine şi a hranei simple de care poporul s-a bucurat în toţi anii în pustiu, spre sănătatea şi fericirea lor. Până la acest eveniment nimeni nu suferise de vreo boală ca urmare a necumpătării, căci ei se hrăneau cu mană cerească în fiecare zi. "Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului." Exod 16,35. 

Faptul că Dumnezeu a permis să aibă loc acest eveniment dureros în interiorul poporului israel, este rezultatul necredinţei lor şi a repetatelor lor murmurări şi nemulţumiri cu privire la modul cum Dumnezeu îi conduce şi le dă să mănânce, prin Moise. Faptul că El a permis acest lucru nu îl descoperă ca nimicitorul, ci ca Dumnezeul milei a doua, care doreşte să înveţe omul că stăruinţa într-o cerere neraţională, doar pentru satisfacerea poftei, aduce cu sine boală şi moarte, adică exact ce doreşte diavolul. Trebuie să avem foarte mare grijă şi un ochi al credinţei bine ancorat în principiile neprihănirii, pentru ca atunci când citim Scripturile adevărului să ţinem seama şi de context. (Dumnezeul milei a doua sau care merge mila a doua înseamnă un Dumnezeu care permite să aibă loc anumite lucruri, la cererea expresă a omului păcătos, pentru a-i da ocazia să înveţe, prin durere ce-i drept, că este mai bine să asculte de ceea ce spune marele Eu sunt; ceea ce se întâmplă nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu şi nu a fost permis de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire gândit de El, ci ca mijloc de învăţătură, ca pildă, pentru ca acel lucru să nu se mai repete niciodată, dacă ascultăm de Dumnezeu).

Vă invit din nou şi fac apel cu stăruinţă să nu uităm niciodată că "Satana lucrează prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu... Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18.

În Egiptul străvechi, Dumnezeu ne-a oferit lecţia cu privire la puterea pe care Satana o are, atunci când El este alungat prin neascultare şi necredinţă din calitatea Sa de Ocrotitor al omului. Este practic o mostră despre puterea distructivă folosită de Satana, când Dumnezeu îi permite, fiindcă omul nu doreşte să fie păzit de Dumnezeu, prin refuzul încăpăţânat de a crede solia lui Dumnezeu. Mai trebuie observat şi faptul că, în cele din urmă, Dumnezeu îl descoperă pe nimicitor în calitatea sa de înger al morţii sau aducător de moarte. Îl numeşte nimicitorul. Ştiu că aproape toţi cred că acesta ar fi unul dintre îngerii lui Dumnezeu care ar avea sarcina să ucidă, tot aşa cum au ucis Nero, Hitler şi Stalin. Trebuie totuşi să exersăm o credinţă vie în Dumnezeu şi să avem încredere că singura sarcină a îngerilor sfinţi este acea de ocrotitori şi salvatori ai vieţii omeneşti şi animale. Dacă despre Dumnezeu stă scris că nu nimiceşte pe nimeni, cum am putea crede că ar avea nişte îngeri care se ocupă cu ceva ce Dumnezeu detestă? 

Plaga a zecea, moartea întâilor născuţi, este singura în care Satana se descoperă pe faţă ca fiind nimicitorul. Este numit astfel, după cum am afirmat mai sus, căci aceasta este singura lucrare cu care se îndeletniceşte şi ştie mai bine să o săvârşească. Această plagă este sigiliul lucrării de nimicire a lui Satana şi totodată descoperă în întregime caracterul celui rău. Nu degeaba Isus îl numeşte ucigaş. "El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr." Ioan 8,44.