Satana este nimicitorul

      "Învăţăturile Tale sunt minunate: de aceea le păzeşte sufletul meu. Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate." Psalm 119,129.130.

O dată ce am stabilit adevărul că doar Dumnezeu ne poate face în stare să înţelegem corect caracterul Său descoperit şi aşa cum se manifestă El, în neprihănire şi sfinţenie, prin Isus Hristos, putem să abordăm cu ochiul credinţei, prin lumina Celui sfânt, cele zece plăgi. Este de prisos să facem încercarea de a explica cele zece minuni supranaturale. Nici nu este important, ci ceea ce contează este să pricepem ce rol au avut Dumnezeu şi Satana în această confruntare în ţara Egiptului antic. 

Am văzut că Dumnezeu s-a descoperit lui faraon ca fiind viaţă, sfinţenie sau neprihănire şi dragoste. Numai că, ulterior acestei reprezentări a Sa prin Moise, este descoperit alt chip al acestei manifestări, unul cu totul şi cu totul contrar. Ca fini observatori nu trebuie să trecem peste acest aspect al problemei. Deodată pare ca şi cum acest Dumnezeu sublim, al dragostei, se manifestă ca cineva care abia a aşteptat primele contre ale faraonului îngâmfat, că numaidecât începe să-şi arate şi cealaltă faţă - folosirea puterii constrângătoare pentru forţarea voinţei şi raţiunii lui faraon ca să cedeze. După ce Dumnezeu se prezintă ca singurul care este în măsură să dea viaţa, pare că după aceea se arată ca unul care are puterea de a distruge. 

Sunt pur şi simplu două imagini contrare ale aceluiași Dumnezeu, pe care îl reprezintă şi în numele căruia vorbeşte Moise. Însă, acestea sunt doar aparenţe, nu realitatea despre care noi am vorbit. Să începem a raţiona altfel, pentru a putea găsi răspunsul la această aparentă dilemă. Mai întâi, Dumnezeu arată că are puterea de a da viaţă, deci că este altfel decât toţi zeii închipuiţi ai Egiptului, pentru ca mai apoi să-şi arate puterea de a pedepsi, producând dureri şi suferinţe, până acolo că i-a omorât pe toţi întâii născuți ai Egiptului, de la oameni la animale, adică toată floarea Egiptului. Dar, ceva este putred aici, dacă lăsăm lucrurile în felul acesta, mulţumindu-ne doar cu lucrurile de faţadă. 

Pentru că emblema lucrării creatoare a lui Isus este desăvârşirea, deci că tot ce face este bun, adică fără defect, frumos, strălucitor, fără a constitui vreo ameninţare vreodată, deci totul fiind lipsit cu desăvârşire de orice urmă de rău, sub orice formă ar fi acesta, atunci cum ar fi posibil ca prin aceeaşi putere creatoare, Dumnezeu, adică Isus, să creeze vietăţi şi lighioane care sunt prin natura şi caracterul lor, din primele clipe ale existenţei lor, vătămătoare şi o ameninţare la viaţa şi fericirea omului? 

De pildă, una dintre plăgi a fost mulţimea de păduchi care a apărut din ţărâna pământului, ori altfel spus din praf, o alta a fost o boală năprasnică, ciuma vitelor, altă urgie a fost bubele deosebit de dureroase pentru oameni şi animale, ivite din cenuşa unui cuptor, apoi a fost plaga lăcustelor care au mâncat tot ce era verde, aducând o foamete îngrozitoare. Dacă toate acestea, şi chiar şi numai una singură, sunt produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu, adică dacă au fost aduse la existenţă, ca şi şarpele de altminteri, prin puterea Sa creatoare, deci direct de către Isus, ca să provoace suferinţă în scopul determinării voinţei lui faraon să se plece înaintea Împăratului Universului, atunci în ce chip putem susţine şi Dumnezeu poate spune despre Sine că "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune?"

În ce fel anume toate aceste plăgi au fost foarte bune pentru binele şi fericirea egiptenilor? Nu avem scris limpede că "Cerul este interesat de fericirea omului"? Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. Este limpede, deci, că atunci când privim la modul cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea creatoare pentru a da viaţă, finalitatea ei este totdeauna desăvârşirea. Toate insectele, toate animalele marine şi terestre nu aveau în instinctul lor şi partea aceea care să le facă să se lanseze în atacuri asupra oamenilor sau asupra propriei lor specii ori a altor specii. Trebuie să fie un fapt evident ca lumina zilei. Apucăturile rele, răul ca atare, sub orice formă de manifestare, nu provine din Dumnezeu şi nu s-a găsit în creaţia originară, la-nceput. 

Asta înseamnă că Isus nu putea crea insecte dăunătoare şi boli crunte, care să producă suferinţe amare unor oameni ce nici măcar n-au ales ei înşişi să fie împotriva soliei lui Moise! În Egipt, în ce priveşte întâmplarea cu cele zece plăgi, nu avem o singură imagine cu privire la un Dumnezeu schimbător, ci avem prezentate două imagini cu doi dumnezei diferiţi în caracter şi în modul cum se raportează la oamenii păcătoşi, iar aceştia sunt: Dumnezeul cerului, Emanuel sau Yahweh Isus Hristos, şi Satana, ce-şi aroga pretenţia vicleană de stăpânitor al pământului, cu atât mai mult al imperiului egiptean. Hristos se prezintă pe Sine ca fiind Dumnezeul creator, Acela care este gata să pună viaţă acolo unde este moarte, asta însemnând că modul Său de manifestare trebuia să corespundă unor principii înalte şi veşnice ca şi Persoana Sa - principiile neschimbătoare ale neprihănirii, pe când Satana se demască pe sine, pentru cei care au ochiul credinţei fixat aşa cum se cuvine asupra scenei celor zece plăgi, ca fiind nimicitorul gata să distrugă tot ce poate, ca mai apoi să poată arunca rezultatul nimicirii sale asupra caracterului Celui nobil - Isus Hristos. 

Ceea ce frapează, însă, în descrierea desfăşurării celor zece plăgi, este faptul că Dumnezeu este acela care spune ce urmează să se întâmple, ca şi cum fiecare plagă ar fi produsul puterii Sale creatoare folosită sub forma distrugerii! Aceasta este problema principală care ne împinge practic să credem că Dumnezeu îşi desfăşoară dreptatea, prin pedepsele celor zece plăgi, asupra lui faraon şi locuitorilor Egiptului. Unde este prezent Satana ca persoană în tot acest tablou terifiant? Mai mult, dacă diavolul este cel care aduce suferinţa, boala şi moartea, aşa după cum am văzut, cum se face că, după toate aparenţele, se comportă ca şi cum ar aduce el însuşi la îndeplinire spusele lui Hristos? 

Trebuie să fim cu băgare de seamă şi să privim realitatea descrisă în cuvinte omeneşti doar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, prin Duhul adevărului, singurul în măsură să ne destăinuie corect taina celor zece plăgi. Trebuie să avem o minte spirituală pentru a putea discerne care a fost partea lui Isus în această dramă şi care a fost partea lui Satana, oponentul cel mai înverşunat din câţi există faţă de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Primul lucru care ar fi trebuit să ne sară în ochi este acela că Dumnezeu nu-şi foloseşte puterea creatoare ca să creeze răul sau cu intenţia de a aduce suferinţă asupra omului păcătos şi neascultător. Acesta este un adevăr tot atât de veşnic ca şi Dumnezeu. Este un adevăr care stă în picioare în absolut orice împrejurare. Cu toate acestea, cum se poate produce ceva rău, pe care Dumnezeu îl şi numeşte, chiar descrie în amănunt felul suferinţei ce urmează să se abată asupra celui neascultător, dacă totuşi El nu poate şi nu ştie să facă rău, să gândească rău, fiind în imposibilitatea, prin însăşi natura şi caracterul Lui de Dumnezeu, de a-şi folosi omnipotenţa în pedepsirea oamenilor prin violenţă? 

Potrivit înţelegerii noastre, dacă Dumnezeu ne-ar vorbi ca şi lui faraon, prin mijlocul ales de El, oricare ar fi acesta, pare că de fapt Dumnezeu însuşi intenţionează să întreprindă ceva împotriva păcătosului încăpăţânat, din moment ce spune exact ce i se va întâmpla. Dar aceasta este optica înţelegerii umane, nu divine. Când cunoaştem caracterul Lui şi faptul că nu creează sau nu aduce la existenţă pe loc niciodată ceva rău care să constituie atunci şi acolo ori chiar la un moment dat o ameninţare şi un mijloc de pedepsire pentru încăpăţânarea făţişă a celui neascultător, atunci cuvintele rostite de El ştim că descriu atitudinea Sa de Dumnezeu căruia i s-a refuzat mila şi harul ocrotitor din dreptul acestuia! El, practic, descrie o situaţie ce urmează să apară numaidecât, a cărei manifestare este întru totul vătămătoare sau chiar aducătoare de moarte pentru omul nesocotit, pentru că fără sprijin divin, fără har sau fără puterea care l-a ocrotit şi ferit de mânia lui Satana, ca stăpânitor uzurpator al acestei lumi, Dumnezeu nu mai poate interveni pentru salvarea lui. 

Dumnezeu, în această situaţie dramatică, nu se mai poate manifesta ca Salvator, în neprihănire, de altminteri neprihănirea fiind singura cale prin care salvează Dumnezeu, fiindcă nu mai poate folosi mijlocul harului Său salvator refuzat de păcătos. Lui Dumnezeu i s-a luat posibilitatea de a salva în neprihănire, prin chiar puterea care a adus la existenţă tot ce este viu! Păcătosul a ales să rămână mai departe sub tutela criminală a lui Satana, numai că, din momentul refuzului ajutorului divin special ce i se acordă, asemenea lui faraon, el se pune şi mai mult sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana, ceea ce-i dă dreptul celui din urmă să chinuiască biata fiinţă umană după bunul plac, deoarece face dovada înaintea lui Isus şi a fiinţelor cereşti, prin demonstraţie, că omul acela neascultător, care a dat pe faţă chiar manifestarea spiritului său de împotrivire, refuzând harul mântuitor al lui Dumnezeu, nu merită să fie salvat şi că este la cheremul lui Satana, care îl îndreptăţeşte să facă din el şi cu el ce pofteşte.

Vreau să luăm aminte la cuvintele următoare: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur. Oricine caută să înăbuşe mustrările de conştiinţă, seamănă seminţele necredinţei, iar acestea vor aduce în mod sigur un seceriş." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. Aceste cuvinte inspirate descriu cel mai evident ce nu poate face Dumnezeu omului care se împietreşte în păcat. Înaintea acestui paragraf sublim, Duhul Sfânt ne învaţă că legile din natură sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi tărâmul spiritual. Orice cauză este întotdeauna urmată de un efect. Bunăoară, dacă semănăm sămânţă de floarea-soarelui, vom secera tot floarea soarelui; dacă vom semăna o sămânţă sau un arbust de stejar, ne vom aştepta să avem un stejar în cele din urmă. Tot astfel este şi în domeniul spiritual. Dacă semănăm dragoste, milă, răbdare, ascultare, vom secera întocmai roade de felul acesta, ceea ce ne va face corespunzători pentru veşnicie. Dar dacă semănăm fărădelege, răutate, neascultare, mândrie, atunci şi secerişul va fi pe potriva seminţelor, nu încape nici cea mai mică îndoială.

Acestea sunt legile pe care Dumnezeu le-a întocmit şi pe care le respectă şi în cadrul lor natural, şi în cadrul lor spiritual, iar modul Său de acţiune faţă de omul păcătos se face întotdeauna potrivit acestor legi imuabile. El nu acţionează în afara lor, şi nu pentru că nu ar putea sau că nu ar fi mai presus de ele, de vreme cel tocmai El le-a întocmit, ci le lasă să se desfăşoare potrivit puterilor care le caracterizează în funcţie de alegerea şi decizia definitivă a omului păcătos sau născut din nou. 

     "În legile pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură, efectele urmează cauzei cu o certitudine ce nu dă greş. Secerişul va dovedi ce fel a fost semănatul. Muncitorul leneş este condamnat de chiar lucrul său. Secerişul aduce mărturie împotriva lui. Tot astfel stau lucrurile şi în cele spirituale; credincioşia fiecărui lucrător este măsurată prin rezultatele lucrului său. Caracterul lucrării sale, fie el harnic sau leneş, se va vedea la seceriş. În acest fel se hotărăşte destinul său pentru veşnicie.

     Fiecare sămânţă ce a fost semănată aduce un seceriş după felul ei. Tot aşa este şi în viaţa omului. Noi trebuie să semănăm cu toţii seminţele răbdării, simpatiei şi dragostei; pentru că toţi vom secera ceea ce am semănat. Orice tendinţă de egoism, de iubire de sine, de încredere de sine, va aduce un seceriş asemănător."Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 1, 2.

După ce Inspiraţia divină ne învaţă adevărul privitor la aceste legi, ne spune, aşa cum am subliniat mai sus, că Dumnezeu nu nimiceşte. Acest adevăr extraordinar vrea să scoată în evidenţă că loialitatea sau credincioşia lui Dumnezeu faţă de principiile neprihănirii, faţă de Sine însuşi, dă mărturie că Dumnezeu nu are cum să distrugă pe nimeni, fiindcă el nu seamănă seminţele răului, bolii şi ale morţii nicăieri. El, Tatăl nostru ceresc, prin Isus şi Duhul Sfânt, seamănă totdeauna potrivit cu neprihănirea, şi va secera roade de aceeaşi natură cu semănatul seminţelor neprihănirii, dragostei, milei, răbdării, simpatiei, etc. 

Acum urmează partea cea mai interesantă. După paragraful referitor la faptul că Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni, Duhul Sfânt ne pune înainte proba şi dovada realităţii acestui adevăr neschimbător şi veşnic, aşa cum a fost scos el în evidenţă în legătură cu cele zece plăgi! Duhul Sfânt ar fi putut alege orice alt eveniment biblic din Vechiul Testament, dar n-o face; ci îl alege taman pe acesta. De ce? Deoarece în el este reflectat cel mai bine cum Dumnezeu nu distruge şi cum legile amintite lucrează potrivit felului cum au fost gândite şi aranjate de Dumnezeu spre folosul oamenilor, dacă vor să ia aminte la apelurile de salvare ale lui Dumnezeu, sau spre nimicirea lor, dacă vor să rămână în starea lor păcătoasă. 

     "Respingând prima avertizare din partea lui Dumnezeu, faraonul din vechime a semănat seminţele încăpăţânării şi a secerat încăpăţânare. Dumnezeu nu l-a obligat să nu creadă. Sămânţa necredinţei, pe care acesta a semănat-o, a produs un seceriş după felul ei. De aceea atitudinea lui de împotrivire a continuat, până când a ajuns să vadă ţara sa pustiită, pe fiul său întâi născut rece şi mort, şi pe toţi întâii născuţi ai casei lui, şi ai tuturor familiilor din împărăţia sa morţi, până când apele mării s-au strâns iarăşi asupra cailor, carelor şi a războinicilor lui. Istoria sa este o ilustraţie teribilă a adevărului cuprins în cuvintele ce spun că: >Ce seamănă omul, aceea va şi secera<. Galateni 6.7." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 4.

Dacă semănăm seminţele ascultării rămânem sub ocrotire divină, dacă le semănăm pe cele ale neascultării şi luării în derâdere a apelurilor de salvare divină, atunci ne vom despărţi pe zi ce trece tot mai mult de Dumnezeu, până când recolta va fi de aceeaşi natură ca semănatul, adică moartea. Potrivit acestui adevăr descoperit, cele zece plăgi nu sunt altceva decât seceratul seminţelor încăpăţânării semănate de faraon. Când Hristos a spus ce plagă urmează, El nu a făcut altceva decât să descopere îndepărtarea şi mai mult a faraonului de harul protector al lui Isus, lucru care a dus la slăbirea puterii de ocrotire a îngerilor Săi veghetori. 

Hristos a numit sau descris răul ce urma să se întâmple, arătând către caracterul încăpăţânării tot mai evidente şi de nevindecat a împăratului egiptean, încăpăţânare care îl aşeza tot mai mult în mâinile lui Satana. Asta ne descoperă că o dată cu fiecare refuz al faraonului de a accepta mila vindecătoare divină, puterea de ocrotire a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii Săi veghetori în acest sens, se restrângea sau era retrasă de la o anumită zonă sau loc, indicat de toiagul lui Moise, dând loc astfel manifestării puterilor aflate în natură, puteri ce devin adevăraţi chinuitori şi nimicitori pentru viaţa umană. Satana se poate sluji de aceste puteri dirijându-le sau creând manifestări înfiorătoare pentru om, care au rolul de a distruge. 

În cartea lui Iov, Satana este descoperit cel mai bine în rolul său de nimicitor. Acolo se arată că el poate produce foc, pe care unul din soli l-a pus în seama lui Dumnezeu, zicând că focul lui Dumnezeu a căzut din cer, pe când în realitate era opera lui Satana, întrucât Dumnezeu îi dăduse în mâini tot ce avea Iov, mai puţin viaţa acestuia; poate crea bube pricinuitoare de dureri aproape insuportabile; se poate folosi de alţi oameni răi prin care provoacă pagube însemnate altor oameni liniştiţi, sau chiar le pot lua viaţa. Toată acţiunea de distrugere a familiei lui Iov şi chinul la care a fost supus au fost în întregime lucrarea diabolică a lui Satana. Aceste lucruri se întâmplă când bariera ocrotitoare a harului divin este îndepărtată. Satana nu poate face tot ce pofteşte deocamdată, fiindcă Hristos ocroteşte pământul nostru într-un fel cu totul şi cu totul deosebit. Dar, când omul refuză ajutorul divin, el este pregătit să se despartă de Dumnezeu şi în cele din urmă va fi lăsat în puterea nimicitoare a lui Satana. 

Da, Satana poate folosi forţele naturii pentru a crea furtuni, incendii devastatoare, cutremure, uragane înfiorătoare şi le poate dirija, cât îi stă în putere, asupra celor ce nu mai beneficiază de scutul ocrortirii divine. Să luăm aminte la cuvintele următoare deoarece sunt pline de înţeles: 

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmle, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului... Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

     În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi animalelor." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18, 19.

Aşadar, prezenţa lui Satana ca persoană în tabloul terifiant al celor zece plăgi este indicată de Hristos, atunci când descoperă ce urmează să se întâmple din cauza neascultării lui faraon. Atât faraon, cât şi poporul egiptean nu ştiau că se aflau sub stăpânirea celui mai crud dintre tirani; că puteri ale naturii erau gata să se prăvălească asupra capului neocrotit al lui faraon, dacă el continua să nu asculte cuvintele lui Moise, că Satana va face tot ce-i stă în putinţă să-l menţină într-o stare de neascultare pe faraon tocmai pentru că, astfel, frâul ocrotitor al lui Dumnezeu avea să fie îndepărtat puţin câte puţin, cât să-i ofere lui posibilitatea să-şi manifeste puterea sa nimicitoare. Scopul urmărit de diavolul era de fapt distrugerea copiilor lui Israel. Ştia că din ei se va naşte Mesia, şi îţi propusese să distrugă acest popor, nu avea importanţă dacă împreună cu el pierea şi imperiul egiptean. Satana este lipsit de scrupule; se foloseşte cât poate de cineva până ajunge la punctul în care se descotoroseşte de el, dacă astfel şi-a atins ţelul în distrugerea altora. 

De ce, totuşi, pare ca şi cum Satana execută ceea ce Isus spune că urmează să se întâmple? Este ca şi cum şi-ar fi asumat rolul de aducător la îndeplinire a poruncilor divine de pedepsire. De pildă, dacă cineva ne-ar descoperi că am face un lucru detestabil sau contrar legii, noi ne-am apăra susţinând contrariul, ascunzând în realitate intenţia noastră descoperită corect de persoana respectivă. Pe când, Hristos îl descoperă pe Satana ca urmând să săvârşească nişte rele îngrozitoare, numai că el nu se fereşte şi face întocmai ce spune Isus că are de gând să facă. Este ca şi cum ar fi vrăjit, dacă nu silit, să facă aşa ceva. 

Aceasta este doar o părere omenească, o impresie a minţii nefamiliarizată cu principiile descoperite ale neprihănirii. Fiindcă îl urăşte de moarte pe Isus, Satana n-ar face niciodată ceea ce ar spune Isus, motiv pentru care s-a şi lansat într-o răzvrătire de nevindecat. Cu toate acestea, răspunsul îl găsim în faptul că îi este imposibil să facă altceva. El este lipsit cu totul de puterea harului divin, care ţine în frâu patimile inimii nerenăscute, adică răzvrătite. Chiar nu se dă înapoi de la aşa ceva, fiindcă este singurul fel de a se manifesta, din cauza puterii de stăpânire a păcatului din inima sa. Nu se poate reţine să nu facă răul; este în natura lui să fie exact ceea ce Hristos spune să este - nimicitorul. 

Dar, făcând întocmai lucrurile pe care Isus spune că le face, el mizează pe ticăloasa amăgire a oamenilor, cum că de fapt iniţiatorul relelor şi pedepselor nenorocite, faţă de care omul nu are cum să se apere, este Isus sau Dumnezeu Tatăl. El lucrează totdeauna prin camuflaj; îşi ascunde adevărata identitate şi pune faptele şi trăsăturile sale rele de caracter în seama Creatorului. Satana nu se poate opri să nu facă răul. Cruzimea este de la Satana; este dacă vreţi definiţia supremă şi caracteristica dominantă a caracterului lui. Aşa că, el a ştiut că aducând plăgile asupra Egiptului, oamenii, când vor citi ce spune Isus că trebuie să se întâmple, vor crede în realitate că El însuşi le-a produs prin puterea Sa creatoare, ca mijloc de pedepsire a ticălosului de faraon.