Moartea întâilor născuţi

      "Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească." Exod 12,23.

Sensul adevărat al Evangheliei este să-l descopere pe Dumnezeu aşa cum este El prezentat în Cuvântul adevărului. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care are menirea să lumineze mintea celui ce doreşte după ea şi caută să cunoască pe Dumnezeu pe calea lui Dumnezeu. În studiul alocat celor zece plăgi, am descoperit pe baza principiilor neprihănirii, aşa cum sunt ele descoperite prin Evanghelie în Sfintele Scripturi, că Dumnezeul creator - Isus Hristos - nu a folosit nici un mijloc de constrângere împotriva lui faraon, în pofida încăpăţânării sale vehemente; că mijloace de felul acesta nu sunt specifice guvernării lui Dumnezeu şi nu au de-a face cu El în ce priveşte soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului. 

Dacă ar fi folosit violenţa, represaliile, constrângerea sau cruzimea pentru încercarea de a rezolva definitiv păcatul, atunci Dumnezeu ar fi procedat la perpetuarea principiilor fărădelegii, fiindcă ar fi făcut apel şi ar fi folosit exact mijloacele caracteristice împărăţiei satanice. Nu ar fi avut nici un sens ca Dumnezeu să-l pedepsească pe faraon şi poporul său cu o aşa cruzime, decât dacă mai întâi ar fi folosit acelaşi procedeu cu Satana şi îngerii lui loiali. Cu alte cuvinte, de ce ar fi căutat să-l distrugă pe faraon cu asemenea cruzime, doar pentru că s-a împotrivit lui Dumnezeu, şi nu ar fi trebuit în mod logic să se repeadă mai întâi în Satana, ca să-l distrugă, pentru a nu mai avea posibilitatea de a continua cu neruşinare să-l înfrunte pe Cel atotputernic!

Soluţia pentru rezolvarea definitivă a păcatului este bunătatea lui Dumnezeu cuprinsă în jertfa Fiului Său preaiubit. Se vede, deci, că mijlocul adoptat de Dumnezeu, specific naturii şi caracterului Său, este unul contrar cruzimii. În Egipt, trebuie să avem un ochi ager al credinţei ca să vedem bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin Isus Hristos. Harul său salvator, ca măsură a bunătăţii Sale fără seamăn, se poate observa în modul cum şi-a protejat poporul de opt dintre cele zece plăgi: de la muştele câineşti la moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Dumnezeu a dorit să ne transmită un mesaj fără echivoc în felul acesta, şi anume că trebuie să facem o deosebire între această putere de ocrotire, ce aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, şi puterea de nimicire, ce aparţine distrugătorului. Fiind distrugător înseamnă că exact acesta este caracterul şi menirea sa, că filozofia modului cum acţionează, când i se permite din cauza neascultării omului încăpăţânat, este întotdeauna nimicirea.

Dumnezeu a căutat să pună în contrast evident aceste două mari puteri în ce priveşte cele zece plăgi: puterea harului sau a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu faţă de orice om păcătos neajutorat, ce nu se poate apăra în faţa nimicitorului, a lui Satana, şi puterea plină de violenţă şi de cruzime a răufăcătorului Lucifer sau diavolul. Ar fi jenant să atribuim lui Dumnezeu cele două puteri, dacă suntem familiarizaţi cu principiile neprihănirii. Ele sunt două puteri contrare, opuse în ce priveşte caracterul, natura şi principiile pe care se întemeiază. Orice student serios şi onest al Scripturilor ar trebui să înţeleagă acest lucru. 

Acum, demn de observat ar trebui să fie şi faptul că în primele nouă plăgi nu a avut loc moartea nici unui egiptean sau a vreunui om. Au murit, pe capete, o mulţime de animale din pricina bolii, a grindinei foarte violente şi a lăcustelor. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu ne descoperă cum mâna Sa a ocrotit mai departe capetele egiptenilor de furia sălbatică a lui Satana, însă faraon, prin respingerile harului bunătăţii lui Dumnezeu, avea să-i aşeze definitiv sub controlul lui Satana, numai că Dumnezeu îi permite acestuia din urmă să le omoare doar întâii născuţi şi nu întreg poporul egiptean. Satana ar fi vrut să ia viaţa lui Iov numaidecât, însă Dumnezeul milei nu a îngăduit o asemenea mârşăvie; în cazul egiptenilor, vedem iară bunătatea Lui cea mare prin faptul că îngăduie să fie omorâţi doar întâii născuţi. 

Prin faptul că Dumnezeu i-a ocrotit într-un mod special pe evrei, în ţinutul Gosen, Dumnezeu dorea să transmită egiptenilor, care aveau credinţă, lecţia că El nu vrea să facă de fapt nici o deosebire între naţii, rase sau culturi, ori educaţia acestora; dar că totodată este obligat să-i păzească de furia balaurului pe toţi aceia care sunt gata să se pună la adăpostul puterii Sale minunate. Acest fapt este evident prin aceea că, atunci când avea să vină plaga pietrei sau a grindinei uriaşe peste pământul Egiptului, Dumnezeu le transmite egiptenilor, care doreau să creadă pe cuvânt pe Cel atotputernic, să-şi pună la adăpost vitele în faţa furiei dezlănţuite a puterilor naturii, pe care Satana le controla ca să producă cât mai mari distrugeri de vieţi animale, căci de oameni nu-i fusese permis să se atingă. ">Pune-ţi, dar, la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; şi vor pieri.< Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele." Exod 9,19.20.

Cineva care şi-a propus să distrugă nu are cum să dea pe faţă milă! Numai cine are simţul grijii faţă de altul, numai cineva altruist, care nu suferă să vadă pe semenul său sub povara unor dureri şi suferinţe pe care poate să le evite, numai cineva de felul acesta poate vorbi şi acţiona ca un salvator, iar această Persoană magnifică, neîntrecută în dragoste şi compasiune faţă de omul împovărat de păcat, este Isus Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui din cer. Prin acele cuvinte, Hristos îşi descoperă caracterul şi doreşte să transmită egiptenilor că nu El provoacă răul, ci că este alungat puţin câte puţin din poziţia Sa de ocrotitor al copiilor Egiptului. Fiecare refuz al harului lui Dumnezeu din partea lui faraon, îi îndepărta pe egipteni şi mai mult de Dumnezeu şi de posibilitatea ocrotirii sigure. Strigătul milei divine se aude în ecouri din ce în ce mai slabe, până când inima se împietreşte în răzvrătire de nevindecat.

Împotrivirea lui faraon avea să-i coste viaţa tuturor întâilor născuţi ai egiptenilor şi ai animalelor lor, care mai rămăseseră în viaţă. De ce întâii născuţi? Fiindcă aceştia erau destinaţi, deci consacraţi de mici preoţiei, care era de diferite ranguri în Egiptul acelor vremuri. Această consacrare şi ritualul ei reprezenta închinare, iar ea la rândul ei era adusă lui Satana, ce era întruchipat prin diferitele zeităţi egiptene. Într-un cuvânt, ei aparţineau de drept lui Satana; erau mâna lui dreaptă în toate probleme religioase ale Egiptului, prin care el ţinea imperiul egiptean în întunericul total al superstiţiilor, fapt relevat şi în atitudinea lui faraon. La fel, întâii născuţi ai animalelor erau consacraţi pentru a fi jertfă, la timpul când se cerea şi se practica acest ritual. Religia egipteană a acelui timp, din vremea lui Moise, se învârtea în jurul acestor făpturi care îşi aveau destinul lor special, conform religiei politeiste egiptene.

Aceasta urma să fie jertfa pe care o cerea Satana, dar numai atunci când faraon a atins apogeul răzvrătirii finale. Toţi se aflau în puterea sa, fiindcă fuseseră consacraţi lui de la naştere, de mici. Eforturile lui Dumnezeu de a salva Egiptul sunt mai bine înţelese de cei ce vor să-l creadă pe cuvânt, atunci când pricepem stăruinţa Lui, ce a constat în zece încercări inimoase, de a feri Egiptul să ajungă la acest apogeu al nelegiuirii. Dar, încercările pline de milă ale lui Dumnezeu aveau să se transforme în zece plăgi, din cauza respingerii milei, bunătăţii şi iubirii divine. Cum ştim că aceşti întâi născuţi erau închinaţi zeităţilor păgâne? O spune chiar Dumnezeu. "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul." Exod 12,12. Moartea întâilor născuţi este deci rezultatul unei judecăţi ce viza toţi zeii Egiptului înaintea şi în numele cărora fuseseră închinaţi sau consacraţi aceştia!

Este mai mult ca sigur că Satana solicitase, nu numai căutase, să distrugă şi poporul israel. Acest fapt poate fi dovedit prin acela că Dumnezeu îi supune unui test al credinţei sau al încrederii în ceea ce El le spune că trebuie să facă pentru a nu fi distruşi de nimicitorul, peste ani Mântuitorul numindu-l ucigaş şi tatăl minciunii. Dacă vreuna dintre familiile iudeilor nu dorea să procedeze cum li se spusese, atunci Satana era liber să le omoare întâiul lor născut. Testul probei sau al credinţei lor consta în aducerea unei jertfe, un miel, iar cu sângele acestuia să ungă pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşii, pentru ca Satana să înţeleagă că aceia care au crezut pe Dumnezeu beneficiază de harul Său ocrotitor şi îi este astfel imposibil să se atingă de ei. Asta înseamnă că Dumnezeu nu-i luase lui Satana orice posibilitate de a se atinge de întâii născuţi ai iudeilor. I se oferise dreptul să îi ispitească a nu se încrede în cuvintele lui Moise. 

Satana ar fi putut pretinde că Dumnezeu face paradă de puterea ocrotirii Sale şi o foloseşte în dreptul naţiunii iudaice în aşa fel, încât el să nu aibă deloc posibilitatea de a-i ispiti şi distruge. Ar fi putut insinua că i se răpeşte dreptul liber de a încerca să distrugă pe toţi cei neascultători, care îi dau credit lui prin respingerea lui Dumnezeu, chiar dacă aceştia puteau fi dintre evrei. Şi în cazul lui Iov insinuările lui au fost asemănătoare în caracter. Iar Dumnezeu îi permite ispititorului să-şi încerce şansele; de aceea, a trebuit să pună la încercare poporul israel prin aducerea unei jertfe, al cărei sânge să joace rolul simbolic de apărător al capetelor şi sufletelor lor, mai ales ale întâilor lor născuţi, ce urmau să aparţină sau să fie închinaţi lui Dumnezeu ca preoţi, numai până la Sinai, o dată cu răzvrătirea poporului, mai puţin a leviţilor, ce urmau să fie închinaţi ca preoţi în locul întâilor născuţi.

Aşadar, sângele jertfei mielului devine testul credinţei evreilor şi totodată o aducere aminte a felului puternic cum au ieşit ei din Egipt, prin credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. 

     "Când îngerul nimicitor urma să treacă prin Egipt, ca să distrugă pe întâii născuţi ai oamenilor şi animalelor, lui Israel i se poruncise să îşi strângă copiii şi familiile în casele lor, şi apoi să marcheze stâlpii laterali ai uşii cu sânge, astfel încât îngerul nimicitor să poată trece pe lângă locuinţele lor, iar dacă ei ar fi dar greş să aducă la îndeplinire acest proces, atunci n-ar mai fi existat nici o deosebire între ei şi egipteni.

     Îngerul nimicitor va ieşi curând din nou, nu pentru a distruge pe întâii născuţi, ci "să ucidă cu desăvârşire pe bătrâni şi pe fecioare, pe bărbaţi, femei şi copilaşi" (Ezechiel 9,6) care nu au semnul." The Review and Herald, 14 octombrie 1875. 

Acum, dacă îngerul nimicitor ar fi fost unul dintre îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu, întrebarea firească este aceasta: de ce ar mai fi fost nevoie de sânge ca semn pe uşile lor, din moment ce toţi evreii erau strânşi în ţinutul Gosen, separaţi fiind astfel de egipteni? Nu ar fi putut să facă deosebirea lor, acest înger, şi fără sânge? Îngerii nu sunt ca noi, ci ei ştiu cine aparţine lui Dumnezeu şi cine nu. Dacă Dumnezeu distruge pe cel rău şi neascultător, atunci nu avea nevoie să ceară iudeilor să ungă cu sânge uşile, din moment ce-şi propusese să distrugă doar pe egipteni. Dar, testul credinţei la care fuseseră supuşi iudeii descoperă faptul că nu Dumnezeu este nimicitorul. Încrederea în acest sânge ocrotitor arată că iudeii erau dispuşi să rămână la adăpostul grijii unui Dumnezeu care a venit să-i salveze de furia sălbatică a lui Satana - nimicitorul. Să ţinem minte: Dumnezeu venise să salveze o naţiune, nu să distrugă; venise să scoată din ţara robiei o naţiune, dar nu prin distrugerea unui alt popor. Salvarea evreilor s-a făcut prin puterea iubirii, nu prin puterea nimicirii, căci Dumnezeu este Dumnezeul dragostei, nu Dumnezeul distrugerii.

Putem observa şi singuri faptul că Dumnezeu oferă o protecţie specială ţinutului Gosen, fără să ceară iudeilor să-şi pună vreun semn anumit, pentru ca astfel nimicirea să-i ocolească. La fel ar fi putut face şi cu întâii născuţi; cu toate acestea Dumnezeu oferă testul credinţei pentru toţi iudeii care doreau să asculte, fiindcă Satana ceruse moartea poporului lui Dumnezeu. Există o asemănare vădită între această solicitare din partea lui Dumnezeu, pentru familiile evreilor, şi cea care a avut de-a face cu Adam şi Eva. Astfel, remarcăm faptul că Dumnezeu a îngrădit puterea de ispitire, de amăgire şi de distrugere a lui Satana la un pom, pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi la un semn, sângele cu care evreii credincioşi şi-au uns uşorii uşii şi pragul de sus al acesteia. Asta înseamnă că el putea avea acces şi controla, atât cât îi permitea Dumnezeu, pe Adam şi Eva, dacă aveau să cadă în plasa lui, fapt care s-a şi întâmplat de altminteri, sau pe poporul evreu căruia i-ar fi omorât pe toţi întâii născuţi ai lor şi ai animalelor. 

Acum, dacă Dumnezeu ar fi nimicitorul, ar însemna să credem în absurdul pedepsirii lui Adam şi a Evei doar pentru simplul fapt că n-au ascultat de El, deşi El a garantat cu propriul Său scaun de domnie şi cu propria viaţă a Fiului Său libertatea de gândire şi de exprimare, libertatea conştiinţei şi a voinţei, un drept inviolabil şi inalienabil pe care nu-l poate încălca vreodată. Se poate observa limpede că Adam şi Eva au căzut în păcat din cauza lui Satana, fapt care i-a adus în situaţia groaznică de a fi controlaţi de Satana. Adică starea omului păcătos se datorează în exclusivitate puterii de ispitire a lui Satana, căruia părinţii noştri creaţi i-au căzut pradă, dându-i credit mai mult decât valoarea veşnică a cuvintelor lui Dumnezeu. Acum, când Dumnezeu a pus la probă credinţa poporului evreu în cuvintele Sale, ceva asemănător testului din grădina Edenului, rezultatul a fost că ei au ascultat, iar mânia lui Satana nu s-a putut abate asupra lor, aşa cum s-a abătut asupra lui Adam şi a Evei, lipsindu-i cu totul de neprihănire sau starea de sfinţenie. Astfel, Dumnezeu se descoperă ca Cel de ocroteşte când ascultăm cu toată inima de El, dar că nu o poate face dacă îl alungăm din acest rol, prin neascultare, ceea ce înseamnă că-l invităm pe Satana să ne stăpânească, exact aşa cum ne spune Dumnezeu că va face amăgitorul. 

Dacă în grădina Eden Duhul Sfânt ne descoperă două puteri şi două persoane potrivnice, fiecare în rolul lor, specific naturii şi caracterului lor, pe de o parte, acela de salvator şi de ocrotitor pentru Isus, iar pe de altă parte, de ispititor şi de mincinos pentru Satana, tot astfel în Egipt Cuvântul adevărului ne descoperă două puteri potrivnice care sunt angajate astfel: una pentru a ocroti şi salva vieţile oamenilor şi animalelor, şi cealaltă pentru a amăgi şi distruge aceste vieţi. În acest context, devine limpede ca lumina zilei că cele zece plăgi nu aveau cum să fie hotărârea directă şi arbitrară a unui Dumnezeu ofensat, de vreme ce Inspiraţia divină ne arată că oriunde Dumnezeu este prezent să salveze, Satana se află şi el acolo cu scopul de a distruge, exact aşa cum s-au petrecut lucrurile la începutul lumii, a existenţei umane. Biblia ne învaţă astfel, pe calea cea mai sigură că orice formă de rău exercitată asupra omului, animalelor, naturii, face parte din arsenalul distructiv al puterii de nimicire a lui Satana şi a demonilor. 

Acest adevăr descoperit este probat cu desăvârşire şi în distrugerea Ierusalimului, unde au pierit peste un milion de evrei. Să luăm seama la cuvintele următoare, fiindcă ele descriu exact procedeul lui Satana cu omul care nu mai beneficiază de scutul ocrotirii divine, fiindcă a decis să se despartă de Dumnezeu.

     "Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 6 de la sfârşit.

După cum iudeii îşi făuriseră singur cătuşele şi îşi umpluseră singuri paharul răzbunării, tot astfel a ajuns şi faraon să facă. În seama lui Dumnezeu sunt puse cele zece plăgi, ca şi cum ar avea îngeri sfinţi ce au libertatea, la porunca Lui, să ucidă în stil mafiot pe toţi cei ce se împotrivesc bunătăţii lui Dumnezeu; dar Duhul adevărului ne descoperă că această învăţătură şi imagine despre Dumnezeul iubirii nu sunt biblice şi nu-l reprezintă pe Dumnezeu. Din acest motiv, cele zece plăgi, deşi sunt înfăţişate în toată învăţătura creştină a oricărei biserici ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, ca urmare a hotărârii Sale directe, totuşi ele nu constituie altceva decât lucrarea directă a lui Satana, deoarece Dumnezeu a fost alungat din poziţia Sa de Ocrotitor al copiilor oamenilor. Când Dumnezeu şi-a retras ocrotirea, atunci Satana are libertatea să-i conducă pe oamenii lipsiţi de harul milei divine după voinţa lui plină de cruzime. 

O dovadă în plus, categorică, asupra acestui adevăr de care nu ar mai trebui să ne îndoim niciodată, se găseşte în Scripturile adevărului. Aici este consemnat pentru ochii tuturor faptul că distrugerea survenită în urma celor zece plăgi şi mai cu seamă a celor întâi născuţi ai egiptenilor a fost în totalitate opera demonilor. Este adevărat că traducerea lui Cornilescu nu ne ajută prea mult, dar voi reda textul respectiv din alte versiuni ale Bibliei. În varianta Cornilescu avem astfel: "El şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, urgia, iuţimea şi necazul: o droaie de îngeri aducători de nenorociri." Psalm 78,49. Această traducere nu ne ajută să înţelegem în mod corect din ce categorie fac parte aceşti îngeri - sfinţi sau căzuţi, demonii în cazul de faţă. Traducerea sinodală a Bibliei Ortodoxe Române se apropie de intenţia divină, şi ne spune astfel: "Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori". Dintr-o dată îngerii sunt nimicitori, deci au ca îndeletnicire distrugerea. Am putea gândi, desigur, că fac parte din categoria demonilor, după cum este şi cazul. Să urmărim, însă, traducerea din Biblia King James: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul trimiţând îngerii răi printre ei". Vedem cum în acest text se descoperă cel mai bine cui aparţine puterea de distrugere, precum şi lucrarea înfăptuită prin celelalte plăgi de către îngerii răi. Aici avem descoperit concret că nimicitorul este Satana, iar puterea nimicitorului a fost desfăşurată cu ajutorul duhurilor rele. Deci cele zece plăgi sunt în întregime opera lui Satana şi a demonilor, adusă la îndeplinire din cauza retragerii ocrotirii divine. 

Încă o traducere foarte bună este Versiunea Standard Americană (American Standard Version), iar textul sună în felul următor: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul, o şleahtă (ceată, grupă) de îngeri răi". Psalm 78,49. Îngerii sfinţi nu pot fi catalogaţi niciodată ca fiind îngeri nimicitori sau îngeri răi, căci răutatea se măsoară totdeauna după spiritul şi caracterul care se exprimă în viaţă. Nu poţi fi sfânt şi rău în acelaşi timp sau când împrejurările o cer. 

O ultimă dovadă categorică, în ce priveşte uciderea primilor născuţi ei egiptenilor, copii şi animale, o găsim în aceste cuvinte, cu o însemnătate aparte. Ne spun, asemenea Scripturilor, completându-se reciproc în acest sens, că puterea distructivă aparţine lui Satana, deci că nimicitorul pe care Isus îl numeşte cu acest nume în versetul de debut al acestui studiu este însuşi Satana. 

     "Chiar înainte ca întâii născuţi să fie omorâţi în Egipt, Domnul i-a povăţuit pe izraeliţi să-şi strângă copiii în casele lor împreună cu ei şi să ungă cu sânge pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşilor lor, astfel încât, atunci când îngerul nimicitor avea să treacă prin ţară, el să recunoască astfel casele marcate drept locul locuinţelor urmaşilor lui Hristos şi treacă mai departe.

     Astăzi noi trebuie să-i ţinem aproape de noi pe copiii noştri, dacă dorim să-i salvăm de puterea distructivă a celui rău." Peter's Counsel to Parents, pag. 29, par. 3, 4. 

În primul paragraf ni se spune ce nu putea face îngerul nimicitor izraeliţilor care-şi marcaseră casele cu sânge, iar în al doilea ce-ar trebui să facem noi ca să ne păzim copiii de puterea distructivă a acestui înger. Cel rău este o altă expresie folosită pentru a indica pe Satana. Aşadar, puterea de distrugere a celui rău este puterea îngerului nimicitor ce o va folosi împotriva tuturor acelora care se lipsesc de puterea de ocrotire a Celui sfânt - Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat la distrugerea Ierusalimului. 

Versetul din debutul studiului este o descoperire clară a două persoane care au două ţeluri diferite, una de ocrotire a celor ascultători, cealaltă de distrugere a celor care părăsesc puterea ocrotirii divine. În timp ce Dumnezeu se prezintă ca Ocrotitorul evreilor, tot El îl descoperă pe Satana în rolul său de ucigaş, prin îngăduinţă, doar prin permiterea acestuia de a se manifesta astfel din cauza încăpăţânării faraonului. Dumnezeu va trece să lovească Egiptul numai şi numai îngăduindu-i nimicitorului să intre în casele egiptenilor. Din moment ce Dumnezeu nu-i îngăduie lui Satana să intre în casele poporului evreu, datorită sângelui, este de la sine înţeles că nimicitorul este duhul cel rău care avea în puterea sa ţara Egiptului, mai puţin ţinutul Gosen, care trecuse cu bine testul credinţei. Prin urmare, Domnul nu-i totuna cu nimicitorul.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare, este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 5 de la sfârşit.