"Întreaga Biblie este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos. Primită, crezută, ascultată, ea este marele instrument de transformare a caracterului. Este măreţul stimulent, forţa constrângătoare care înviorează puterile fizice, intelectuale şi spirituale, şi conduce viaţa pe făgaşele corecte." Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 1.
În rândurile de mai sus, avem de-a face cu un adevăr inestimabil, dar, cu toate acestea, prea puţin înţeles. Nu ni se spune că anumite părţi din Biblie sunt o descoperire a slavei lui Dumnezeu, şi nici că cea mai mare parte a ei ar fi aşa ceva; ci ne spun, cuvintele de mai sus, cu cea mai mare putere că întreaga Biblie "este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos". Ce este slava lui Dumnezeu în acest caz? De vreme ce Biblia este o carte scrisă, atunci trebuie că în ea se află aşternută în scris lumina cu privire la persoana lui Dumnezeu. Iar dacă vorbim despre persoana Sa, atunci înseamnă că vorbim despre caracterul Său sublim. Deci, slava lui Dumnezeu, în contextul cuvintelor de mai sus, este caracterul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperit prin şi în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Se subliniază înadins faptul că toată Biblia este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, prin Acela care era singurul în măsură să o facă, adică Isus Hristos. Este pur şi simplu slava lui Dumnezeu descoperită în Isus Hristos în absolut orice eveniment şi întâmplare biblică.
Aşadar, Sfintele Scripturi sunt o capodoperă a modului cum se descoperă Dumnezeu, în cuvinte omeneşti şi prin viaţa Fiul Său întrupat pe pământ, în toate evenimentele istorice care întregesc Vechiul şi Noul Testament. Înţelese corect, ele devin ceea ce au fost preconizate să fie pentru orice om de pe Terra - "marele instrument de transformare a caracterului". Nu numai că Biblia aduce sănătate fizică şi intelectuală, dar mai ţinteşte către ceva deosebit de însemnat - caracterul, acel lucru care conferă o demnitate aparte şi-l face pe om să fie cu adevărat chipul şi asemănarea Creatorului mai ales din punct de vedere moral. Prin urmare, avem marele privilegiu, prin intermediul Bibliei, să luăm legătura cu Dumnezeu în mod real, cu posibilitatea nemaipomenită de a-i cunoaşte caracterul, care are în el însuşi puterea de a ne transforma şi a deveni asemenea marelui Eu Sunt. Caracterul Lui este slava Lui, slava Lui, la rândul ei, este lumina lui Dumnezeu, iar lumina lui Dumnezeu este însăşi viaţa Lui. "În El era viaţa, si viaţa era lumina oamenilor." Ioan 1,4.
În urma tuturor celor spuse, atunci putem conchide că "este privilegiul nostru să ne înălţăm mai sus şi mai sus, în căutarea unor descoperiri mai clare ale caracterului lui Dumnezeu". Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, subcap. Descoperiri mai clare ale lui Dumnezeu, par. 1. Singurul tărâm care ne poate oferi astfel de descoperiri este cel al Bibliei. Aici se află tezaurul bogăţiei infinite a slavei - caracterului lui Dumnezeu; iar cel mai bine pus în evidenţă acest caracter extraordinar a fost pe dealul Golgotei, acolo unde Isus Hristos a demonstrat întregului univers inteligent până unde alege să meargă de bună voie dragostea lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, mai ales dacă acestea se află în condiţia păcatului!
Ca un fapt logic, dacă întreaga Biblie este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu în Hristos, atunci noi suntem chemaţi să înţelegem corect, printre alte evenimente deosebite, eliberarea iudeilor, a unui popor de aproximativ două milioane de suflete, din Egiptul acelor timpuri, de pe vremea lui Moise, deci cu aproape trei mii cinci sute de ani în urmă, dacă socotim din timpul prezent. Ca să pricepem corect şi în mod inteligent slava şi puterea lui Dumnezeu manifestate în Egiptul antic, atunci nu trebuie să ne scape din vedere principiile care se află la baza guvernării Sale unice. Biblia ne descoperă fenomenul Dumnezeu, prin cea mai bună revelaţie posibilă, şi anume Isus Hristos cel întrupat. Prin întruparea Sa, Isus s-a obligat pe Sine să transpună în viaţa Sa toată învăţătura Vechiului Testament cu privire la zidirea caracterului numai prin ascultare de Dumnezeu. A arătat pe viu care este rezultatul ascultării de Dumnezeu în condiţiile păcatului. A făcut acest lucru extraordinar doar în calitate de om adevărat, neimplicând niciodată puterea Sa creatoare în favoarea Sa. Şi astfel, Noul Testament devine revelaţia sau descoperirea caracterului lui Dumnezeu din Vechiul Testament, exact aşa cum ar fi trebuit înţeles şi primit de fiecare cetăţean al Terrei, dacă ar fi ascultat de Dumnezeu şi de învăţăturile Scripturii, fără să se abată de la acestea!
În Hristos, deci, sunt descoperite caracterul lui Dumnezeu precum şi principiile de guvernare divină. Caracterul lui Dumnezeu este dragoste. Dragostea Sa este unică prin faptul că nu se schimbă şi nu poate fi schimbată, ceea ce-l face pe Dumnezeu imuabil şi statornic, o fiinţă în care te poţi încrede permanent. Ce promite, aia face; ce zice, se şi face, ce porunceşte, ia fiinţă numaidecât, nu numai în plan creator, ci şi în împlinirea cuvintelor Sale, a făgăduinţelor Sale. "Căci El zice şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă." Psalm 33,9.
"Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi." Maleahi 3,6.
"...orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.
"Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,16.
Aceasta este Persoana ce trebuia revelată de Mântuitorul. Viaţa Sa întreagă, de pe pământ, dă mărturie în favoarea acestei descoperiri a dragostei lui Dumnezeu pentru fiecare om. În afara dragostei şi adevărului ce caracterizau şi erau de fapt viaţa Sa, Mântuitorul mai trebuia să dea pe faţă şi principiile guvernării lui Dumnezeu, a acelor lucruri care stau la baza existenţei în sine, a societăţii alcătuite din făpturi inteligente, deosebit de inteligente, ce doresc şi chiar adoră să trăiască într-un mediu al libertăţii bazate pe respect reciproc, demnitate şi exprimarea celor mai alese simţăminte de bucurie şi fericire împreună cu Dumnezeu. Trebuie să fie evident pentru oricine că menţinerea unei armonii perfecte într-o astfel de societate nu este posibilă deloc prin folosirea unor mijloace constrângătoare, de genul forţei de pildă.
Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci pesemne că societatea pe care a gândit-o şi a creat-o ca să existe, şi mă refer în mod evident la o societate unde nu există prezenţa păcatului, trebuie să aibă drept fundament dragostea prin împărtăşire şi învăţătură. (Orice descoperire a lui Dumnezeu, spre cunoaştere, pentru inteligenţa creată este de fapt o împărtăşire şi o învăţătură din Dumnezeu, căci în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii). Societatea lui Dumnezeu trebuie să aibă la bază principii de guvernare pe potriva caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste. Aşadar, este exclusă cu desăvârşire folosirea forţei pentru menţinerea ordinii, ascultării, închinării şi armoniei cereşti. Principiul motor şi de acţiune ale tuturor fiinţelor necăzute în păcat este iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea semenului ca pe sine însuşi. Prin urmare, în viaţa Mântuitorului trebuie să vedem cu desăvârşire lipsa folosirii forţei sau a oricărui lucru constrângător pentru a-i determina pe oamenii păcătoşi să primească şi să asculte de învăţăturile Lui. El a venit să ne arate că dacă îl primim pe Dumnezeul descoperit de El, aşa cum a fost revelat în Vechiul Testament, atunci ne poate face compatibili cu societatea îngerilor, unde nu există păcat, prin faptul că ne uneşte cu Dumnezeu în caracter şi în spirit!
Asta înseamnă să ai mintea lui Dumnezeu, să fi adus în stare să iubeşti ordinea şi armonia, ascultarea şi dăruirea, adevărul şi viaţa veşnică, şi, o dată cu acestea, armonia cu Dumnezeu, o armonie unde nu există cu nici un chip şi în nici o împrejurare forţa constrângătoare. Adevărata libertate înseamnă în totalitate să ai mintea lui Dumnezeu. Aceasta este mintea pe care Adam a pierdut-o prin păcătuire, locul ei fiind luat de mintea lui Satana sau mintea păcatului. Prin mintea lui Dumnezeu trebuie înţeles viaţa veşnică, caracterul lui Dumnezeu, precum şi dorinţa de a trăi ca El! În această minte există suficientă libertate cât să nu fie posibilă niciodată ivirea folosirii forţei brute, căci acest lucru este de-a dreptul imposibil şi incompatibil cu caracterul lui Dumnezeu. Este o dezonoare pentru Dumnezeu ca să folosească forţa în a-şi constrânge supuşii la ascultare!
Prin urmare, principiile de guvernare divine nu se află la baza societăţii umane. Ca atare, împărăţia lui Dumnezeu nu are asemănare cu nimic de pe pământ, cu nimic de felul guvernării omeneşti care caracterizează societatea omului păcătos. Hristos nu a venit să înlocuiască societatea umană cu cea divină, în condiţiile existenţei păcatului, ci a venit să împace pe om cu Dumnezeu, prin implantarea unui principiu nou de viaţă în sufletul său, fără folosirea forţei de constrângere. Una dintre cele mai mari realizări divine este conceperea unei societăţi alcătuite din fiinţe sfinte şi desăvârşite, care-şi păstrează conştiinţa liberă de orice formă de constrângere.
"În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3.
"Nu prin forţa armelor, nu prin intervenţii violente avea să biruiască împărăţia lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 7.
Trebuie să fim cu totul de acord că dragostea nu este manifestarea forţei brute, că în interiorul dragostei nu se află un mecanism prin care omul este forţat să iubească împotriva conştiinţei sale. Dumnezeu a creat făptura inteligentă în aşa fel, încât să fie lăsată liberă, deci fără să intervină brutal asupra conştiinţei sale, să slujească sau nu pe Dumnezeu şi semenului său. Dragostea nu poate fi impusă şi nici nu se poate impune prin forţă! Toate aceste principii de viaţă trebuie să le vedem descoperite în viaţa Mântuitorului nostru drag. Ştim cu toţii, aşa cum se arată în Noul Testament, că El nu a folosit bâta şi nici puterea Sa creatoare în forţarea oamenilor de a-i da ascultare, ca să fie mântuiţi. A folosit o singură armă - adevărul şi iubirea. Acestea două sunt pilonii guvernării lui Dumnezeu asupra semenilor Săi, făpturile inteligente, căci toate sunt făcute după chipul şi asemănarea Lui, cât şi a guvernării de Sine. Bunăoară, i-ar face plăcere lui Dumnezeu să se silească să ne iubească sau să se poarte frumos, dacă El nu simte aşa ceva, măcar că nu este om? Adică s-ar constrânge pe Sine să fie altfel decât pare? La ce i-ar folosi să se constrângă să fie dragoste în ochii fiinţelor inteligente? În cel fel ar fi aceasta o guvernare de Sine, a lui Dumnezeu asupra lui Dumnezeu, asupra propriei Sale persoane, unde conştiinţa trebuie să fie liberă de orice constrângere din interior şi din exterior?
Dragostea lui Dumnezeu este pur şi simplu modul cum El se manifestă şi există prin Sine însuşi. Este bucuria supremă de a trăi, fără constrângeri şi temeri care să îl conducă la forţarea propriei conştiinţe să facă ceva ce nu-i place. Este libertatea supremă şi absolută faţă de orice urmă de constrângere de Sine şi de constrângere a altora. Chiar şi atunci când Lucifer şi-a pervertit propria libertate de a trăi fără constrângeri, Dumnezeu s-a manifestat mai departe faţă de el ca un Dumnezeu şi Prieten care nu are de gând să-i forţeze conştiinţa să facă altfel de cum doreşte. Mărturie stau aceste cuvinte nemuritoare, de o rară frumuseţe şi profunzime:
"Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.
"Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 9.
Concluzia firească, în legătură cu folosirea constrângerii, a forţei brute, a forţării conştiinţei, este aceea că toate aceste mijloace nu sunt morale, şi ca atare nu au nimic de-a face cu dragostea lui Dumnezeu. Deci, guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar modul cum Dumnezeu se manifestă atât în condiţiile neprihănirii, cât şi în cele ale prezenţei păcatului în şi printre oameni trebuie să fie o descoperire întocmai a acestor principii morale, puterea lor predominantă fiind doar adevărul şi iubirea. Toate acestea s-au oglindit în viaţa Mântuitorului, şi toate acestea trebuie să fie de asemenea modul cum Dumnezeu s-a manifestat în legătură cu eliberarea iudeilor din Egipt.
Cu alte cuvinte, noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu a prezentat în Egipt, lui Faraon şi poporului Său, Evanghelia, unde puterea predominantă este adevărul şi iubirea. Dacă guvernarea Sa în legătură cu împărăţia sau societatea despre care am făcut vorbire, precum şi în legătură cu guvernarea Sa de Sine, a propriei persoane, este de natură morală, şi în administrarea şi păstrarea vieţii El nu foloseşte forţa constrângătoare, atunci în virtutea acestui adevăr putem afirma cu putere şi în mod corect că Dumnezeu nu avea cum să îl silească pe faraon să lase poporul iudeu să plece din ţara lui, câtă vreme ni se spune limpede că "Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite". Singurele mijloace pe care trebuie să le vedem manifestate în Egiptul vremii aceleia, trebuie să fie musai bunătatea, mila şi iubirea! De ce astfel? Fiindcă "Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă". Rezultatul folosirii forţei ar fi fost în mod cert o contra forţă, o forţă opusă care să-i facă faţă cumva, adică ar fi fost o invitaţie făţişă la rebeliune pentru faraon şi supuşii lui. De pildă, dacă o ţară este ameninţată de o alta, atunci ea se pregăteşte de război. Nu există altă cale.
Trebuie să reţinem o dată şi pentru totdeauna că folosirea forţei, indiferent de forma ei, este proprie cârmuirii sau guvernării lui Satana, că este specifică împărăţiei păcatului, nicidecum a neprihănirii. "Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana." Dacă acestea sunt principiile împărăţiei sale, atunci cum trebuie să fie guvernarea lui de sine, a propriei lui persoane? Numai cine este liber în Hristos se poate guverna pe sine, cine este rob al păcatului, ca Satana, nu are control asupra lui însuşi, nu se poate stăpâni pe sine şi, prin urmare, singurul lui mod de manifestare este caracterizat doar de acest principiu imoral, adică de folosirea constrângerii şi a forţei în orice împrejurare. Lipsa guvernării de sine înseamnă lipsa demnităţii personale, a respectului de sine şi faţă de ceilalţi, lipsa încrederii fără rezerve în Dumnezeu şi în celălalt, lipsa bucuriei şi a fericirii, etc. Aşadar, în Egipt, potrivit acestui adevăr descoperit, trebuie să vedem în opoziţie şi în confruntare aceste principii opuse unele împotriva celorlalte.
Pe de o parte, aici trebuie să avem prezentate dragostea şi adevărul lui Dumnezeu, ce sunt însoţite în toate împrejurările posibile de lipsa puterii de constrângere, iar pe de altă parte, forţa constrângătoare, intervenţii violente manifestate de Satana şi agenţii săi, îngerii nimicitori, în determinarea lui faraon de a se opune mijloacelor harului salvator al lui Dumnezeu.
Atunci când dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu manifestat în diferitele evenimente din Vechiul Testament, în care au avut loc distrugeri de vieţi omeneşti şi animale, noi trebuie să avem în vedere totdeauna faptul că Dumnezeu nu se schimbă niciodată, că nimic din ceea ce fac oamenii şi demonii nu schimbă felul de a fi al lui Dumnezeu, felul de a raţiona sau gândi şi felul de manifestare divin. De asemenea, trebuie să stăpânim la perfecţie cunoaşterea principiilor guvernării divine, iar pe baza acestora să ştim cu desăvârşire că modul cum acţionează totdeauna Dumnezeu faţă de cel păcătos, spre îndreptarea lui, este unul singur, şi anume prezentarea bunătăţii, milei şi iubirii divine neschimbătoare, singurele mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte pentru mântuirea omului. Dacă guvernarea lui Dumnezeu este morală, atunci singurele mijloace pe care El le poate folosi sunt principiile care sunt temelia, fundamentul guvernării şi caracterului Său: bunătatea, mila şi iubirea. Prin urmare, acţiunea şi efortul lui Dumnezeu de a salva sunt totdeauna morale, nu imorale. Folosirea forţei, în silirea conştiinţei de a face altceva decât ce este drept, este mijlocul pe care doar Satana îl foloseşte, fiindcă guvernarea sa este imorală, are la temelia ei păcatul, constrângerea, batjocura, mândria şi egoismul, omorul, necinstea, etc.
Este raţional şi demn de luat în atenţie, spre a nu uita cât trăim, că "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3. Aşadar, nu poate exista nici o împrejurare în toate Scripturile, mai ales în cele ale Vechiului Testament, unde Dumnezeu să-şi fi încălcat propriile principii de guvernare şi propriul caracter. Aşa ceva este imposibil. Viaţa Sa manifestată în şi prin Isus Hristos dă mărturie în mod absolut cu privire la acest adevăr absolut. Acest adevăr măreţ trebuie să fie descoperit şi în eliberarea evreilor din ţara Egiptului antic. Dincolo de cuvintele omeneşti prin care ne este descris acest eveniment, trebuie că se află adevărata Evanghelie menită să salveze pe faraon şi poporul său de cea mai mare distrugere care a năpăstuit vreodată un popor întreg. În concluzie, aici, în Egipt, trebuie să vedem un Dumnezeu al cărui caracter este dragoste şi neschimbător, care acţionează în favoarea împăratului încăpăţânat doar prin prezentarea principiilor ce sunt temelia guvernării divine şi a guvernării de Sine a lui Dumnezeu, adică bunătatea, mila şi iubirea. Acest lucru mai înseamnă a spune răspicat şi cu cea mai mare încredere că Dumnezeu nu a folosit forţa brută sau sub formă constrângătoare spre a sili conştiinţa lui faraon să facă altfel decât avea chef! Evanghelia prezentată faraonului, prin Moise şi Aaron, trebuie să dezvăluie exact acest adevăr, această realitate incontestabilă. Singura formă de manifestare a lui Dumnezeu pentru oameni este Evanghelia, iar Evanghelia înseamnă întotdeauna "puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede". Romani 1,16. Ea este puterea de a salva, nu de a nimici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu