Caracterul lui Dumnezeu descoperit în Egiptul antic

      "Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor!" Zaharia 4,6.

Am căutat să stabilim principiile după care cunoaştem cum se manifestă Dumnezeu, indiferent de situaţie. Am învăţat că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că principiile guvernării Sale sunt singurele mijloace pe care le foloseşte pentru salvarea omului păcătos, iar acestea sunt bunătatea, mila şi iubirea. Noi ştim că ceea ce-l face pe om să se arunce în braţele permanent deschise ale lui Isus este bunătatea. Pocăinţa sufletului este stârnită doar prin bunătate manifestată, o bunătatea plină de înţelegere şi de dragoste. Niciodată folosirea forţei nu a produs şi nici nu va produce respect şi pocăinţă. Prin forţă nu s-a cucerit niciodată nimic în realitate; nu a fost niciodată stabilită pacea şi nici nu poate fi menţinută prin ea, căci spiritul de rebeliune nu poate fi adus la tăcere vreodată prin forţă. 

     "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4.

     "Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,3-7. 

Este lămurit, deci, că Dumnezeu nu-şi permite să fie imoral folosind forţa pentru silirea conştiinţei sau pentru încercarea de a distruge sau dezrădăcina spiritul de rebeliune. Este declarat limpede că dacă Dumnezeu ar fi folosit forţa în anihilarea lui Satana, atunci spiritul de rebeliune n-ar fi fost stins, ci dimpotrivă ar fi molipsit toată împărăţia lui Dumnezeu. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 8.

Observăm că puterea de înşelăciune, cât şi rebeliunea lui Satana nu puteau fi sfărâmate niciodată prin exercitarea unui lucru care este caracteristic împărăţiei lui Satana, adică forţa. Aceasta din urmă este cu totul contrară principiilor de guvernare divină. Opusul exercitării forţei este exercitarea puterii iubirii divine, căci "numai prin iubire se trezeşte iubirea". Dacă aşa stau lucrurile în legătură cu răzvrătirea lui Satana, atunci în mod logic şi de la sine înţeles trebuie să stea lucrurile şi în cazul lui faraon cel răzvrătit, un om care era practic chipul şi asemănarea marelui rebel, Satana. Cum a procedat Dumnezeu cu Satana, tot la fel trebuie să fi procedat şi cu faraon, şi de altminteri cu oricare răzvrătit de pe acest pământ. Deci, modul de acţiune al lui Dumnezeu trebuie să fie de la început şi până la sfârşit dragostea plină de bunătate şi milă, iar modul de acţiune al lui Satana trebuie să fie opusul, adică folosirea constrângerii printr-o putere ce aduce cu sine distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale.

Cuvintele inspirate din debutul acestui studiu ne descoperă în principiu modalitatea lui Dumnezeu de a se apropia de faraon, în încercarea de a-l salva de distrugerea care era gata să se abată asupra lui şi asupra poporului pe care îl conducea. Dumnezeu nu avea de gând să folosească puterea, nici tăria atotputerniciei Sale, ci Duhul Sfânt, iar manifestarea Duhului este întotdeauna şi în orice împrejurare "un susur blând şi subţire" sau altfel spus o voce duioasă şi blândă. Vezi 1Împăraţi 19,12. Manifestarea Duhului Sfânt mai înseamnă descoperirea adevărului înaintea raţiunii în aşa fel, încât aceasta să nu îl poată tăgădui fără nişte consecinţe pe măsură. 

În timpul de faţă, toţi cei ce doresc să-şi folosească raţiunea şi judecata sunt chemaţi să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu şi principiile guvernării Sale. Fără o astfel de înţelegere, va fi peste putinţă să fie primite cuvintele lui Dumnezeu prin intermediul celei mai mari vestiri din câte s-a auzit vreodată pe pământ, în legătură cu adevărul soliei celor trei îngeri. Iar mintea nu va fi în stare să discearnă între adevăr şi rătăcire cu nici un chip. 

     "Ultima mare amăgire este pe punctul de a se descoperi înaintea noastră...

     Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict." Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 1, 2. 

Caracterul lui Dumnezeu este înţeles greşit în biserica creştină. Un mare întuneric moral şi spiritual bântuie întregul creştinism. Suntem chemaţi să înţelegem lumina caracterul lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat în Isus Hristos, potrivit minţii lui Dumnezeu, nu a teologiei, tradiţiei sau filozofiei! Trebuie să dăm dovadă de perspicacitatea Duhului, ca să fim în stare să evaluăm corect caracterul lui Dumnezeu şi să îl vedem în lumina lui adevărată, aşa cum era înţeles și trăit chiar de către Mântuitorul. 

Dacă procedeul lui Dumnezeu cu Lucifer a fost exercitarea bunătăţii, milei şi iubirii divine şi dacă El a folosit exact acelaşi procedeu şi faţă de faraon, atunci acest lucru trebuie să ne conducă la gândul că procedeele Sale cu făpturile inteligente, dar mai ales cu oamenii păcătoşi, sunt neschimbate, sunt totdeauna aceleaşi. Acest adevăr este descoperit în aceste cuvinte minunate şi adevărate: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. "Lucrarea lui Dumnezeu pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1. 

Este evident că, dacă Isus este acelaşi mereu, în orice timp, înseamnă că şi principiile Sale în ce privește procedeele cu oamenii păcătoşi sunt totdeauna aceleaşi, şi asta pentru că El nu se schimbă niciodată. Asta se traduce în felul următor, având în vedere tema abordată în aceste ultime două studii, că dacă Dumnezeu a folosit mijloacele specifice împărăţiei Sale, adică principiile guvernării Sale în legătură cu răzvrătirea lui Lucifer, atunci devine lesne de priceput că a procedat la fel în legătură cu faraonul încăpăţânat. Dacă nu a exercitat forţa şi constrângerea în primul caz, atunci nu avea cum să folosească violenţa în cel de-al doilea caz. 

Ar fi de-a dreptul absurd să credem că Dumnezeu a încercat să îl constrângă pe faraon să facă ceea ce nu dorea, adică să dea drumul evreilor, căutând prin aceasta supunerea împăratului prin forţă, prin nişte lovituri în faţa cărora el şi poporul său nu aveau cum să se apere, fiindcă era imposibil. A căuta să exerciţi puterea colosală, sau altfel spus să-ţi arăţi muşchii, faţă de cineva care nu are nici o apărare, în încercarea de a-l determina prin frică şi violenţă să se supună, înseamnă de fapt a-l împinge în direcţia răzvrătirii şi mai înseamnă totodată a-l determina la o supunere oarbă şi iraţională, bazată pe groază şi violenţă. În atare situaţie, în ce fel putem spune că avem de-a face cu un Dumnezeu raţional, bun, milos şi plin de dragoste? Ascultarea şi supunerea se obţin doar prin exercitarea iubirii pline de slujire!

     "Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. >Veniţi totuşi să ne judecăm< este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi a caracterului, şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta este scopul Creatorului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4. 

În eliberarea iudeilor din Egipt noi trebuie să vedem intervenţia unui Dumnezeu care apelează la raţiune şi conştiinţă, care nu forţează deloc voinţa monarhului egiptean să facă altfel decât doreşte. Asta înseamnă că Dumnezeu nu acceptă niciodată o capitulare din partea omului păcătos care i-ar aduce o închinare silită, fără raţiune, din frică, o închinare care nu este ceva izvorât din inimă şi nici de bunăvoie. Trebuie să fim hotărâţi, şi este o chemare din partea Duhului Sfânt, să trecem peste impresia pe care o căpătăm atunci când citim întâmplarea referitoare la cele zece plăgi şi la intervenţia lui Dumnezeu "în forţă". Copilul adevărat al lui Dumnezeu nu se bazează pe impresii şi nici pe filozofia gândirii omeneşti, cea care nu cunoaşte caracterul lui Dumnezeu. În schimb, este chemat cu putere să se bizuie pe principiile infinite şi nemuritoare ale Evangheliei, care reprezintă descoperirea lui Dumnezeu prin şi în Isus Hristos. 

Biblia este cartea descoperirii principiilor caracterului lui Dumnezeu, a procedeelor Sale cu oamenii, procedee care au la bază aceste principii, cât şi a voinţei, a vrerii Sale faţă de omul păcătos pe care-l iubeşte. Toate acestea constituie manifestarea iubirii fără rezerve, o iubire neschimbătoare, care declară că Dumnezeu caută să ne salveze prin bunătate şi milă neîngrădite. Aşadar, în Egiptul antic noi trebuie să vedem descoperirea caracterului lui Dumnezeu, un caracter care s-a manifestat prin bunătate, milă şi iubire. Orice altceva în afara acestor mijloace nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu Satana. 

Imaginea distorsionată şi dezonorantă pentru Dumnezeu, cum o avem noi în minte, a modului cum El s-a descoperit lui faraon, a statornicit impresia că Lui îi face plăcere să-i vadă pe oameni suferind. Că neascultarea de cuvintele Sale aduce cu sine o droaie de suferinţe, prin vrere divină, create şi aruncate asupra păcătosului neajutorat prin puterea Sa nemaipomenită. Dar, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu declară lămurit că această imagine, întărită de o impresie comună în tot creştinismul, este "aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă". Adică, mai simplu, înţelegerea deformată cu privire la cele zece plăgi, ele fiind considerate ca fiind creaţia lui Dumnezeu, este o înţelegere care îşi găseşte izvorul în mintea lui Satana, şi asta pentru că el a vrut aşa ceva. Deci, el a statornicit ideea, apoi înţelegerea şi, în cele din urmă, învăţătura că Dumnezeu este un tiran, că pedepseşte pe cei încăpăţânaţi cu ferocitate maximă, fără să-i pese că va fi văzut în postura aceasta. 

     "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11.

Deci, este o greşeală gravă să credem, bazându-ne pe impresii şi învăţături false, că Dumnezeu a dorit să-l vadă pe faraonul Egiptului suferind! Ba dimpotrivă, El era interesat de fericirea acestuia şi a poporului lui. Numai din această perspectivă trebuie să privim manifestarea caracterului lui Dumnezeu înaintea lui faraon şi în ţara Egiptului. Totuşi, natura noastră omenească se poate împotrivi acestei descoperiri, când priveşte la cele zece plăgi despre care Dumnezeu a zis că le va trimite asupra Egiptului. Cum am putea să vedem descoperirea iubirii divine care avea tot interesul pentru fericirea lui faraon, când asupra ţării au căzut zece plăgi devastatoare, una mai nenorocită decât alta? În ce fel Dumnezeu şi cerul întreg erau interesaţi de bunăstarea, fericirea şi sănătatea egiptenilor? Cum ar fi posibil să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu, în felul descoperit în paragraful de mai sus, în legătură cu cele zece plăgi, mijloace prin care s-a semănat în realitate suferinţa? 

Există un singur răspuns la toate aceste întrebări, şi anume cu ochiul priceput al unei credinţe vii, acea credinţă care trece dincolo de toate aparenţele posibile. Numai prin credinţă pricepem că Dumnezeu există, numai prin credinţă pricepem că lumea a fost creată de El, numai prin credinţă putem accepta că Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat pe pământ, numai prin credinţă putem înţelege descoperirea caracterului lui Dumnezeu în cuvintele omeneşti ale Bibliei. Credinţa este răspunsul definitiv la orice dilemă, îndoială sau semn de întrebare cu privire la caracterul lui Dumnezeu manifestat, raportat la diferitele evenimente biblice, unde violenţa a ţinut cap de afiş, cum este cazul celor zece plăgi.

Prin urmare, atunci când Dumnezeu ne spune că El se descoperă nu prin putere, nici prin tărie, ci doar prin Duhul Său, noi suntem chemaţi să înţelegem că aceasta este modalitatea în care El se descoperă, inclusiv în Isus Hristos. În evenimentul celor zece plăgi şi al eliberării evreilor din Egipt, noi trebuie să avem priceperea care să ne ajute să observăm cum şi-a descoperit Dumnezeu caracterul, fără să se abată de la principiile care întregesc caracterul Său, între care şi acela că El nu se schimbă niciodată, sau de la principiile guvernării Sale, unde predomină bunătatea, mila şi iubirea. Trebuie să înţelegem că procedeul folosit faţă de Satana, iniţiatorul tuturor fărădelegilor posibile, este acelaşi procedeu folosit şi faţă de faraonul Egiptului, adică lipsa exercitării forţei şi a violenţei. 

Impresia omenească, înclinaţia naturii noastre decăzute, învăţătura firească cu privire la Dumnezeul Vechiului Testament ne spun tocmai contrariul. În acest caz, nu vorbim despre credinţă, ci despre înţelegerea deformată a caracterului lui Dumnezeu. Ochiul credinţei nu ia seama la impresii, înclinaţiile firii şi ale minţii şi nici la învăţăturile populare cu privire la caracterul lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este foarte categoric şi ne chemă să judecăm singuri, prin Duhul adevărului, că El, în Egipt, s-a manifestat şi s-a raportat la faraon şi la situaţia creată a acelor împrejurări "nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor!" Zaharia 4,6.

Aşadar, conchidem că ceea ce trebuie să avem în vedere este descoperirea Duhului, nu a omului, când vrem să înţelegem corect caracterul Aceluia care nu se poate schimba. Numai El este în măsură să ne arate cum s-a raportat Dumnezeu la faraon şi ce legătură a avut cu cele zece plăgi. În studiul care va urma, Duhul adevărului ne pune la dispoziţie, în aceste zile din urmă, cheia cunoaşterii celor petrecute în Egipt. Va fi acel adevăr de o măreţie şi o frumuseţe neasemuită, pe potriva sfinţeniei şi caracterului divin, fiindcă va fi exact lumina slavei lui Dumnezeu, aşa cum puţini dintre oameni o înţeleg. Aşadar, să purcedem în cunoaşterea tainei lui Dumnezeu cu privire la rolul pe care El l-a jucat în Egiptul antic idolatru.