Ar fi de un real folos să abordăm subiectul referitor la dreptatea lui Dumnezeu, în contextul în care am luat în discuţie cele zece plăgi. Am arătat la modul cel mai lămurit cu putinţă că Dumnezeu este acelaşi întotdeauna, nu se schimbă şi nu-l poate schimba nimic; că procedeele Sale cu oamenii sunt mereu aceleaşi; şi că principiile neprihănirii, mai presus de tot ce cunosc oamenii, rezistă la orice probă posibilă, mai cu seamă în condiţiile neprielnice ale păcatului. Principiile neprihănirii sunt principiile guvernării lui Dumnezeu, a manierei cum se manifestă şi se raportează El la toate fiinţele inteligente create. Armonia, fericirea, libertatea şi sănătatea tuturor depind în exclusivitate de vieţuirea conform acestor principii de viaţă.
Refuzarea de a mai trăi potrivit acestor principii, îl aduce pe cel ce o face în starea de cădere, de a nu mai putea fi în armonie cu Dumnezeu, lucru care va aduce cu sine, în timp, degradarea minţii, a înţelepciunii, a sănătăţii, precum şi pervertirea tuturor puterilor morale, a acelor puteri nobile ale sufletului care fac din caracterul şi persoana respectivă o fiinţă demnă de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest lucru, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă o pedeapsă, o osândă, un blestem al propriei persoane survenit în urma unei alegeri personale conştiente. Singura fiinţă vinovată de starea unor astfel de lucruri este aceea care a ales de bunăvoie şi nesilit să iasă din armonia cu Dumnezeu. Libertatea de a alege fără constrângeri este garantată de Dumnezeu oricărei inteligenţe, prin asumarea respectării deciziei finale luate de acea fiinţă inteligentă.
Constrângerea nu reprezintă modul lui Dumnezeu de a aduce înapoi la starea de sfinţenie pe cel degradat de păcat sau pentru a dezrădăcina păcatul din inimile păcătoase. Dacă din guvernarea lui Dumnezeu lipsesc mijloacele coercitive de orice fel, atunci înseamnă că dreptatea Lui este cu totul diferită de dreptatea pe care o aduc la îndeplinire oamenii. Mijlocul prin care este îndeplinită nu are cum să fie omenesc, şi nu poate fi reprezentat prin nimic de pe pământ. Principiul care aruncă lumină asupra acestei realităţi este divin, şi este exprimat în aceste cuvinte inspirate: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.
"Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.
Aşadar, împărăţia sau guvernarea lui Dumnezeu este înrâurită de gândurile lui Dumnezeu şi stăpânită de căile Sale. Totul este divin, nu omenesc, adică un ceva supus păcatului sau cunoaşterii omeneşti. Guvernarea lui Dumnezeu depăşeşte tot ce cunoaşte şi practică omul în materie de guvernare. Acum, unde lipsesc cu desăvârşire mijloacele de constrângere, nu există violenţă şi cruzime prin care să fie cu putinţă pedepsirea răufăcătorilor! Singurele mijloace pe care le foloseşte Dumnezeu, şi care sunt o ilustrare şi o descriere a propriei sale naturi şi a propriului Său caracter, sunt bunătatea, mila şi dragostea. Dragostea este temelia celor două şi totodată expresia oricărei forme de manifestare a neprihănirii, a binelui şi a vieţii, în esenţă.
"Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.
Guvernarea lui Dumnezeu este morală şi, fiind de o aşa natură, înseamnă că singurul fel de manifestare a lui Dumnezeu faţă de toţi supuşii Săi trebuie să fie moral. Dus mai departe acest gând, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu este totdeauna morală, mijlocul ei de exprimare fiind principiile neprihănirii ce stau la baza guvernării lui Dumnezeu, iar acestea sunt bunătatea, mila şi iubirea. Doar în acest cadru se manifestă Dumnezeu şi dreptatea Sa, pentru că din împărăţia Sa lipsesc mijloacele de constrângerea şi puterea care să le pună în practică.
Când spun că dreptatea lui Dumnezeu este morală mă refer la faptul că singurul cadru de exercitare a acesteia trebuie să fie conform principiilor neprihănirii. Dreptatea omenească nu are la bază aşa ceva. Ea poate şi trebuie adusă la îndeplinire folosind sabia, adică puterea constrângătoare aflată în mâinile statului. Toţi răufăcători sunt prinşi, arestaţi, judecaţi şi întemniţaţi cu ajutorul exercitării acestei puteri, în persoana organelor abilitate să o exercite: poliţia, jandarmeria, tribunalul civil şi militar, etc. Acestea sunt organele puterii statului, cu ajutorul cărora se execută dreptatea şi se menţine ordinea în societate. (Nu am în atenţie cât de dreaptă sau nedreaptă este dreptatea omenească). Scopul pentru care Dumnezeu a dat statului civil autoritatea de a purta sabia, adică de a exercita puterea constrângerii împotriva tuturor tulburătorilor ordinii sociale şi a răufăcătorilor, este acela ca cetăţenii acestuia să poată trăi liniştiţi, cât de cât, să prevină anarhia şi dezordinea în societatea umană şi să asigure astfel un mediu, un climat unde fiecare să poată trăi fără să se simtă ameninţat sau fără să ştie că va rămâne fără familie sau proprietate fiindcă alţii rău intenţionaţi îl deposedează de ele.
Deci, stăpânirea statului vine de la Dumnezeu doar în acest sens, şi este dreptul acestuia să se folosească de puterea constrângătoare pentru a menţine ordinea în societatea. Altă posibilitate nu există, întrucât omul a decis să meargă pe calea neascultării, de la Adam încoace. În acest context, puterea constrângerii este de folos fiindcă oamenii care nu vor să asculte de Dumnezeu, ca să fie în armonie cu El, şi care nu se pot stăpâni pe ei înşişi, deoarece nu sunt liberi în Hristos, fără păcat deci, trebuie stăpâniţi prin exercitarea unei forţe care să-i împingă la ascultare de legile statului. Fără constrângere, oamenii nu se supun, şi atunci ar fi anarhie totală şi frica de a mai putea trăi liniştit şi ferit de ameninţări şi moarte.
"Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta." Romani 13,1-6.
Este un fapt lămurit că dreptatea şi ordinea socială omenească se menţin doar prin mijloace coercitive, prin legi care impun pedepse diferite în funcţie de gradul ticăloşiei. Dar nu tot astfel este şi modul cum este adusă la îndeplinire dreptatea divină şi nici cum se menţine armonia în cadrul guvernării lui Dumnezeu. Dreptatea înfăptuită de oameni nu este totuna şi nu se aseamănă deloc cu dreptatea aplicată de Dumnezeu. Sunt două lucruri tot atât de departe unul de altul, cum sunt soarele de lună. Pur şi simplu nu există nici măcar o asemănare în felul cum sunt aplicate, înfăptuite şi menţinute.
Dreptatea umană are de-a face cu un cadru al păcatului, unde omul îşi desfăşoară existenţa fără Dumnezeu şi principiile neprihănirii. Noi suntem despărţiţi de Dumnezeu, aşa ne naştem. În schimb, dreptatea divină trebuie să fie imaginea fidelă a modului cum Dumnezeu s-a obligat să acţioneze doar în neprihănire, folosind drept mijloace bunătatea, mila şi iubirea. Acestea sunt practic mijloacele salvării pentru toţi oamenii păcătoşi ce vor să trăiască asemenea lui Dumnezeu - liberi de constrângeri, de ameninţări, de suferinţe, de boli şi de moarte. Sunt exact aceleaşi mijloace pentru a perpetua ordinea şi armonia cerească, acolo unde nu există prezenţa păcatului.
Cum raportăm dreptatea lui Dumnezeu la omul păcătos, care doreşte să rămână fără Dumnezeu? Dacă dreptatea Lui este mai presus de tot ce înseamnă şi înţelegem noi prin acest cuvânt, dacă depăşeşte tot ce cunoaştem noi, fiindcă întocmai aşa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci trebuie că felul cum este înfăptuită va corespunde în mod obligatoriu cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, acele principii care nu au nimic de-a face cu constrângerea. Prin urmare, este de aşteptat ca Dumnezeu să nu folosească deloc şi în nici o împrejurare puterea constrângerii, în orice formă s-ar putea manifesta aceasta. Asta înseamnă că este exclusă pedepsirea răufăcătorului prin violenţă şi cruzime, sau prin biciuirea lui cu boli ori cu năpaste venite din lumea naturii prin decizie directă divină. Aceasta este singura concluzie logică ce ar trebui să facă lumină cu privire la modul cum este manifestată sau descoperită dreptatea lui Dumnezeu.
Calea aducerii dreptăţii lui Dumnezeu la îndeplinire este diferită de calea prin care omul înfăptuieşte dreptatea pe pământ. Trebuie să fie evident acest lucru. Spre deosebire de felul în care înţelegem noi şi modul cum se petrec lucrurile pe pământ în legătură cu dreptatea omenească, iubirea lui Dumnezeu se exprimă nu numai prin bunătate şi milă, ci şi prin dreptatea divină. Fiindcă iubirea lui Dumnezeu înseamnă în esenţă a dărui şi jertfire de sine, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie doar o manifestare a acestei iubiri; nu se poate altfel. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă iubirea plină de sfinţenie, care însoţită de milă şi primită de omul pocăit devine în el legea duhului de viaţă a lui Dumnezeu sau altfel spus îndreptăţire! "Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,1.2.
Dreptatea şi mila lui Dumnezeu se întâlnesc în jertfa Mântuitorului şi, o dată primită, ne absolvă cu totul de trecutul nostru păcătos şi de prezenţa în suflet a păcatului, iar această iertare divină înseamnă îndreptăţire sau dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu pentru sfinţii pocăiţi, care au fost iertaţi, fiindcă au primit dreptatea şi mila divină laolaltă prin acceptarea jertfei Răscumpărătorului. În schimb, atunci când păcătosul înrăit refuză mila şi bunătatea divină, el trebuie să rămână în faţa dreptăţii lui Dumnezeu dezbrăcată chiar de elementele îndreptăţirii, adică mila, bunătatea şi iubirea, o iubire care s-a jertfit pentru el ca să îl scape de osânda morţii veşnice. Refuzul iubirii salvatoare înseamnă a rămâne sub osândă veşnică.
"Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 23.
Legea lui Dumnezeu este întruchiparea sfinţeniei şi a dreptăţii divine. Jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru a împlini cerinţele dreptăţii, ce decurge din acea lege infinită, în locul omului, reprezintă mila, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Pentru a da satisfacţie acestei legi ce nu se poate schimba în vreun fel, noi suntem rugaţi de Dumnezeu să primim jertfa Mântuitorului, adică împărtăşirea cu mila, bunătatea şi iubirea Lui infinite. Cine refuză această jertfă, refuză chiar mijloacele mântuirii şi rămâne astfel sub condamnarea eternă a legii divine, iar asta înseamnă manifestarea dreptăţii divine. Observăm că nu este folosit nici un mijloc de constrângere pentru a primi jertfa lui Hristos, ci suntem rugaţi să o acceptăm, dacă vrem, dar nu fără dovezi îndestulătoare prin care Dumnezeu ne arată că ne doreşte binele şi mântuirea noastră. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Ioan 3,16. "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4.
Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu aplicată în plan spiritual, sufletesc, când omul plin de căinţă este eliberat de păcatul stăpânitor. Dar cum se manifestă dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea celui păcătos, când refuză invitaţiile harului divin? Dacă în plan spiritual Dumnezeu nu foloseşte puterea de constrângere, devine clar că nici în plan fizic El nu poate folosi decât aceleaşi mijloace ale neprihănirii ca şi în planul spiritual. Astfel, este exclusă pedepsirea păcătosului doar pentru că refuză să asculte de Dumnezeu, o pedepsire care ar veni ca urmare a unei hotărâri directe sau chiar arbitrare din partea lui Dumnezeu.
Vreau să subliniez faptul că pedepsirea păcătoşilor nu a venit în nici un veac, de la căderea lui Adam în păcat, printr-o hotărâre arbitrară sau directă din partea lui Dumnezeu. Pedeapsa omului păcătos nu este rezultatul direct al deciziei unui Dumnezeu ofensat. Dumnezeu nu ia niciodată astfel de hotărâri deoarece sunt contrare caracterului şi naturii Sale de Dumnezeu. El nu ne pedepseşte pentru că nu vrem să-l luăm în seamă. Asta fac doar oamenii în raport cu alţi oameni. Dreptatea lui Dumnezeu faţă de un om care preferă să-l respingă, se manifestă în toate cazurile doar prin retragerea harului sau a milei divine de la el. Această dreptate reprezintă practic lipsa manifestării puterii divine în salvarea celui păcătos. Ea vine ca urmare a despărţirii omului de Dumnezeu, prin alegere deliberată şi conştientă din partea acestuia, neconstrâns fiind de nimic să ia această decizie.
În acest caz, de refuz vădit şi încăpăţânat, dreptatea divină este adusă la îndeplinire prin imposibilitatea lui Dumnezeu de a mai face ceva pentru salvarea păcătosului. Nu este decizia lui Dumnezeu, ci decizia pe care o ia singur cel păcătos, în mod liber şi neconstrâns. Când harul lui Dumnezeu, manifestat prin bunătate, milă şi iubire, este retras, rămâne dreptatea lui Dumnezeu sub formă de osândă, ce se poate manifesta în plan uman, înainte de judecata divină de la sfârşitul celor o mie de ani, prin diverse pedepse sub forma care îi este cel mai la îndemână lui Satana. Întrucât păcătosul respectiv nu mai este apărat de Dumnezeu, Satana are controlul deplin asupra acestuia şi face ce doreşte cu el. Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea păcătosului se manifestă întotdeauna numai prin retragerea harului Său, iar aceasta este doar decizia deliberată a celui păcătos, în pofida tuturor încercărilor lui Dumnezeu de a-l salva de la pieire.
"Satana este distrugătorul. Dumnezeu nu poate să-i binecuvânteze pe aceia care refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i îngăduie lui Satana să facă lucrarea lui nimicitoare. Vedem nenorociri de tot felul şi de toate gradele, abătându-se asupra pământului, şi pentru ce? Puterea înfrânătoare a Domnului nu este exercitată. Lumea a trecut cu vederea Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea trăieşte ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Ca şi locuitorii lumii de pe timpul lui Noe, ei refuză să gândească la Dumnezeu. Nelegiuirea predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. A da lui Dumnezeu ce este al Lui, subcap. Binecuvântarea, par. 2.
Când omul a refuzat mila divină, el s-a despărţit de Dumnezeu în cele din urmă, iar dreptatea divină, care împreună cu mila şi bunătatea, dacă ar fi fost primită în felul acesta, l-ar fi îndreptăţit, rămâne ca o osândă asupra celui păcătos, întrucât ea cere omului aflat în condiţia păcătoasă desăvârşirea, pe care ar fi putut s-o capete fără plată dacă ar fi primit prin credinţă jertfa lui Hristos, ca viaţa cea nouă sau caracterul lui Dumnezeu. "Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este >străin de viaţa lui Dumnezeu<." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 29.
Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă totdeauna numai prin retragerea harului sau a puterii ocrotitoare divine de la păcătosul care a ales să slujească păcatului. Este doar hotărârea omului, niciodată a lui Dumnezeu. Această dreptate divină înseamnă practic rezultatul împiedicării din partea agentului uman a tuturor eforturilor lui Dumnezeu de salvare a sufletului, a vieţii sale, fiind propria lui acţiune deliberată, nu a lui Dumnezeu. Este asemănător situaţiei când cineva doreşte să sară în ajutorul cuiva care se află într-o mare primejdie, numai că este împiedicat de refuzul celui aflat în pericol, pe motiv că se poate salva şi singur. În acest caz, mila şi bunătatea sunt respinse în mod absurd, singura care mai rămâne rămânând dreptatea care cere viaţa sufletului nesocotit. Omul care a încercat să-l salveze de la pieire nu poate fi învinuit de semenii săi sau de vreo instanţă judecătorească pentru că a stat cu mâinile în sân şi n-a făcut nimic pentru salvarea bietului om. Însă, toţi vor considera că refuzul acelui om, de a fi salvat, constituie singurul răspuns îndreptăţit la situaţia pe care el a creat-o prin propria alegere; că a pierit pe drept din cauza lui însuşi, a atitudinii sale iraţionale, această pedeapsă fiind singurul rezultat îndreptăţit să aibă loc, singura consecinţă dreaptă ce a urmat în logica situaţiei respective.
Modul cum dreptatea divină s-a manifestat cel mai clar, este descoperit în manifestările care au avut loc în cadrul revoluţiei franceze. Nici un stat din lume, până la Franţa revoluţionară, şi nici după aceea, până la ridicarea icoanei fiarei, n-a decretat în consiliile ei legislative desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Când acest lucru s-a întâmplat, dreptatea divină, prin lipsa ocrotirii lui Dumnezeu, prin respingerea milei, bunătăţii şi iubirii divine, a căzut ca o sabie asupra tuturor capetelor neocrotite, făcând din Franţa un exemplu mondial despre ce înseamnă alungarea lui Dumnezeu şi a legii Sale sfinte din crezul, cultura, societatea şi inimile oamenilor. Acest lucru înspăimântător ne aşteaptă în viitorul foarte apropiat. Să luăm aminte la aceste cuvinte demne de crezare:
"Toate acestea erau aşa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înşelăciunea de la început şi până la sfârşit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi de bunăvoinţă şi, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbeşte mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca şi când toate această nenorocire ar fi consecinţa planului Creatorului...
Când Franţa l-a lepădat în mod făţiş pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit - un regat fără restricţiile legii lui Dumnezeu... Veacurile de apostazie şi crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plăţii; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, cei care l-au dispreţuit pe Dumnezeu au învăţat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a lui Satana, fusese retras în mare măsură şi aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 52, 57.
În urma tuturor celor spuse, nu există decât o singură concluzie logică, şi anume că dreptatea lui Dumnezeu nu este o manifestare a unei hotărâri arbitrare şi nici directe a Lui, împotriva omului neascultător, căci Dumnezeu a hotărât în Isus Hristos, dintotdeauna, ca toţi să fie mântuiţi, dacă vor să aleagă acest dar. Hotărârea Lui este salvare, spre viaţă veşnică, nu pedepse îngrozitoare pentru aceia cărora le-a declarat răspicat că au dreptul să decidă pentru ei înşişi, în mod liber, fără să le fie încălcat vreodată, ceea ce doresc. Despre acest adevăr dă mărturie însăşi jertfa Lui Isus Hristos. Nu este alegerea lui Dumnezeu pedepsirea păcătosului, ci păcătosul se pedepseşte prin însăşi nelegiuirile lui, de care nu doreşte să fie scăpat de Dumnezeu. Principiul cauzei şi efectului este acela care acţionează în felul acesta; iar el este exprimat cel mai bine în legea semănatului şi a seceratului.
"Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului lui." Proverbe 5,22. "După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!" Iov 4,8. "Cine seamănă nelegiuire, nelegiuire va secera, şi nuiaua nelegiuirii lui este gata." Proverbe 22,8. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<." Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15.
Dreptatea lui Dumnezeu nu se aseamănă cu dreptatea omului şi nu sunt unul şi acelaşi lucru, întrucât calea aducerii lor la-ndeplinire este categoric diferită: calea lui Dumnezeu este calea sfinţeniei şi a principiilor neprihănirii, iar calea omului este calea sabiei, a constrângerii, fără de care nu ar putea pedepsi răufăcătorii. Felul cum gândim şi înţelegem noi dreptatea nu este deloc felul cum gândeşte şi înţelege Dumnezeu dreptatea Lui. Isus Hristos este imaginea fidelă şi exactă a dreptăţii şi milei divine la un loc; primită, o astfel de dreptate aduce îndreptăţire păcătosului, care-l face corespunzător pentru cer, dacă trăieşte în neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu, respinsă această dreptate, înseamnă dezbrăcarea ei de mila lui Dumnezeu, deci alungarea efortului şi căii lui Dumnezeu de salvare a păcătosului şi lăsarea lui în seama nimicitorului, care este Satana. Se numeşte dreptate tocmai pentru faptul că Dumnezeu intervine în salvarea păcătosului, face tot posibilul să-l scape de puterea distructivă a oamenilor răi, a demonilor şi a lui Satana, dar o dată refuzată, înseamnă alungarea lui Isus din poziţia Sa de Salvator. Manifestarea ei presupune în toate situaţiile împiedicarea lui Dumnezeu să salveze tocmai prin alungarea Sa, prin despărţirea sufletului de Dumnezeu, iar această despărţire este numai şi numai decizia agentului uman.
"Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, cap. 6 de la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu