Puterea constrângătoare - caracteristica guvernării lui Satana

      "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. 

Pentru că Cerul întreg, după cum afirmă Duhul Sfânt mai sus, este interesat de fericirea omului, de bună seamă trebuie să fi fost interesat şi de fericirea poporului egiptean şi a faraonului care se afla atunci la cârma împărăţiei egiptene. A fi interesat de fericirea cuiva înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare a nu-i vrea răul cu nici un chip; înseamnă să acţionezi ca cineva care nu urmăreşte distrugerea cuiva doar pentru că se încăpăţânează să nu asculte. Mijlocul folosit împotriva neascultării nu poate fi niciodată exercitarea constrângerii şi a violenţei, ci doar un mijloc care apelează numai la raţiune şi la conştiinţă. Iar asta înseamnă să fi în imposibilitatea de a distruge pe cineva prin arme de nimicire sau prin exercitarea unei puteri superioare pe care celălalt nu o deţine. De aceea şi pe bună dreptate, Duhul adevărului afirmă o dată şi pentru totdeauna că "Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui." Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, ultimul paragraf.

     "Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. >Veniţi totuşi să ne judecăm< este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi caracterului, şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta este scopul Creatorului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4. 

Noi trebuie să vedem împlinirea acestor cuvinte inspirate în modul cum Isus a acţionat pentru fericirea lui faraon şi a poporului egiptean. Orice altceva în afara adevărului descris mai sus, nu vine din partea Înţelepciunii divine şi nu are nimic de-a face cu caracterul Aceluia care adevereşte, prin Isus Hristos, că este dragoste. 

În confruntarea din Egipt au stat faţă în faţă doi monarhi: Dumnezeu, Creatorul, prin Moise, şi faraon, împăratul celei mai puternice împărăţii existente la vremea aceea. Fiind două împărăţii diferite, atunci trebuie că şi principiile guvernării lor trebuie să fi fost diferite; prin urmare, modul de manifestare al celor doi împăraţi, unul veşnic, celălalt muritor, trebuie să fie o oglindire a acelor principii, iar mijloacele folosite de asemenea. Pe Dumnezeu trebuie să-l vedem ca pe unul care este interesat de fericirea lui faraon şi totodată care apelează la raţiunea şi conştiinţa monarhului pământesc, pentru ca acesta să poată judeca pentru sine ce spune Dumnezeu, fără să se simtă umilit sau forţat să ia numai decizia pe care Dumnezeu s-ar fi aşteptat să o ia în contextul acelor împrejurări. Trebuie să vedem cum Dumnezeu nu face nici cea mai mică sforţare de a sili cumva voinţa lui faraon să facă lucruri pe care acesta nu le doreşte, chiar dacă ar fi fost spre binele său şi al poporului său.

În studiul anterior, am dovedit că Dumnezeul Vechiului Testament este în realitate Dumnezeul întrupat, Emanuel sau Isus Hristos. Iar despre Hristos, Cuvântul inspirat ne spune următorul adevăr: ">Îi vor pune numele Emanuel... Dumnezeu cu noi.< >Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu< se vede >pe faţa lui Isus Hristos<. Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era >chipul lui Dumnezeu<, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, >strălucirea slavei Sale<. Şi tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi >Dumnezeu cu noi<." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 1, 2.

Dacă scopul suprem al lui Isus, prin întruparea Sa, a fost "să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu", adică să manifeste slava lui Dumnezeu între oamenii timpului său, în Israel, în corp omenesc păcătos, slab şi muritor, atunci, cu cea mai mare certitudine, acelaşi Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu neîntrupat încă, prin reprezentantul său personal al acelei vremi, Moise, trebuie să fi manifestat aceeaşi slavă a lui Dumnezeu înaintea lui faraon şi în mijlocul poporului egiptean, în scopul precis de a descoperi lumina iubirii lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu neschimbător şi sfânt, a Creatorului pe care faraon nu avea de unde să-l cunoască întrucât religia politeistă şi idolatră egipteană nu-i permitea.

Aşa stând lucrurile, trebuie să devină limpede pentru orice minte onestă şi raţională, chibzuită, că în evenimentul celor zece plăgi, premergătoare ieşirii iudeilor din imperiul egiptean, confruntarea care a avut loc nu a fost în realitate între Dumnezeul cerului şi faraon, ci între Isus Hristos, slava Tatălui din cer, şi Lucifer, îngerul decăzut şi răzvrătit; între puterea iubirii răscumpărătoare, al cărei reprezentant era Moise, şi puterea încăpăţânării şi neascultării, exprimată pe faţă de către faraon, reprezentantul direct al lui Satana; între principiile caracterului şi guvernării lui Dumnezeu şi principiile caracterului şi guvernării lui Satana. Ca atare, confruntarea a fost direct între Isus şi Satana pe tărâm omenesc. "Cât despre Moise, el a fost >credincios în toată casa lui Dumnezeu< ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm." Evrei 3,5.6.

Este de aşteptat, deci, ca în acel timp despre care vorbim, să vedem o manifestare între principiile guvernării lui Dumnezeu şi principiile guvernării lui Satana. Ţinem minte că singurele mijloace pe care Dumnezeu le poate folosi atunci când doreşte să salveze sunt bunătatea, mila şi dragostea, nimic mai mult, nimic mai puţin. Întrucât autoritatea lui Dumnezeu este morală, atunci puterea prin care El trebuie să se manifeste, fiindcă este pur şi simplu în natura Lui aşa ceva, este puterea adevărului şi iubirii. În aceste condiţii, exercitarea forţei este contrară cu desăvârşire principiilor de guvernare divină, fiindcă pur şi simplu Creatorul intelectului a garantat cu viaţa propriul Său Fiu, Isus Hristos, să nu forţeze, să nu constrângă şi să nu folosească violenţa niciodată împotriva omului păcătos sau a oricărei alte fiinţe inteligente. Folosirea constrângerii naşte şi conduce mereu la rebeliune şi neascultare, iar neascultarea înseamnă în cele din urmă blestemul rămânerii fără ocrotire divină.

     "Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."  Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Naşterea tuturor imperiilor pământeşti s-a făcut doar prin sabie, iar sabia este mijlocul menţinerii unei cârmuiri bazate în exclusivitate pe forţă şi constrângere, pe violenţă, prin care se urmăreşte supunerea. N-a fost niciodată altfel. Acest lucru trebuie să ne conducă cu gândul că toate imperiile omeneşti au avut la baza ivirii şi existenţei lor sabia - puterea constrângătoare. Iar această putere este caracteristica predominantă a cârmuirii sau guvernării lui Satana. Toate imperiile au fost chipul şi asemănarea caracterului şi a principiilor guvernării lui Satana. Ele ilustrează cel mai bine planul şi dorinţa lui Satana să conducă Universul, în locul lui Hristos. Până la urmă, Satana, îngerul decăzut, este inventatorul războiului, nu numai ca idee, ci şi ca spirit şi manifestare. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer." Apocalipsa 12,7.8.

Aşadar, imperiul egiptean al acelei vremi era un imperiu făurit prin forţă şi violenţă, era imaginea cea mai fidelă cu privire la caracterul filozofiei propuse de Satana, aceea de a trăi fără Dumnezeu, într-o lume în care să nu existe principiile neprihănirii, adică bunătatea, mila şi iubirea, din care derivă orice alte daruri care fac viaţa frumoasă şi veşnică. Este de aşteptat, deci, ca Isus, prin Moise, în Egiptul antic, să fi fost întâmpinat de spiritul guvernării satanice, exprimat foarte bine de către faraon, un închinător, ca şi poporul egiptean, al lui Satana. A face încercarea de a înţelege cum s-au produs cele zece plăgi, fără a avea în vedere şi fără a cunoaşte caracterul principiile opuse, implicate în acea mare confruntare, şi anume principiile guvernării lui Dumnezeu şi ale cârmuirii lui Satana, înseamnă a eşua lamentabil în înţelegerea manifestării lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu plin de iubire şi îndurare faţă de monarhul Egiptului. Înseamnă a nu înţelege niciodată că puterea creatoare a lui Dumnezeu este folosită doar pentru a da viaţă, a răscumpăra şi salva fiinţele mutilate de puterea îngrozitoare a păcatului; că niciodată nu este folosită ca putere constrângătoare pentru a forţa voinţa, conştiinţa şi raţiunea cuiva de a nu mai face răul.

A crea nişte plăgi distrugătoare, în faţa cărora nici un arsenal din lume nu le poate opri sau ţine piept, înseamnă a fi imoral, lipsit de respect, de demnitatea ce decurge cu forţă din autoritatea unui Dumnezeu care susţine cu tărie că nu se schimbă şi că întotdeauna procedeele Sale cu oamenii sunt aceleaşi! Înseamnă totdeauna a face altcumva decât susţii; înseamnă a apela la mijloace care mai degrabă îndreptăţesc caracterul şi principiile împărăţiei lui Satana, adică a guvernării sale printre oameni. A exercita forţă pentru a constrânge este egal cu a face voia lui Satana, cu a aduce la îndeplinire chiar acele principii care stau la temelia guvernării lui Satana, or tocmai din cauza acestora s-a pornit război în cer. 

Prin urmare, noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt să vedem manifestarea iubirii neschimbătoare, mila şi bunătatea lui Dumnezeu în Egipt, în faţa căreia, a acestei manifestări, Satana trebuie să se fi opus cu toate forţele de care dispunea. Arsenalul celui din urmă era alcătuit din toată bogăţia, puterea religioasă şi forţa armelor imperiului egiptean. Dar, cel mai mare punct de sprijin în această luptă, Satana l-a găsit în încăpăţânarea deosebită a lui faraon, încăpăţânare care avea ca ţintă urmărită de tatăl minciunii şi al vicleşugului, îndepărtarea grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu! O inimă care decide să rămână încăpâţânată îşi taie singură ocrotirea şi salvarea pe care numai Dumnezeu le poate oferi.

Prin forţa armelor, egiptenii îi ţineau mai departe sclavi pe iudei, iar prin bogăţia lor participau activ la sprijinirea propriei lor oştiri şi la menţinerea în existenţă a acestui mare şi puternic imperiu, primul din istoria umanităţii, iar prin puterea lor religioasă, căci Herodot afirmă că egiptenii erau cei mai religioşi oameni din lume, ajunseseră să pervertească bine credinţa evreilor. Într-un asemenea cleşte, evreii nu se puteau elibera în veci, căci nu aveau putere, chiar dacă aveau voinţă şi dorinţă. Era necesar ca Hristos să intervină în singura manieră care este demnă de numele lui Dumnezeu, şi anume manifestarea slavei lui Dumnezeu într-un fel care să înfrângă puterea cea mare a lui Satana manifestată prin Egipt.

Noi trebuie să vedem în manifestarea celor zece plăgi un rezultat sigur al încăpăţânării lui faraon de a nu ceda în faţa iubirii divine. Scopul lui Satana era să-l menţină pe faraon într-o stare de rebeliune bazată pe neascultare, din cauza lipsei de credinţă cu privire la un Dumnezeu atotputernic, despre care nu auzise şi nici nu voia să ştie. "Faraon a răspuns: >Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece<." Exod 5,2. Era imposibil pentru faraon să dea crezare cuvintelor lui Aaron, prin care vorbea Moise la-nceput, de vreme ce iudeii erau sclavi. Cum era posibil ca un Dumnezeu atotputernic să fie atotputernic şi totuşi lipsit de putinţa de a-şi scoate poporul din Egipt? Şi dacă a fost dintotdeauna aşa puternic, cum se face că poporul Lui a ajuns sclav în Egipt? 

Era cu adevărat o contradicţie flagrantă în mintea faraonului în ce priveşte acel Dumnezeu despre care i se spune că ar fi atotputernic şi starea de robie, nenorocită, a iudeilor. Nu se potrivea deloc un aşa Dumnezeu la un aşa popor. Pe când, prin contrast, în credinţa şi spiritul culturii egiptene, opulenţa, trăinicia imperiului, viaţa îmbelşugată, victoriile răsunătoare şi stăpânirea de sute şi sute de ani a acestui mare imperiu, toate la un loc descopereau cu adevărat atotputernicia zeilor lor, cărora le aduceau închinare. Fără îndoială, dacă am fi în locul faraonului, reacţia noastră, atitudinea de sfidare şi încăpăţânare faţă de cineva care zice că îl reprezintă pe un Dumnezeu necunoscut lui ar fi fost exact de aceeaşi natură. Nu ne-ar fi permis nici credinţa personală, nici cultura, nici religia, care creaseră un mediu politeist extrem de înrădăcinat. Dar, fără ca ei să cunoască adevărată faţă şi spiritul culturii lor religioase, nu ştiau, nu îşi dădeau seama că de fapt aduceau închinare demonilor şi lui Satana, căci imperiul egiptean era creaţia lui Satana, era întruchiparea idealurilor sale cu privire la o societate fără Dumnezeu. 

Aşadar, în Egiptul acelei vremi noi trebuie să observăm atenţi o confruntare a două manifestări total opuse una alteia, pe de o parte manifestarea lui Hristos, ca lumină a slavei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte manifestarea lui Satana, ca prinţ al întunericului. Manifestarea lui Hristos trebuie să se facă doar prin mijloace proprii guvernării lui Dumnezeu, unde constrângerea şi violenţa sunt excluse cu desăvârşire, fiindcă sunt străine de natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi manifestarea lui Satana care se bazează pe şi face uz totdeauna de puterea de constrângere, fie prin şiretenia insuflării unui spirit de neascultare încăpăţânată, cum a fost cazul faraonului din vechime, fie prin forţa brută a spiritului său diabolic, care are ca realizare dezastre naturale de excepţie. 

Atingerea scopului lui Satana în distrugerea omului este realizată numai atunci când Dumnezeu nu mai poate exercita mila, bunătatea şi iubirea în dreptul omului, a oamenilor sau a poporului pe care îi doreşte salvaţi de mânia nimicitorului, a lui Satana, prin îndepărtarea puterii Sale de ocrotire. Deci, Satana ştie foarte bine, mai bine ca oricine, că rezultatul sigur al retragerii lui Dumnezeu, a purtării Sale de grijă, din dreptul celui care îl respinge definitiv ca Salvator, înseamnă libertatea deplină sau cu măsura îngăduită de Dumnezeu, precum şi intervenţia şi acţiunea lui Satana, prin puterea sa de nimicire, asupra omului care a ales pentru totdeauna stăpânirea sau guvernarea lui Satana. Când Duhul Sfânt este îndepărtat de la biata victimă, Satana o revendică pentru totdeauna ca fiind a lui, fără putinţa de a mai scăpa vreodată din puterea sa grozavă. 

Niciodată nu trebuie să îngăduim să ne jucăm cu posibilităţile harului lui Dumnezeu. Faraonul Egiptului a refuzat să se pună sub ocrotirea lui Dumnezeu, în sensul că a refuzat solia transmisă lui de către Moise şi Aaron, aceea de a lăsa poporul israel să plece nestingherit, ceea ce înseamnă că întreg teritoriul Egiptului, locul unde se afla captiv poporul iudeu, urma să piardă puţin câte puţin, până la nimicirea întâilor născuţi ai lor, inclusiv ai animalelor, ocrotirea lui Dumnezeu manifestată pentru salvarea lor. Acest lucru ne spune că modul cum s-au întâmplat cele zece plăgi trebuie să fie aidoma modului cum urmează să se produce ultimele şapte plăgi de pe pământ. Asta înseamnă că creatorul şi aducătorul lor este însuşi Satana.

     "Singura noastră siguranţă este aceea de a fi pe de-a-ntregul de partea Domnului. Nu putem să dăm loc vrăjmaşului, fiindcă dacă suntem găsiţi de partea inamicului, vom pieri împreună cu cei răi în plăgile pe care Dumnezeu îi va permite lui Satana să le creeze pe pământ împotriva oamenilor şi animalelor." Letter 54, 1889.

Moartea întâilor născuţi ai egiptenilor, pe care o vom aborda separat, şi a animalelor necuvântătoare, conform adevărului subliniat mai sus, trebuie că au fost în întregime opera lui Satana, nimicitorul din Vechiul Testament. De asemenea, putem observa cu uşurinţă plăgi asemănătoare în caracter, care se regăsesc în ambele evenimente despărţite de timp, în Egiptul antic şi în timpul când pământul rămâne definitiv fără grija ocrotitoare a lui Dumnezeu, rezultat care aduce cu sine ultimele şapte plăgi. De pildă, avem plaga transformării în sânge a apelor şi izvoarelor apelor, şi în Egipt, şi la sfârşitul timpului; sau plaga întunericului în ambele evenimente amintite, ori bubele şi rănile care au biciuit pe egiptenii năpăstuiţi şi vor biciui pe toţi cei răi care vor avea semnul fiarei la sfârşitul timpului. De asemenea, mai avem piatra sau grindina care a lovit poporul egiptean şi va lovi pe cei răi în viitorul foarte apropiat. 

Putem observa singuri, dacă citim cu atenţie şi multă rugăciune, că există asemănări între aceste două evenimente, şi pentru că există, atunci e drept să afirmăm fără să greşim că adevăratul creator al acestora, în măsura în care i s-a permis şi i se va permite, a fost şi va fi Satana, împotrivitorul lui Hristos. Puterea de nimicire a lui Satana este dincolo de orice închipuire, mai ales atunci când Dumnezeu nu mai intervine în favoarea omului lipsit de ocrotirea Duhului Sfânt. Satana este creatorul tuturor bolilor, suferinţelor şi al morţii. Rezultatul firesc al manifestării principiilor sale este întotdeauna nimicirea şi moartea. Viaţa Mântuitorului o dovedeşte, atunci când a fost purtat în batjocură şi în bătaie până la cruce, pe dealul Golgotei, şi după aceea când a fost răstignit, dându-şi duhul din pricina păcatelor noastre. 

     "Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este restauratorul." Divina vindecare, cap. Cooperarea divinului cu umanul, subcap. Izvorul vindecării, par. 2.

Aşadar, în Egiptul antic s-au confruntat Fiul lui Dumnezeu şi Satana; puterea iubirii invincibile şi puterea păcatului, ce se manifestă totdeauna prin distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale. Ţinta lui Hristos era salvarea întregului Egipt, pe când ţinta urmărită de Satana, din cauza încăpăţânării faraonului, era distrugerea întregului Egipt, dacă se putea şi i se permitea, având în vedere că Satana a ştiut că rezultatul sigur al încăpăţânării împăratului egiptean era retragerea, cu măsură, a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii Săi păzitori, sau prin susţinerea puterilor naturii în rolul lor de binefăcători ai oamenilor. Trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este primit şi dorit.

     "Aceia care se îndepărtează de învăţăturile lămurite ale Scripturilor şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu, invită pe demoni să-i stăpânească." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 26.

Din cauza spiritului său de încăpăţânare şi de rezistenţă faţă de solia plină de iubire a lui Dumnezeu, potrivit adevărului din paragraful de mai sus, faraon a refuzat să aibă de-a face şi să ia seama la puterea de convingere a Duhului Sfânt, aşa cum se manifesta prin cuvintele lui Moise, astfel că împăratul i-a invitat pe demoni să-l stăpânească. Cele zece plăgi sunt dovada grăitoare în acest sens. 

Ştiu că aproape toţi creştinii pun în seama puterii creatoare a lui Dumnezeu cele zece plăgi, dar dacă suntem oneşti şi ţinem cont de caracterul lui Dumnezeu şi de principiile guvernării Sale, atunci nu putem cu nici un chip să asociem plăgile cu atotputernicia Sa, ci mai degrabă cu puterea de nimicire a lui Satana. Este adevărat că unele plăgi au loc din cauza puterilor naturii care se transformă în nişte nimicitori teribili pentru oamenii lipsiţi de ocrotirea divină, iar acest lucru îl vom descoperi în studiile următoare. Trebuie să fim oneşti şi să admitem că nu absolut toate plăgile sunt create prin puterea cea mare de nimicire a lui Satana, ci că unele sunt opera reuşită a dirijării lor spre nimicirea oamenilor, căci el, după cum voi dovedi, cunoaşte foarte bine laboratorul naturii şi poate folosi parte din puterile naturii, prin lipsa puterii lui Dumnezeu de a le menţine ca binefăcători ai pământului şi ai oamenilor, spre distrugerea completă a naturii şi a vieţii umane şi animale. Este declarat limpede mai sus că Dumnezeu îi poate permite lui Satana să creeze plăgi devastatoare pentru om şi animale. Permiterea din partea lui Dumnezeu înseamnă stăruinţa din partea omului păcătos într-o neascultare plină de încăpăţânare şi refuzul de a primi ajutor divin, pe calea aleasă de Dumnezeu.

     "Inevitabil trebuie să fim sub stăpânirea uneia din cele două mari puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie a servi împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţa în neprihănirea Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei, par. 9.