Dumnezeul Vechiului Testament nu este diferit de Dumnezeul întrupat

A înţelege un eveniment dramatic sau porunci aducătoare de moarte venite de la Dumnezeu, aşa cum sunt ele surprinse pe paginile Vechiului Testament, înseamnă a înţelege ştiinţa mântuirii şi interpretării corecte a Cuvântului lui Dumnezeu. Am arătat limpede că nu trebuie să ne oprim niciodată doar la înţelesul firesc al cuvintelor ce descriu într-un limbaj strict omenesc evenimente în care s-a implicat Dumnezeu sau a fost prezent Dumnezeu. Important este mesajul pe care a urmărit Dumnezeu să-l transmită, mesaj care trebuie să conţină totdeauna principiile neprihănirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă ca Dumnezeu, chiar dacă evenimentul consemnat în Biblie este aşternut în cuvinte omeneşti. Trebuie să cerem înţelepciune de la Dumnezeu să vedem slava Sa în mesajul transmis în cuvinte omeneşti.

Ca un fapt foarte interesant este că Dumnezeul Noului Testament, descoperit în persoana lui Isus Hristos, este exact acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament descoperit în diferite chipuri, cum ar fi o tufă care ardea dar nu se consuma, nu se mistuia, un înger sau chiar Îngerul Domnului. În Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu este acela care a fost prezent în toată istoria omenească, de la căderea lui Adam şi până la întruparea Sa ca om, în Betleem. Deci, Dumnezeul Vechiului Testament este Fiul lui Dumnezeu în realitate. Iar acest adevăr aruncă lumină asupra evenimentului celor zece plăgi, în sensul că Acela care s-a confruntat cu încăpăţânarea lui faraon a fost de fapt Fiul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Tatăl. 

Persoana care s-a prezentat lui Moise cu numele "Eu sunt", este aceeaşi persoană care, peste veacuri, avea să le spună iudeilor necredincioşi că înainte de Avraam El deja exista, spunând: "sunt Eu". "Dumnezeu a zis lui Moise: >Eu sunt Cel ce sunt<. Şi a adăugat: >Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte Eu sunt, m-a trimis la voi<." Exod 3,14. "Isus le-a zis: >Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu<." Ioan 8,58. Într-un mod direct, Hristos recunoaşte legătura Lui cu Avraam, aşa cum s-a desfăşurat ea în timpul acestuia din urmă, că de fapt chemarea lui Avraam a venit de la Hristos, ca Fiul al lui Dumnezeu neîntrupat încă. 

Isus Hristos este în realitate şi în mod absolut Yahweh al Vechiului Testament. Este numele ce exprimă existenţa prin Sine însuşi a Fiului lui Dumnezeu, întocmai după cum Tatăl există prin Sine însuşi. În baza acestei realităţi minunate a putut Isus Hristos să afirme cu respect şi ferm că "Eu şi Tatăl una suntem". Ioan 10,30.

     "Iehova, Cel veşnic, având viaţă în Sine însuşi, Cel necreat, El însuşi fiind Izvorul şi Susţinătorul a toate, este singurul îndreptăţit la suprema închinare şi adorare." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea dată lui Israel, par. 11.

     "Iehova este numele dat lui Hristos. >Iată, Dumnezeu (Domnul Iehova) este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit. Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!<" The Signs of the Times, 3 mai 1899.

     "Porţile cerului se vor ridica din nou şi, cu de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de sfinţi, Mântuitorul nostru va veni ca Împărat şi Domn al domnilor. Iehova Emanuel >va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume<. Zaharia 14,9." Cugetări de pe Muntele Măslinilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. "Vie Împărăţia Ta", par. 4.

Emanuel este un alt nume cu care Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat celor credincioşi; este un nume ce aparţine Fiului, nu Tatălui, căci doar El a venit între oamenii păcătoşi ca să fie într-un sens nou Dumnezeu cu noi! Aşadar, trebuie să fie vădit adevărul că Dumnezeul care l-a trimis pe Moise în Egipt, ca să scoată poporul israel din robie, a fost Fiul lui Dumnezeu sau Isus Hristos, numele Lui de întrupare. Iar acest fapt ne conduce implicit la gândul că faraon s-a împotrivit Fiului lui Dumnezeu, fiindcă El este Dumnezeul manifestat peste tot în erele Vechiului Testament. 

Deci, în pofida limbajului Bibliei şi a impresiilor şi prejudecăţilor cu care înţelegem evenimentele vechi-testamentare, Fiul lui Dumnezeu, care s-a arătat şi manifestat în perioada de dinaintea întrupării Sale, trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, cu acelaşi caracter, aşa cum s-a manifestat pe pământ în chip de om adevărat! În seama lui Isus din Nazaret nimeni nu pune atrocităţile întâmplate în erele de dinaintea întrupării Sale, dar în seama Dumnezeului din Vechiul Testament, care este de fapt tot Isus Hristos, dar neîntrupat ca om, fiindcă nu sosise vremea, sunt puse toate pedepsele şi omorurile solicitate prin porunci sau considerate ca având loc direct prin puterea divină invincibilă. Avem, aşadar, două imagini şi percepţii diferite cu privire la una şi aceeaşi persoană, lucru care nu este întocmai în regulă; iar acest fapt este evident ca lumina zilei.

Manifestarea Fiului lui Dumnezeu în perioada vechi-testamentară trebuie să fie aidoma manifestării lui Isus Hristos, Cel întrupat, din era nou-testamentară. Dacă Isus declară despre Sine: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8, şi este evident ca lumina soarelui că El este una şi aceeaşi persoană peste tot în Sfintele Scripturi, fiindcă El este singura Fiinţă din tot Universul care îl poate descoperi pe Tatăl, atunci este de-a dreptul imposibil să credem că Dumnezeul din trecut este diferit de Dumnezeul întrupat! Adevărul este unul singur, iar acesta este declarat în cuvintele cele mai simple şi imposibil de tăgăduit: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci, înainte de căderea omului în păcat, după căderea omului în păcat, în toate veacurile din perioada Vechiului Testament şi în toate veacurile din perioada Noului Testament, şi în veci, adică permanent şi pentru totdeauna! Acesta este adevărul şi aceasta este esenţa Evangheliei în această privinţă.

Acum, cum am putea noi să identificăm imposibilitatea schimbării lui Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu, ca mod de manifestare, în absolut toate evenimentele biblice? Prin ochiul credinţei întemeiate direct pe principiile inviolabile şi neschimbătoare ale Evangheliei, ale caracterului lui Dumnezeu. Singurul mod cu privire la felul cum Dumnezeu se raportează şi îl tratează pe omul păcătos este în neprihănire, fiindcă autoritatea Sa morală nu îi permite să facă altfel. Am învăţat că autoritatea lui Dumnezeu este morală şi că principiile care o susţin sunt totdeauna de aceeaşi natură cu autoritatea susţinută de ele, adică de natură morală. Este absurd să foloseşti forţa brută sau constrângerea conştiinţei unei fiinţe inteligente, indiferent cât de răzvrătită ar fi, dacă autoritatea exercitată este de natură morală! Este o incompatibilitate crasă între folosirea forţei şi autoritatea izvorâtă numai din principii morale.

Fiindcă principiile guvernării lui Dumnezeu sunt de natură morală, atunci acest lucru impune de la sine o ţinută divină, un comportament în exact aceeaşi măsură. Autoritatea morală a lui Dumnezeu nu-i permite în absolut nici o împrejurare să folosească puterea Sa creatoare pe post de bâtă! De altminteri, ea nici nu poate fi folosită vreodată în acest fel şi în scopuri care s-ar potrivi mai degrabă manifestărilor păcatului decât ale neprihănirii. Prin urmare, manifestarea lui Isus faţă de faraonul Egiptului trebuie să fie manifestarea autorităţii morale, unde singurele principii folosite pe post de mijloace de salvare au fost mila, bunătatea şi dragostea invincibilă! Dacă noi nu reuşim să înţelegem acest adevăr măreţ, atunci nu avem cum să înţelegem caracterul lui Dumnezeu, nici voia Sa şi nici principiile guvernării Sale.

Vom avea în minte imaginea distorsionată a Dumnezeului Bibliei numai pentru că rămânem şi ne încăpăţânăm să rămânem doar la cuvintele care descriu atrocităţi şi violenţa din ere demult apuse. Dumnezeu ne cheamă la o treaptă mai înaltă a cunoştinţei. 

Mai există o dovadă de netăgăduit că Isus a fost cel care a scos cu tăria Lui poporul iudeu din Egiptul antic. Iar acum suntem pe cale să statornicim şi să învăţăm calea înţelegerii corecte a Vechiului Testament. Apostolul Pavel declară următoarele cu privire la acest episod, pe care noi îl vom studia în profunzime: "Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos". 1Corinteni 10,1-4. 

Remarcăm că apostolul Pavel numeşte pe Dumnezeul care i-a scos cu puterea Sa din Egipt, Hristos. Nimeni nu poate tăgădui că acesta este adevărul. Pavel confirmă că Hristos este Acela care a fost cu poporul iudeu tot timpul, până la stabilirea lor în Canaanul pământesc şi de acolo mai departe, într-o mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de credinţa exercitată de ei în El, până la lepădarea lor ca naţiune favorizată, în anul 34 d.Hr., o dată cu omorârea diaconului Ştefan cu pietre. Apostolul neamurilor declară lămurit că evreii au mâncat o hrană duhovnicească, făcând referire la mana cerească, şi au băut o băutură duhovnicească, făcând referire la apa care ţâşnea din stâncă, prin care a fost săturat poporul. Dar, în toate acestea ei trebuiau să priceapă că adevărata lor hrană şi adevărata lor băutură este Isus Hristos, care-i menţinea în viaţă în mod miraculos, în condiţii care nu permit existenţa sau viaţa, adică în pustiu.

Hristos dezvăluie acest adevăr, peste veacuri, iudeilor necredincioşi, când le-a spus: 

     "Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: >Le-a dat să mănânce pâine din cer<. Isus le-a zis: >Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa<. >Doamne<, I-au zis ei, >dă-ne totdeauna această pâine<. Isus le-a zis: >Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată<... Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii." Ioan 6,31-35.51.

     "Drept răspuns, Isus i-a zis: >Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie...< Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică." Ioan 4,10.14.

Este foarte interesant modul în care Pavel citeşte şi înţelege Scripturile Vechiului Testament în legătură cu acest eveniment. El nu s-a oprit doar la cuvintele care descriu ieşirea iudeilor din Egipt şi periplul lor prin pustiu, timp de patruzeci de ani, înainte de a intra în Canaan. Pe el l-a interesat mesajul divin conţinut în acele cuvinte. Nu l-a deranjat limbajul omenesc, ci a trecut peste semnificaţia lui lexicală, omenească, şi a pătruns în slava lui Dumnezeu arătând că pâinea şi apa pe care le consumau ei trebuie luate sau înţelese cu sensul lor spiritual! El nu a văzut doar o stâncă, aşa cum este descrisă în cuvinte omeneşti, ci a văzut şi priceput cu ochiul credinţei că stânca aceea îl simboliza chiar pe Hristos, fiindcă El era singurul în măsură să facă stânca un izvor de apă potabilă.

Pavel chiar spune că această stâncă venea după ei, ca şi cum ar fi fost în mişcare, cu toate că o stâncă este imposibil să meargă. În descrierea biblică stânca este doar un loc unde se aflau multe roci care o compuneau, un ceva imobil, fix; şi din punct de vedere al cuvintelor ce descriu acel episod ar fi imposibil să înţelegem prin stâncă ceva care merge, întrucât nu permite semnificaţia cuvântului şi a descrierii ca atare. Pavel, însă, trece peste înţelesul omenesc al cuvintelor, şi dezvăluie slava lui Hristos, adevăratul înţeles sau semnificaţie a descrierii.

Vreau să menţionez faptul că el nu face o aplicaţie practică sau spirituală, ori omiletică, întrucât el nu predică deloc corintenilor. Epistolele sale erau scrisori ce nu conţineau şi nu conţin predici, ci sfaturi, îndemnuri şi avertizări, inclusiv învăţături morale şi spirituale de excepţie. El trage cortina ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă şi oferă interpretarea corectă a evenimentului descris în Vechiul Testament. Aceasta este singura modalitate să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi modul cum El se apropie şi îi tratează pe oamenii păcătoşi. Aici descoperim cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Este exact ce am menţionat şi scos la lumină în studiul anterior. 

Dumnezeu ne oferă prin apostolul Pavel cheia prin care noi trebuie să citim şi să înţelegem Scripturile Vechiului Testament. Noul Testament este lumina înţelegerii corecte a Vechiului Testament; este slava descoperită a principiilor neprihănirii, aşa cum caracterizează ele viaţa lui Dumnezeu manifestată în Isus Hristos. Când Pavel a înţeles caracterul Mântuitorului, a reuşit să priceapă modul de manifestare al lui Dumnezeu faţă de omul păcătos în toate evenimentele vechi-testamentare unde Dumnezeu pare că este brutal şi neînduplecat. Din acest motiv temeinic a şi scris: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Şi mai interesant este faptul că Pavel ne destăinuie cum trebuie privite toate evenimentele biblice, care întregesc istoria umanităţii, ca să putem înţelege cum se cuvine rostul celor consemnate, precum şi caracterul lui Dumnezeu manifestat. El ne spune astfel: "Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor." 1Corinteni 10,11. Dacă ne obişnuim să pricepem cu ochiul credinţei, asemenea lui Pavel, care ne şi îndeamnă să privim în felul acesta toate lucrurile despre care face vorbire, istoria Vechiului Testament, atunci suntem pe poziţia omului lui Dumnezeu care înţelege manifestarea lui Dumnezeu numai pe baza principiilor neprihănirii. În nici o împrejurare sau situaţie, care nouă ne dau de gândit serios astăzi, cu privire la Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeu, şi trebuie să citim şi să înţelegem că este vorba despre Isus Hristos, fiindcă e singura Persoană în stare se îl descopere pe Tatăl, nu s-a manifestat şi descoperit niciodată altfel decât potrivit principiilor care sunt temelia caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării împărăţiei Sale. 

Noi trebuie să învăţăm, iar aceasta este o chemare din partea lui Hristos, să privim toate întâmplările care întregesc raportul Vechiului Testament drept pilde scrise pentru învăţătura noastră. Deci, scopul consemnării acestora în Biblia Vechiului Testament este pentru învăţătura noastră, mai ales a generaţiei din prezent care urmează a fi martora celei mai mari şi strălucite descoperiri a caracterului lui Dumnezeu din toate timpurile, fiindcă aceasta se întinde pe întreg mapamondul. Aşadar, în virtutea acestui principiu, aflăm prin cele scrise de apostolul Pavel că evenimentul ieşirii evreilor din Egipt, inclusiv cele zece plăgi, reprezintă o pildă pentru învăţătura noastră. El ne îndeamnă astfel să luăm seama la învăţătura pe care ambele evenimente o poartă şi, de asemenea, să privim dincolo de cele scrise, dincolo de cuvintele omeneşti cu ajutorul cărora au fost consemnate acele evenimente. 

Pilda urmăreşte să scoată la iveală o învăţătură morală care are la bază nişte principii spirituale de excepţie, pe potriva sfinţeniei lui Dumnezeu. Pildele au fost, prin urmare, mijlocele prin care Hristos a căutat şi dorit să descopere ascultătorilor Săi marile adevăruri spirituale şi marile principii ale neprihănirii care formează la un loc fundamentul caracterului lui Dumnezeu şi totodată guvernarea împărăţiei Sale. Este de aşteptat, deci, ca în evenimentul celor zece plăgi, Hristos, ca Yahweh al Vechiului Testament, să-şi fi descoperit principiile neprihănirii prin singura autoritate disponibilă ce caracterizează Fiinţa lui Dumnezeu şi împărăţia Sa, şi anume autoritatea morală din care decurg bunătatea, mila şi iubirea supremă! 

Pentru mintea firească, ştiu că este foarte greu să privească şi mai ales să admită acest adevăr, aşa cum este subliniat mai sus. Însă, noi suntem chemaţi să cântărim toate dovezile descoperite, să le punem doar în balanţa Cerului, fiindcă numai astfel mintea poate decide corect, conştiinţa poate să se prindă de atotputernicia divină, iar sufletul poate vedea lumina slavei lui Dumnezeu într-un fel care nu a fost posibil mai înainte. A înţelege caracterul lui Dumnezeu în lumina principiile neprihănirii înseamnă a înţelege că Dumnezeu a fost descoperit de Isus Hristos de fiecare dată numai ca un Dumnezeu care nu se schimbă niciodată şi că manifestarea Lui se face doar într-un singur mod - prin bunătate, milă şi adevăr. În desfăşurarea celor zece plăgi suntem chemaţi să vedem un Dumnezeu care este doar de felul menţionat mai sus, şi nicidecum ca unul care are comportamentul unui mafiot! Urmează să descoperim slava lui Dumnezeu manifestată atunci într-un fel cu totul deosebit, şi vom vedea singuri cum au fost date pe faţă mijloacele harului divin, fără să fie ştirbit câtuşi de puţin caracterul Tatălui din cer, manifestat în şi prin Fiul Său în confruntarea cu faraonul încăpăţânat.