Lumina soliei îngerului al treilea luminează mai departe

Niciodată un adevăr descoperit de Dumnezeu nu va pieri, câtă vreme există cel puţin un singur primitor cu toată inima al acelui adevăr transformator. Cu atât mai mult dacă vorbim despre lumina îngerului care va umple cu slava sa tot pământul. Ne amintim că începutul marii strigări s-a făcut auzit întâiaşi dată în toamna anului 1888, fiind în sine chiar prima chemare la nuntă adresată bisericii adventiste. Prin respingerea Duhului Sfânt avea să aibă loc o amânare, până în anul 1950, când Wieland şi Short introduc a doua chemare la nuntă pentru biserica adventistă, solia prezentată fiind aceeaşi ca cea din 1888. De fapt, ei invitau întreaga biserică la pocăinţă şi la reabilitarea mesajului preţios dat de Duhul Sfânt în 1888.

Însă, aceşti doi oameni deosebit de credincioşi au preferat să rămână foarte prudenţi, aşa că nu s-a format o nouă biserică în America, acolo unde au avut loc evenimentele din 1950. Dar, întrucât solia de la 1888 era extrem de importantă, fiind vitală pentru orice primitor doritor, căci cu ea Dumnezeu va încheia lucrarea Sa pe pământ, ţinta ei fiind, în primul rând, curăţirea fiilor lui Levi, în vederea pregătirii venirii lui Hristos pe norii cerului, ea nu avea cum să se piardă, Duhul Sfânt trezind un mare interes religios în Australia şi Noua Zeelandă! Aici, protagoniştii introducerii soliei marii strigări au fost, aşa după cum am scris deja, fraţii Brinsmead.

Scrierile lui Waggoner şi Jones au fost multiplicate şi răspândite peste tot în Australia şi Noua Zeelandă. Astfel, avea să se formeze o nouă mişcare în jurul fraţilor Brinsmead. Acesta a fost tiparul de veacuri al formării unei noi biserici după ce vechea biserică respinge definitiv Evanghelia lui Hristos. Dar, în mod absolut inexplicabil, această mişcare de trezire religioasă, care şi-a găsit ecou în întreaga lume adventistă, avea să se destrame, cei mai mulţi reîntorcându-se în biserica adventistă, alţii preferând alte biserici, iar puţinii care au mai rămas l-au urmat pe Robert Brinsmead, dar până când au fost semne clare că el trece de la o extremă la alta, rezultatul fiind că mişcarea s-a stins iar Robert Brinsmead devenind ateu până la urmă!

Oare, aşa să se termine ceea ce Dumnezeu începuse? Lumina care vine de sus nu se poate stinge niciodată, mai ales când este oferită în contextul unei mari treziri religioase necontrafăcute, deci al cărui iniţiator este chiar Duhul Sfânt. În tumultul acelor ani, pe la începutul lor, şi mă refer la anii 1950, mulţi studenţi şi alţi tineri adventişti doritori după harul transformator al Duhului Sfânt, au transpus în viaţa lor mesajul soliei din 1888. Experimentaseră pentru prima oară ceea ce se cheamă naşterea din nou biblică, în care vrăjmăşia este înlocuită cu neprihănirea vie a lui Hristos!! Era pentru prima oară după 1888 când se înţelegea în mod clar că păcatul nu este doar fapta păcătoasă ori tendinţele păcătose, sau că ţine de alegerea omului, ci că păcatul era vrăjmăşia stăpânitoare dinăuntrul omului cu care se nasc toţi oamenii de pe pământ.

Au înţeles că omul din Romani 7 nu este născut din nou, ci doar convertit intelectual, şi că doar omul din Romani 8 este biruitorul asupra păcatului mărturisit şi părăsit!!! Au înţeles pentru prima oară că Evanghelia lui Hristos este putere, chiar puterea creatoare prin care Hristos a adus la viaţă absolut totul!! Spre deosebire de adventismul laodicean, aceşti tineri trăiau cu adevărat eliberarea din robia păcatului. Erau liniştiţi, integri, blânzi, răbdători, prezentând cu mare putere Evanghelia lui Hristos. Solia îngerului al treilea, introdusă prin îngerul al patrulea la Minneapolis, avea mare efect asupra acestora dar şi asupra altora care ascultau. Aşa se face că, pe fondul trezirii religioase din Australia, aceşti tineri prezentau mesajul tuturor celor interesaţi. Unul dintre ei, John Martin, din Noua Zeelandă, a ajuns şi la un profesor de tâmplărie şi de desen, de la Colegiul Misionar Adventist din Noua Zeelandă. Acest eveniment se întâmpla undeva în jurul anului 1954. Sau poate chiar mai devreme un pic. Numele acelui profesor sincer şi devotat bisericii adventiste era Frederic Thomas Wright. Îmbrăţişase adevărurile adventiste încă de când era copil, de pe la vârsta de şapte ani. Avea o mamă extrem  de devotată adevărurilor bisericii adventiste, iubind nespus de mult adevărul despre sanctuarul ceresc.

Dragostea ei faţă de adevărurile Evangheliei s-a răsfrânt şi asupra copiilor ei, mai cu seamă asupra lui Frederic Wright. El ar fi vrut să devină pastor, însă în urma unor experienţe triste, care l-au pus în gardă cu adevărata stare de spirit prezentă la nivel înalt printre pastori şi lucrători, a renunţat la acest gând, îndreptându-se în final spre Colegiul Misionar din Noua Zeelandă. Aici preda tâmplăria şi desenul. Când John Martin l-a întâlnit pe Frederic sau Fred, aşa cum îi spuneau toţi cei ce-l cunoşteau, a început să-i povestească despre evenimentele întâmplate la Minneapolis, despre Waggoner şi Jones, despre neprihănirea prin credinţă şi despre viaţa de biruinţă asupra păcatului. Fred a rămas mai mult încurcat, căci nu auzise niciodată de Minneapolis, şi mai ales de viaţa de biruinţă asupra păcatului. I se părea a fi o utopie.

Fred îşi făurise o bună reputaţie la Colegiu, dar numai pe dinafară, fiindcă înăuntru putea fierbe ca un cazan, având grijă să nu dea pe afară presiunea. Moştenise de la tatăl său un temperament aprig şi furtunos. Îşi vărsa focul numai acasă, pe soţie şi copii, pentru a se elibera de presiunea acumulată din cauza elevilor năzbâtioşi. La cursurile lui erau trimişi de regulă elevii cu probleme, plecându-se de la considerentul că teoria combinată cu practica îi va ajuta mai mult. Însă, cu toate că se declarau adventişti, erau din cale afară de neascultători şi răi. Aşa că nervii lui Fred erau puşi la încercare zi de zi.

La auzul că se poate trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului, l-a pufnit râsul. A încercat să-i explice tânărului Martin că o asemenea viaţă este o iluzie, că numai Hristos a putut să o trăiască şi că orice păcătos o va primi în dar când va fi luat la cer. Însă, până atunci nici un om nu poate scăpa de păcat. O viaţă de creştin nu se poate concepe fără păcătuire, mărturisire, iar păcătuire şi mărturisire, şi tot aşa până la venirea lui Isus, care va rezolva problema. Omul e dator să facă tot ce poate mai bine, să se străduiască să păcătuiască cât mai puţin, iar când o face să mărturisească acele păcate. De aşa natură era concepţia lui Fred la vremea aceea. Vi se pare cunoscută, aţi auzit-o şi astăzi în biserică?

Martin l-a privit cu deosebită simpatie şi durere, ochii lui trădându-i parcă gândurile neexprimate: "Fred, dragă prietene, ai nevoie de mult, mult ajutor, căci te afli în mare necaz!" Apoi, tânărul l-a întrebat dacă nu ar vrea să facă împreună nişte studii biblice. Fred a fost de acord. Cu toate că Martin se exprima greu, găsindu-şi cu dificultate coerenţa în prezentarea subiectului, totuşi Fred a fost destul de receptiv şi şi-a notat toate textele biblice pe care i le prezenta tânărul. La sfârşitul studiului, Fred şi-a dat seama că nu a înţeles nimic. Subiectul vieţii de biruinţă asupra păcatului era ceva absolut străin pentru el, mintea sa neputându-l încadra în nici un reper cunoscut de ea. Dar, cu toate acestea, la ceva vreme după acest episod, în timp ce medita la versetele prezentate de Martin, dintre care unul spunea: "păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră", a înţeles că viaţa de biruinţă asupra păcatului are sens şi că Evanghelia este cu adevărat puterea creatoare a lui Dumnezeu. A realizat pentru întâiaşi dată că cel care trăieşte o viaţă de înfrângere, fiind mereu biruit de aceleaşi păcate mărturisite iar şi iar, la nesfârşit, arată în viaţa lui că păcatul este mai tare decât neprihănirea şi că nu are nici un folos de pe urma jertfei lui Hristos!!!

S-a speriat de moarte, realizând ca niciodată înainte că soluţia izbăvirii din robia păcatului este singura în măsură să rezolve situaţia. A priceput corect că păcatul este mai întâi ceea ce eşti şi abia după aceea ceea ce faci. Pentru prima oară a înţeles că naşterea din nou se petrece doar după ce are loc mai întâi o moarte, moartea vrăjmăşiei. A înţeles, ca şi apostolul Pavel, că vrăjmăşia este tocmai puterea păcatului cu care ne naştem şi care ne ţine robi în păcat, fără să ştim. Că această vrăjmăşie este natura spirituală din noi care trebuie înlocuită cu natura divină a lui Hristos, singura soluţie viabilă şi perfectă pentru salvarea omului. Pavel vorbeşte foarte frumos despre acest subiect în Romani 6-8. Acesta a şi fost de altfel miezul soliei prezentate de Jones şi Waggoner în 1888, la faimoasa conferinţă de la Minneapolis.

Când a realizat în primă fază toate aceste lucruri, s-a rugat altfel şi a intrat într-o nouă experienţă religioasă. A predat vrăjmăşia şi o dată cu ea pe sine însuşi şi voinţa sa lui Hristos, având pe deplin încredinţarea, fără să simtă vreo emoţie, că este un om nou. L-a rugat pe Hristos să-i dăruiască un alt temperament potrivit noii experienţe. Aşa a devenit un alt om, efectul soliei neprihănirii prin credinţă fiind vizibil. Toată viaţa a îndrăgit acest mesaj, în pofida slăbiciunilor şi greşelilor pe care le-a mai făcut. Acasă şi la şcoala devenise alt om. Soţiei aproape că nu i-a venit să creadă că se transfomase aşa peste noapte. De fapt, chiar ea i-a spus că devenise pur şi simplu alt om.

Studenţii recalcitranţi trimişi la el la cursuri, aveau să devină liniştiţi spre uimirea Colegiului. Nu înţelegeau cum acei studenţi răi, ajunseseră cuminţi şi ascultători pe deasupra. De altminteri, Fred făcea studii biblice împreună cu studenţii săi care-i solicitau acest lucru, despre biruinţa asupra păcatului, acasă la el. Apoi, Colegiul a aflat ce crede şi susţine Fred şi i-a pus în vedere să nu răspândească şi să nu vorbească despre ceea ce crede el. Trebuie să amintesc faptul că regula vieţii sale, pe care a respectat-o tot timpul, a fost aceea de a vorbi doar dacă este chemat de cei interesaţi în această privinţă! El nu putea accepta să nu vestească solia neprihănirii prin credinţă şi cum poate fi biruit păcatul în viaţa personală, aşa că în 1962 l-au exclus din biserică. Tendiţa vremii aceleia în biserica adventistă, ca şi astăzi de altfel, era aceea de conformare faţă de tot ce vine de la Conferinţa Generală. Nu trebuia acceptat nimic în afara adventismului "cunoscut" de biserică!!!

După plecarea de la Colegiu, a lucrat ca oier la o stână din Noua Zeelandă. Vreme de doi ani, cât a rămas în această slujbă, a avut tot timpul să studieze şi să înţeleagă Evanghelia veşnică, dar prin mesajul îngerului al patrulea prezentat în 1888. I s-a solicitat să prezinte Evanghelia lui Hristos. Şi fiindcă solicitările erau tot mai dese, s-a rugat lui Dumnezeu să rezolve situaţia, întrucât nu putea să facă două lucruri deodată. Şi, pe când se afla sus în munte, împreună cu oile, a simţit că se face auzită o voce, dar în mintea lui, care-l îndemna să se ducă să vestească Evanghelia neprihănirii prin credinţă. I s-a părut la început că din cauza oboselii mintea începe să-i joace feste. Însă, curând, avea să constate că nu-i aşa. Acea voce suavă i s-a adresat din nou, fiindcă Fred era vizibil şovăitor, nu pentru că nu dorea să vestească Evanghelia, ci din cauza proprietarului fermei de oi, un englez foarte rece şi morocănos, care ştia că nu va fi de acord cu plecarea lui, întrucât trebuie îndeplinite nişte condiţii. A fost întrebat care ar fi acele condiţii, iar el i-a spus vocii că acela care ar trebui să-l înlocuiască mai întâi trebuie să nu fie căsătorit, trebuie să fie dispus să vină, apoi trebuia să aibă experienţă în păstorirea oilor, să cunoască mesajul neprihănirii prin credinţă şi, pe deasupra, să fie dispus să locuiască la stână.

Vocea i s-a adresat şi i-a spus să scrie o scrisoare sorei lui Robert sau Bob Brinsmead, iar problema se va rezolva. Fred a fost puternic impresionat de cele întâmplate şi a coborât îndreptându-se spre camera sa cu gândul să scrie scrisoarea. În final a scris-o cu mare greutate, dar mai mult ca pe ceva de pe urma căruia nu va căpăta nici un răspuns, întrucât condiţiile patronului, i se părea lui, erau prea drastice ca să poată fi împlinite. După doar două săptămâni, timp în care a pierdut din vedere că a trimis scrisoarea, se pomeneşte cu un răspuns favorabil în care era înştiinţat că există un tânăr ce împlinişte absolut toate criteriile patronului. A fost uluit, nevenindu-i să creadă. Ce se întâmplase? Un tânăr adventist, care ajunsese să îndrăgească solia neprihănirii prin credinţă, a ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea practica meseria de asistent sanitar, din cauză că personalul de la conducerea instituţiei în care lucra, instituţie adventistă, i-a pus în vedere fie să-şi continue meseria, dar fără să vorbească pacienţilor despre ceea ce numea el Evanghelia, fie îşi face bagajele şi pleacă!

A trebuit să plece, căci în chestiuni de conştiinţă biserica şi oricine altcineva nu are nimic de spus!! Problema cu care se confrunta acum era lipsa banilor. Nu se mai putea întreţine. Atunci s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i ofere orice posibilitate de întreţinere, apelând la făgăduinţa Lui care spune că cel ce va trăi prin credinţă nu va fi lăsat să piară. Exact în momentul când a terminat rugăciunea şi s-a ridicat în picioare, a venit poştaşul înmânându-i o scrisoare din partea sorei lui Brinsmead. Acolo era răspunsul lui Dumnezeu pentru rugăciunea sa. Pe acest tânăr îl chema Christiansen. În scrisoare i se făcea cunoscut nevoia de un oier la o stână. Tânărul, fără să se aştepte la aşa ceva, era exact persoana potrivită care împlinea toate cerinţele patronului stânii!!!

În cele din urmă, proprietarul englez a văzut providenţa lui Dumnezeu în toate aceste evenimente şi l-a eliberat pe Fred din slujba sa. Din momentul acela a început să călătorească peste tot în Australia şi în toată lumea, ducându-se totdeauna numai acolo unde era chemat. Îşi făcuse un criteriu în viaţă, după ce s-a rugat lui Dumnezeu, să nu ceară nimănui niciodată bani pentru călătoriile sale sau pentru întreţinerea sa. A respectat cu consecvenţă acest principiu până la moartea sa, care a survenit în anul 1997. În jurul lui avea să se adune credincioşi de pe toate continentele, deşi mişcarea respectivă număra doar câteva mii de credincioşi în toată lumea. În felul acesta s-a făurit o nouă biserică în afara bisericii adventiste, majoritatea fiind adventişti excluşi sau care au plecat de bună voie.

Avea să se adauge multă lumina la cea care deja era cunoscută. Cel mai preţios adevăr fiind fără doar şi poate cel referitor la caracterul lui Dumnezeu. Cartea sa, Behold Your God, este un punct de reper în acest domeniu. Biserica nou formată avea să ducă stindardul adevărului mai departe. Ea avea să poarte numele de Biserica Adventistă a Odihnei de Sabat. În cadrul acestei mişcări nu a existat o conducere în felul conducerii organizaţiilor religioase. În schimb, Fred se considera mesagerul principal al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu oferă lumină întregii biserici. Ceilalţi lucrători erau văzuţi ca fiind mesageri secundari. Mişcarea a pornit frumos pe la începutul anilor 1960 şi avea să meargă bine până spre finele anilor 1980. În pofida marii sale sincerităţi, Fred a căzut în păcatul adulterului. Păcatul lui avea să fie descoperit pe la începutul anilor 1980. Din acel moment starea de spirit a bisericii avea să se schimbe. Din păcate şi alţii în decursul timpului aveau să-i urmeze exemplul. El s-a căit amarnic, dar nu a mai putut opri urmările niciodată.

Nu ştia cum să procedeze mai departe, să mai rămână mesager principal sau să se ocupe de alte treburi mai mărunte ale bisericii. Studiind, a înţeles că mesagerul lui Dumnezeu, şi l-a luat drept model pe Moise, atunci când păcătuieşte răspunde doar în faţa lui Dumnezeu!? Aşa avea să înceapă era a ceea ce el avea să numească ordinea evanghelică. Adică, Dumnezeu îşi descoperă mesajul printr-un sol principal pe care acesta îl dăruieşte mai departe solilor secundari, care aceştia îl dau mai departe bisericilor pe care le păstoresc. Toţi mesagerii sunt aleşi de către Dumnezeu şi sunt răspunzători pentru păcatele şi greşelile lor numai lui Dumnezeu, nu şi bisericii. În felul acesta, din cauza acestui concept greşit, frâiele bisericii aveau să treacă treptat dar sigur în mâinile omului.

Din anul 1989, Fred nu a mai ţinut conferinţe, acestea având ca principal vorbitor pe germanul Andreas Dura, care avea să devină mesager principal, după titulatura pe care o folosesc ei şi astăzi. Avea probleme cu vocea, întrucât vorbea foarte mult, conferinţele întinzându-se pe parcursul a opt sau nouă zile, de obicei de vineri până sâmbăta din săptămâna următoare. Ţinea conferinţe după conferinţe în tot cursul anului, astfel fiindu-i suprasolicitată vocea. Însă, din momentul când i s-a descoperit păcatul, avea să îmbătrânească rapid, să-şi piardă sănătatea, ajungând în final să aibă boala lui Parkinson. Atât de mult a conştientizat grozăvia păcatului lui, încât, chiar dacă s-a căit sincer, forţa şi urmările acestuia la nivel de biserică aveau să-l distrugă!

Din 1989 biserica avea să poarte numele oficial de Biserica Adventistă a Odihnei de Sabat. Sediul acesteia s-a aflat până în 1990 în Australia, în Queensland. Exista şi o tipografie acolo. Însă, după păţania lui Fred, soţia lui s-a înverşunat şi a depus toate eforturile să intre în posesia întregii proprietăţi şi a banilor. A reuşit în final acest lucru, lipsind biserica respectivă doar de proprietatea sa, banii fiind transferaţi în Germania împreună cu Fred, care ajunsese tot mai slăbit. Toate s-au întâmplat la începutul anilor 1990. Aşa că noul sediul al bisericii se află din 1991 în Germania, la Dickendorf, mesagerul principal fiind Andreas Dura. El este considerat de credincioşi, potrivit teoriei ordinii evanghelice, unicul sol din lume prin care Duhul Sfânt comunică lumina Sa. Iar toţi ceilalţi sunt doar primitori.

În dorinţa sa sinceră, Andreas a dorit să pună lucrurile la punct, să imprime mişcării un alt ritm, în direcţia bună. Această "ofensivă" a început mai cu seamă după moartea lui Fred, în 1997. Dorea să conştientizeze întreaga biserică de nevoia de a fi consecventă întregii lumini dăruite. În final, a trebuit să recunoască faptul că biserica se află în condiţia laodiceană. Pe această temă a scris un întreg articol în primăvara anului 1998, care poate fi găsit în revista bisericii The Messenger and News Review. Destul de mulţi credincioşi nu agreau ca la cârma bisericii să se afle alt om. Aşa că s-a trecut la modelarea felului de a gândi al lucrătorilor, prin conferinţele ţinute an de an la Dickendorf, potrivit tiparului de la centru. Voiau să imprime în minţile lucrătorilor punctul de vedere al centrului. În felul acesta amprenta omenească avea să se aşeze tot mai greu asupra bisericii.

S-a înfiinţat şi o aşa numită şcoală la Dickendorf unde trebuiau să vină mai cu seamă lucrătorii pentru a le fi modelată mintea potrivit felului de a gândi şi de a vedea lucrurile asemenea celor de la centru, care le era caracteristic, fiind doar unul omenesc. Era considerată o şcoală înfiinţată de Dumnezeu. Rezultatul a fost că majoritatea lucrătorilor, precum şi mulţi credincioşi sinceri, a trebuit să părăsească biserica respectivă, despre care Fred credea că este mişcarea îngerului al patrulea. Astăzi se încearcă într-un fel sau altul supravieţuirea bisericii respective.

Problema lor gravă este că centrul trebuie să deţină controlul absolut în orice, prin învăţătură, prin lucrători special instruiţi la Dickendorf în acest sens şi printr-o ascultare deplină de comenzile oamenilor. Omul a ajuns iară centrul de comandă, deşi verbal se susţine tocmai contrariul, ca întotdeauna. Un început frumos s-a sfârşit tragic, ca toate bisericile pe care Dumnezeu le-a chemat să încheie lucrarea!!! Ce se întâmplă în situaţia de faţă? Cum va lucra Dumnezeu pentru terminarea lucrării Sale pe pământ, dar nu mai înainte de a-şi curăţi un popor credincios? Care va fi alternativa Lui? Oare există vreuna? Dumnezeu mai are o singură alternativă, care nu a dat greş niciodată. Vom vedea asta din profeţia biblică şi din mărturiile Duhului Sfânt.

Până acum am încercat să creionez cumva, pe scurt desigur, toată istoria bisericii chemate de Dumnezeu până astăzi, pentru a înţelege cum lucrează Dumnezeu şi cum răspunde biserica, mai ales atunci când autoritatea omului a înlocuit autoritatea Evangheliei, pe Isus Hristos şi dragostea Sa neţărmurită. O dată înţeles modul de lucru al lui Dumnezeu şi faptul că El nu se schimbă, atunci devine uşor să înţelegem cum va acţiona în viitor! Apoi, pentru a înţelege bine de ce s-au întâmplat toate aceste căderi tragice din 1855 încoace, va trebui să abordăm fenomenul laodicean. Aici se află secretul iscusinţei lui Satana de a amâna venirea lui Hristos!!! Aşadar, înainte de a pricepe cine este biserica rămăşiţei prin care Hristos va încheia lucrarea, va trebui să cercetăm atent, să studiem ce înseamnă fenomenul laodicean!!!