Parabola smochinului neroditor

Am văzut deja cum Laodicea îşi găseşte corespondentul în istoria poporului evreu şi în parabola celor zece fecioare. Dintre cele zece fecioare numai cinci sunt nechibzuite, laodiceanismul fiind caracteristica lor dominantă. Pe de altă parte, fecioarele înţelepte trăiesc în perioada laodiceană dar au marele avantaj că au ulei în candele şi în vasele de rezervă! Ele sunt "aţipite" ca şi fecioarele nechibzuite, din cauza timpului de aşteptare, numai că ele înaintează zilnic din har în har cunoscându-l pe Hristos şi neprihănirea Lui, iar atunci când se va auzi strigătul de la miezul nopţii, se vor trezi având un caracter pregătit pentru ultima mare luptă!

Fecioarele se află laolaltă, nici una neştiind cine este înţeleaptă sau nechibzuită, întrucât toate mărturisesc acelaşi adevăr - solia îngerului al treilea. De altminteri, atitudinea celor două categorii de fecioare este foarte bine zugrăvită în partea finală a capitolului 24 din Matei. În timp ce robul credincios sau fecioara înţeleaptă dă hrană la vremea hotărâtă cetei slugilor Stăpânului lor, robul cel rău, întruchiparea fecioarei nechibzuite, nu face altceva decât să descopere spiritul lumesc prin faptul că bate "pe tovarăşii lui de slujbă" şi mănâncă şi bea cu beţivii! Demn de remarcat este faptul că această acţiune are loc în preajma venirii Fiului omului sau "la venirea Fiului omului", aşa cum spune textul biblic. Matei 24,37-51. Perioada laodiceană se desfăşoară într-un timp care poartă caracteristicile vremurilor lui Noe.

Întrebarea care poate să se înfiripe în mintea adevăratului cercetător al Scripturilor este aceasta: De ce Dumnezeu îşi concentrează tot interesul asupra bisericii laodiceene? Din moment ce aceasta l-a lepădat, de ce Dumnezeu are în vedere totuşi această biserică?

Pentru a răspunde corect la aceste întrebări trebuie să avem în vedere ceva similar, care să ne ajute în înţelegerea situaţiei. Cel mai bun reper lăsat în Scripturi de Duhul Sfânt este parabola smochinului neroditor, care reflectă foarte bine atitudinea şi procedeul lui Dumnezeu faţă de biserica iudaică, prin prisma cărora putem deosebi aceeaşi purtare a Lui şi faţă de biserica laodiceană!! De altfel, fără a exagera în interpretarea acestei parobole, după cum vom vedea, smochinul neroditor este chiar întruchiparea laodiceanismului care a lovit întregul mediu adventist, chiar dacă are de-a face doar cu fecioarele nechibzuite, dar mai ales cu biserica adventistă!!!

     "El a spus şi pilda aceasta: >Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?< >Doamne<, i-a răspuns vierul, >mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.<" Luca 13,6-9.

În această parabolă Hristos vorbeşte, în primul rând, despre soarta naţiunii iudaice. "Sub simbolul smochinului neroditor şi al cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit." Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din Galilea, par. 36. Dar ea nu are aplicaţie numai asupra bisericii iudaice, din moment ce biserica ultimelor zile calcă pe urmele poporului iudeu, aşa după cum am văzut în episodul trecut. Este uşor de observat că smochinul nu are nici un fel de rod, deşi era vremea smochinelor! Mai mult, timp de trei ani acesta nu a făcut nici un rod, deşi a beneficiat de tot ce avea nevoie în acest sens.

Hristos venise printre iudei şi timp de trei ani a aşteptat ca biserica Sa să aducă roadele neprihănirii, căci avusese timp berechet spre a se pregăti în vederea acestui eveniment. Li se puseseră la dispoziţie 490 de ani, iar acum Mirele ceresc era printre ei aşteptând roadele cuvenite. Smochinul era frumos din cale afară şi pe deasupra nespus de bogat, frunzele lui stând ca mărturie în acest sens. Numai că lipseau roadele; vreme de trei ani nu a adus nici un rod! Ce se întâmplase? În loc să profite de timpul acordat pentru a deveni curaţi şi neprihăniţi, ei au ajuns formalişti, laodiceeni, dospind de aluatul fariseilor.

Mai mult decât atât, credincioşii evrei fuseseră învăţaţi să privească tot timpul la oameni şi să asculte doar de învăţăturile preoţilor şi rabinilor. Într-atât de mult se împământenise această religie a încrederii în oameni, încât atunci când Mesia a venit, poporul fusese încurajat să nu primească noile învăţături ale noului Învăţător!!! Tot ce era nou, nu putea pătrunde dincolo de cochilia fariseică şi laodiceană! Era un zid impenetrabil. Cu toate că Isus se întrupase în mijlocul lor, ei nu l-au cunoscut, de aceea considerau că nu este unul de al lor câtă vreme li se părea că încalcă legea şi profeţii, câtă vreme învăţătura neprihănirii rostită de buzele Mântuitorului era ceva absolut nou pentru urechile ascultătorilor, fiindcă rabinii îi învăţaseră să se deprindă numai cu glasul lor, nu cu cel al adevăratului Păstor.

     "Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile învăţături aduse de acest Învăţător, deoarece teoriile şi practicile Lui nu se potriveau cu învăţăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoţii şi fariseii, în loc să caute să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoţi şi conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, şi lepădau adevărul, ca să poată ţine propriile tradiţii. Mulţi fuseseră impresionaţi şi aproape convinşi, dar n-au lucrat după aceste convingeri şi n-au fost socotiţi ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta mulţi au lepădat adevărul, care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor." Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din Galilea, par. 21.

În felul acesta, atitudinea lui Isus vizavi de biserica sa din acel timp a trebuit să fie atitudinea Martorului credincios care este nevoit să-şi avertizeze biserica de la "uşă", din afară, nu dinăuntru, căci El era ţinut în afara bisericii iudaice ca un intrus neavenit, cu toate că era prezent printre ei!!! "Martorul Credincios zice: >Iată, Eu stau la uşă şi bat< (Apocalipsa 3,20). Fiecare avertizare, fiecare mustrare şi fiecare îndemnare, care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimişii Săi, reprezintă o bătaie la uşa inimii. Este glasul lui Isus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziţia de a deschide slăbeşte. Dacă impresiile din partea Duhului Sfânt sunt dispreţuite astăzi, ele nu vor mai fi aşa de puternice mâine. Inima devine mai puţin sensibilă şi cade într-o inconştienţă primejdioasă cu privire la scurtimea vieţii şi la durata veşniciei. Condamnarea noastră la judecată nu se va datora faptului că am fost duşi în rătăcire, ci că am neglijat ocaziile trimise de cer pentru a cunoaşte adevărul." Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima călătorie din Galilea, par. 22.

Este interesantă însă atitudinea vierului, a lui Isus însuşi, după ce glasul omului care a venit să caute rod, îi spune: "Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?" Dar vierul este foarte decis să-i mai acorde timp smochinului, în nădejdea că "poate" o să facă rod. Când naţiunea iudaică l-a lepădat pe Mântuitorul, prin respingerea celor două chemări, aceasta nu mai era biserica prin care Hristos să încheie lucrarea, această sarcină dând-o alteia, aşa cum se va întâmpla şi în timpul revărsării finale a Duhului Sfânt în timpul marii strigări, căci nu Laodicea va da marea strigare! Dar, şi acum ne întâlnim cu bunătatea lui Dumnezeu fără margini, deşi biserica l-a părăsit, El mai păstrează simpatie pentru ea, dar numai ca cineva care are în vedere următoarea generaţie, care n-avusese privilegiile generaţiei ce îl lepădase pe Mesia!!

Deşi biserica iudaică îşi tăiase singură binecuvântările, nemaifiind mireasa lui Hristos, totuşi Mirele are milă şi oferă generaţiei următoare, deci copiilor, ceea ce oferise şi generaţiei anterioare, adică părinţilor lor! Vă rog să observaţi că iudeii, deşi îl lepădaseră pe Isus, continuau să creadă mai departe că sunt poporul ales, şi se manifestau ca atare!!! La fel se întâmplă şi cu biserica laodiceană. Deşi l-a lepădat pe Isus, Martorul credincios, ea continuă să beneficieze de mila divină doar datorită generaţiei care n-a avut şansa celor de la 1888 şi 1950!! Astăzi este timpul de har acordat copiilor lor. Acesta este motivul pentru care din 1950 încoace a avut loc o continuare a amânării timpului venirii lui Hristos.

Hristos continuă să aibă milă pentru toţi adventiştii de astăzi pentru că doreşte ca măcar ei să nu calce pe urmele părinţilor lor spirituali. Deşi biserica adventistă nu mai este demult mireasa lui Hristos, totuşi ea beneficiază de acest har special, repet, acordat copiilor, adică generaţiei de după cea de-a doua respingere a chemării la nuntă!! Acestora li s-a pus în vedere solia din 1888, care este miezul soliei îngerului al treilea, prin toţi aceia care din 1950 încoace au vestit acest mesaj, indiferent că au fost în interiorul bisericii sau în afara ei, după ce au fost excomunicaţi. Au fost adresate apeluri pline de har în toţi aceşti ani generaţiei care ar trebui să deschidă ochii, tocmai pentru a nu repeta tragedia părinţilor lor spirituali.

Acest principiu călăuzitor în înţelegerea acestei parabole, cu aplicaţie la biserica laodiceană, l-am înţeles cu câţiva ani în urmă. Fiindcă biserica adventistă, potrivit profeţiei, repetă istoria poporului evreu, atunci felul cum această parabolă a smochinului neroditor li s-a aplicat evreilor, i se aplică în aceeaşi măsură şi bisericii adventiste!!! Acest principiu este enunţat în declaraţia următoare: "Timp de aproape patruzeci de ani, după ce căderea Ierusalimului fusese pronunţată de Hristos însuşi, Domnul a amânat judecăţile Sale asupra cetăţii şi a poporului. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de aceia care au respins Evanghelia Sa şi faţă de ucigaşii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui Dumnezeu cu naţiunea iudaică. Porunca se dăduse: >Taie-l, la ce să mai cuprindă pământul degeaba!< (Luca 13,7), dar mila divină îl cruţase pentru încă puţină vreme. Printre iudei erau mulţi care nu cunoscuseră caracterul şi lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinţii lor o lepădaseră. Prin predicarea apostolilor şi a tovarăşilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina să se reverse şi asupra acestor copii; lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit profeţia nu numai la naşterea şi în viaţa lui Hristos, ci şi în moartea şi învierea Sa. Copiii nu trebuiau condamnaţi pentru păcatele părinţilor; dar atunci când, cu toată cunoaşterea luminii întregi, dată părinţilor, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, ei au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi au umplut măsura nelegiuirii lor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 27.

Parabola smochinului neroditor are, din păcate, o dublă aplicaţie. Întrucât istoria bisericii iudaice şi istoria bisericii laodiceene se întreţes, fiecare desigur cu timpul ei, atunci şi finalul va fi acelaşi, deşi din prea mare milă, Hristos lasă neterminată parabola pomului neroditor, căci destinul şi-l făureşte biserica prin ascultare sau neascultare! În parabolă nu se spune dacă, în cele din urmă, smochinul a dat roadele cuvenite, însă istoria naţiunii iudaice demonstrează că finalul ei a fost unul catastrofal. Atitudinea poporului evreu este şi va fi în continuare atitudinea adventismului laodicean. Nu trebuie tratat cu uşurinţă niciodată subiectul laodicean. Este o boală, şi s-a dovedit o boală necruţătoare pentru generaţiile care au respins cu bună ştiinţă cele două chemări ale lui Isus la nuntă.

Mila lui Isus faţă de biserica iudaică a fost uimitoare. A făcut tot posibilul ca ea să nu ajungă în situaţia de a fi distrusă în totalitate. Dar, fiindcă şi copiii au refuzat chemarea lui Dumnezeu la neprihănire, atunci singurul rezultat posibil a fost retragerea protecţiei totale a lui Dumnezeu. Din păcate, mila lui Dumnezeu a fost tratată cu dispreţ, şi chiar i-a întărit pe iudei în nepocăinţa lor. Într-o astfel de situaţie, nu aveau cum să aducă nici copiii roadele cuvenite. Aşa că au fost tăiaţi, potrivit parabolei, şi copiii. "Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăinţa lor. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima ofertă a harului. Atunci Dumnezeu şi-a retras protecţia de la ei şi a îndepărtat puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana şi îngerii săi, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele au devenit dominante. Satana a trezit cele mai cumplite şi mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, ci erau fără raţiune - stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor, deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele de sus şi cele de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor, ei spuseseră cu multă vreme înainte: >Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel<. (Isaia 30,11). Acum, dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi, civile şi religioase, se găseau sub dominaţia lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 28.

Retragerea completă a protecţiei divine a adus nimicirea Ierusalimului, şi cum această nimicire este simbolul viitoarei distrugeri a planetei, înseamnă că retragerea definitivă a protecţiei pentru Laodicea, căci încă mai beneficiază de ea, va aduce cu sine evenimentele premergătoare sfârşitului lumii!!! Dumnezeu are încă simpatie pentru mediul adventist, pentru copiii, acum adulţi, din generaţia de după cea de a doua respingere a chemării la nuntă, în pofida faptului că organizaţia adventistă nu mai este biserica aleasă. Pentru a întări această idee, doresc să fac apel şi la cuvintele profetice pe care Hristos le rosteşte laodiceenilor: "Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine." Apocalipsa 3,19.20.

Prin aceste cuvinte, Hristos se adresează fiecărui credincios care doreşte să primească neprihănirea Sa şi să trăiască asemenea Dascălului mântuirii noastre. Cuvintele sunt adresate din uşă, din afară. Aici nu mai este vorba despre uşa bisericii ca organizaţie, căci Hristos deja a fost lepădat, ci despre uşa inimii celor ce vor să îl lase să intre ca Domn al neprihănirii!! Laodiceanul are nevoie de pocăinţă, oricine ar fi el. Cuvintele adresate de El demonstrează la modul cel mai viu simpatia Sa în continuare pentru laodicean, însă numai pentru puţin timp!!!

Hristos are, deci, simpatie faţă de orice laodicean astăzi pentru că din acest mediu se va auzi marea strigare, ce va cuprinde mai apoi întreaga omenire. Dar marea strigare va fi dată doar de către leviţii spirituali şi fecioarele înţelepte. Celelalte fecioare nechibzuite, deşi participă la acest mare eveniment, la fiecare încercare vor constata că nu au ulei în candele, adică nu au ungerea Duhului Sfânt în inimă! Nenorocirea este că parabola pomului neroditor va avea acelaşi final şi în cazul poporului laodicean. Însă există suficientă speranţă pentru salvarea sufletului pentru toţi cei ce vor să ia aminte astăzi la istoria trecutului, pentru a nu repeta ca individ, ca persoană, istoria lepădării şi distrugerii poporului iudeu!! Isus încă stă la uşa inimii şi bate.

     "Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând ar veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate asupra celor neevlavioşi. Pe când viaţa se desfăşoară pe drumul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiţi de plăceri, de afaceri, de comerţ, de procurarea banilor, când conducătorii religioşi preamăresc progresele lumii, iar poporul este legănat într-o siguranţă falsă - atunci, după cum un hoţ pradă la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot astfel o prăpădenie neaşteptată va veni peste cei neglijenţi şi neevlavioşi >şi nu va fi chip de scăpare<. 1Tesaloniceni 5,3." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, ultimul paragraf.

     "Când vor zice: >Pace şi linişte!<, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci, cei ce dorm, dorm noaptea; şi, cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr." 1Tesaloniceni 5,3-11.