Daniel 11,29-39

Această parte a profeţiei ne descoperă tranziţia de la Roma păgână la cea papală. Gabriel insistă asupra aroganţei Romei papale, aduce în prim plan persecuţia din Evul Mediu, care s-a întins aproape 1260 de ani, Reforma împreună cu "înţelepţii" ei, şi ne poartă prin această istorie până la vremea sfârşitului, când furia Izabelei va fi stinsă prin ateismul francez. De asemenea, Gabriel vine cu alte detalii când îi descrie lui Ioan în Apocalipsa aceeaşi perioadă mare de timp, sub simbolul celor două perioade Pergam şi Tiatira, prin peceţile a treia şi a patra şi prin fiara cu capul ei rănit din Apocalipsa 13,1-8.

29. La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. 

Acesta este timpul prăbuşirii Imperiului Roman. Este într-un fel un preambul al evenimentelor descrise în versetele următoare. Este partea profeţiei care ne dezvăluie cât de mare este perfidia diavolului în felul cum abordează lupta împotriva poporului lui Dumnezeu. Până la momentul de faţă, Satana a folosit drept arme de atac împotriva bisericii lui Hristos nişte forţe armate, nişte imperii în toată puterea cuvântului. Cum biserica lui Dumnezeu a fost o naţiune, Israel, tot astfel diavolul a folosit naţiuni împotriva lui Israel. Dar, când Israel a căzut, lepădându-l pentru totdeauna pe Mesia şi pe ucenicii Lui, Dumnezeu a trebuit să formeze o biserică spirituală, un popor spiritual alcătuit din toţi aceia care primeau învăţătura lui Hristos, rezultând astfel biserica apostolică.

De asemenea, pentru că Imperiul Roman a lansat o aprigă prigoană asupra acestei biserici, iminenta lui cădere se întrevedea din cauza acestui fapt. Aşa că diavolul nu a stat cu mâinile în sân, ci a pus la cale formarea unei forţe care să înlocuiască cu succes marele imperiu, dar care să nu mai fie o naţiune, ci un imperiu ecleziastic!! Aşa că locul naţiunilor este luat în profeţie, de acum încolo de o forţă politico-religioasă şi de poporul spiritual al lui Dumnezeu. Cele patru mari imperii dispar din istorie, locul lor fiind luat de "cornul cel mic", acea forţă politico-religioasă care s-a folosit de puterea statului pentru a-şi pune în practică decretele de nimicire a adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, este drept şi corect să spunem că această parte a profeţiei ne dezvăluie prăbuşirea Imperiului Roman şi înlocuirea lui cu papalitatea. De-acum înainte, pentru că Dumnezeu are un popor spiritual credincios, deci nu o naţiune anume, putem spune cu siguranţă că şi diavolul îşi va schima tactica folosind împotriva acestui popor tot o biserică, dar apostată, care se dă drept creştină şi chiar continuatoarea primatului apostolic!!!

În momentul când şi-a dat seama că prigoana lansată prin intermediul Romei păgâne nu face altceva decât să întărească puterea adevărului creştin, Satana a recurs la planul compromisului, reuşind să conducă la apostazie biserica apostolică prin introducerea obiceiurilor păgânismului în biserica lui Hristos, care fusese reprezentată la începutul ei printr-un cal alb, simbolul curăţiei morale şi al desăvârşirii creştine. Aşa a început să prindă chip chiar taina fărădelegii tocmai în sânul bisericii primare. Astfel, Roma păgână devine Roma ecleziastică sau taina fărădelegii despre care vorbeşte apostolul Pavel. Când păgânismul a pătruns în rândurile creştinilor devenind prin amestec religia celor ce se numeau creştini, atunci taina fărădelegii a devenit cea mai perfidă armă de luptă a diavolului împotriva adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, care începeau să se împuţineze tot mai mult. De acum înainte Roma păgână ca naţiune este istorie, căci a sosit timpul Romei ecleziastice sau al tainei fărădelegii să intre în scenă ca împăratul nordului!!

Prin versetul de mai sus, Gabriel doreşte să ne ajute să înţelegem ce anume a dat putere păgânismului de a devenit repede taina fărădelegii în unire cu creştinismul. Profeţia ne spune foarte clar că "la o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi". Cine va porni împotriva împăratului sudului? Evident, Roma păgână, căci ea este împăratul nordului. Atunci, cine este împăratul sudului? Răspunsul corect este: Egiptul, pentru că evenimentele care se petrec de aici înainte au loc sau se desfăşoară în dispensaţiunea sau era creştină!!!

Acest lucru ne conduce către un adevăr nemaipomenit, şi anume că, de vreme ce toate evenimentele au loc în era creştină, atunci în mod cert noţiunile de împărat al nordului, împărat al sudului şi poporul lui Dumnezeu trebuie aplicate în mod corect noilor puteri pe care îi reprezintă! Astfel, împăratul nordului devine din Roma păgână, Roma ecleziastică, adică papalitatea, taina fărădelegii sau Babilonul spiritual; împăratul sudului nu mai este Egiptul ca naţiune, ci Egiptul spiritual sau altfel spus ateismul, Apocalipsa 11,8, iar poporul lui Dumnezeu nu mai poate fi naţiunea iudaică, ci Israelul spiritual, biserica din pustie, fecioara sau femeia "învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap", Apocalipsa 12,1. Aşa se face că Apocalipsa devine dintr-o dată cheia pentru înţelegerea corectă a terminologiei biblice în dispensaţiunea creştină!!

În virtutea acestui fapt, putem spune cu siguranţă deplină că Roma păgână, ca împărat al nordului, "va invada sudul din nou", potrivit New International Version, sau "va intra în sud [Egipt]" potrivit Revised Standard Version. Profeţia aceasta nu are ca scop să ne descopere o luptă armată între Roma păgână şi Egipt, ci ne arată cum s-a transformat şi a devenit Roma păgână taina fărădelegii în unire cu creştinismul apostat. Egiptul înseamnă ateism, iar ateism înseamnă intelectualism anticreştin, filozofia, slava deşartă şi înţelepciunea lumii care conduce la necredinţă! Roma a intrat păgână şi a ieşit pseudo-creştină încorporând toată filozofia şi ateismul egiptean. Acest lucru îl vom înţelege mai bine cu ajutorul versetelor care urmează.

"... dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte". Roma păgână nu mai iese victorioasă ca de obicei, ba dimpotrivă îşi pierde puterea de stăpână a lumii. Iar acest fapt este adeverit mai bine în următorul verset.

30. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. 

Pe cine reprezintă corăbiile din Chitim care "vor înainta împotriva lui"? Ele reprezintă puterile sau hoardele barbare care au îngenuncheat definitiv marea Romă. De fapt ele au apărut din ruinele Imperiului Roman. Corespund foarte bine celor zece diviziuni simbolizate prin cele zece mari coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel 7,7.24. Prin urmare, se poate spune că ele compuneau marele imperiu unit, glorios altădată, care se fragmentase în zece împărăţii ostile, dintre care trei aveau să dispară de pe scena istoriei, rămânând doar şapte. Din această cauză, a corăbiilor din Chitim, "lucrurile nu vor mai merge ca înainte". Roma, deznădăjduită, "se va întoarce înapoi". Aceste popoare barbare introduc o nouă stare de lucruri în lume care au grăbit rapid prăbuşirea Romei păgâne şi au condus la apariţia Romei papale.

"…mânios împotriva legământului sfânt…" Este o expresie care arată ostilitatea făţişă şi dispreţuitoare la adresa lui Dumnezeu. Este vorba de acelaşi legământ veşnic încheiat între Tatăl şi Fiul în veşnicie, prin care se oferă salvare omului păcătos. Roma păgână întotdeauna a dispreţuit pe Dumnezeu şi, deci, adevărul. Vezi Romani 1,22-32. Spiritul care a bântuit totdeauna Roma a fost acela de stăpânire a omului asupra semenului său. Caracterul Romei a fost subliniat mereu de acest spirit. După nimicirea Romei imperiale de către vandali, heruli şi ostrogoţi, acest spirit demonic a fost absorbit cu totul de biserica lui Dumnezeu, biserica apostolică. Astfel, Roma păgână "se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt".

Este vremea când împăratul Constantin îmbracă purpura Romei imperiale de altădată. El a văzut în creştinismul zilelor sale factorul unificator al societăţii şi aşa stricate. Pentru el, acel tip de creştinism era un fel de val al viitorului. Aşa că, după acordarea libertăţii religioase în anul 313 d.Hr., el emite o serie de decrete prin care acordă favoruri deosebite bisericii. Face din biserică pilonul central al societăţii devenind chiar religia oficială a Imperiului Roman de Răsărit. În anul 321 d.Hr. se emite prima lege duminicală, prin care duminica e declarată ziua Domnului sau adevărata zi de închinare.

Pseudo-convertirea lui Constantin la creştinism a deschis poarta pentru noua formă de război împotriva legământului sfânt! Am spus deja că Satana a încercat din răsputeri să distrugă definitiv biserica prin forţă. Dar, n-a reuşit. Aşa că foloseşte o nouă şi îndrăzneaţă strategie, care avea să distrugă puterea creştinismului, reînviată doar pentru scurtă vreme prin Reforma sec. al XVI-lea şi mai apoi prin Marea Mişcare a celei de a doua veniri, de la jumătatea sec. al XIX-lea. Satana a reuşit să unească puterea politică şi cea religioasă, iar această unire a condus la făurirea tainei fărădelegii! Această reuşită este în fapt înţelegerea "cu cei ce vor părăsi legământul sfânt".

     "Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

     Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 3, 4.

Cu toate acestea, în acest ceas critic, adevăratul popor al lui Dumnezeu, deşi mic la număr, a rămas neabătut declarând răspicat că nu poate face nici un compromis. Majoritatea celor ce se declarau creştini, urmaşi ai lui Hristos, au părăsit legământul sfânt de dragul compromisului, socotind că o dată cu introducerea lumii în biserică, aceasta, adică lumea, se va converti! Este timpul când unii dintre părinţii bisericeşti, ca Iustin Martirul şi Origene, consideră că biserica creştină are nevoie de înţelepciunea filozofiei şi ştiinţei pentru a putea apăra credinţa ei înaintea marilor învăţaţi ai lumii.

Biserica a început să primească marii ei învăţători tocmai din Alexandria, Egipt, acolo unde s-a născut Origene. A devenit cel mai mare învăţat al timpului său. A aprofundat filozofia platonică fiind convins că aceasta îi va fi necesară pentru câştigarea marilor oameni ai lumii la credinţa creştină. Astfel, Platon devine fundamentul filozofiei papale, filozofie împrumutată din Egipt de către părinţii bisericii papale, încorporată fiind mai apoi chiar în sistemul educaţional. Acum ar trebui să înţelegem mai clar primul verset al acestei părţi a profeţiei pe care o dezbatem. Roma a intrat în Egipt şi a găsit aici pe aceia care au părăsit legământul sfânt. Aici, Roma păgână şi creştinismul fals s-au unit printr-o căsătorie nesfântă înaintea altarului lui Platon şi Aristotel. 

Cu alte cuvinte, creştinismul dă mâna cu Egiptul spiritual, cu ateismul filozofiei platoniene, al cărui sigur rezultat a fost taina nelegiuirii sau omul fărădelegii!!! Absolut toţi acei creştini care au părăsit legământul sfânt se poate spune că "s-au întors în Egipt", aşa cum proceda vechiul Israel când cerea ajutor de la Egipt în situaţia ameninţării din partea Asiriei sau Babilonului antic. Exact aceeaşi atitudine o întâlnim şi în timpul lui Moise, când majoritatea poporului îşi dorea să se întoarcă înapoi în Egipt, în loc să umble zadarnic prin pustiu. Tot astfel, când biserica primară şi-a pierdut credinţa în Ajutorul ei divin, s-a întors în Egipt pentru face rost de arme în lupta pentru cucerirea minţii oamenilor. Aşa se întâmplă ori de câte ori se pierde Evanghelia, puterea cea vie a lui Hristos care menţine biserica în viaţă. Aşadar, seva tainei fărădelegii care avea să se transforme în învăţătura creştină catolică îşi găseşte originea în Egipt.

Acest verset nu face altceva decât să ne arate cum a avut loc tranziţia Europei, prin prăbuşirea Romei păgâne şi călcarea în picioare a legământului sfânt, de la putere militară la autoritate ecleziastică, de la păgânism la papalitate. Vezi Tragedia veacurilor, cap. 2, 3.

31. Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. 

Versetul 31 este o întărire mai departe a celui precedent. Traducerea King James redă prima parte a acestui verset astfel: "Şi armele vor sta de partea lui (îl vor sprijini), şi ele vor pângări sanctuarul (templul) tăriei".

Constantin a intenţionat ca biserica să devină un instrument în mâinile Sfântului Imperiu Roman. Numai că nu a prevăzut şi rezultatele. În loc să întărească statul, unirea cu biserica a slăbit statul, iar puterea politică, militară şi juridică a ajuns mâna de lucru ecleziastică!! S-a născut un nou despot, dar de o monstruozitate greu de descris şi de imaginat.

Ştim deja că armatele romane nu au putut ţine piept hoardelor barbare. Biserica primară a devenit un amestec de păgânism cu creştinism, în urma căruia ia naştere papalitatea sau catolicismul. Pe drept se poate spune că o dată cu dispariţia cezarilor de la Roma, începe stăpânirea papilor. Papalitatea se dădea drept continuatoarea primatului apostolic. De fapt, nu era decât mâna prelungită a defunctului Imperiu Roman. 

Numai că, spre nenorocirea ei, popoarele ariene, care au destrămat Roma, au încercat să impună cu forţa religia ariană, cu totul ostilă creştinismului şi catolicismului. Această religie neagă divinitatea lui Hristos şi, în ansamblu, este o ofensă la adresa Adevărului. Herulii, goţii şi vandalii, care îmbrăţişaseră credinţa ariană, deveniseră duşmanii Bisericii Catolice. Iustinian, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, pentru a stârpi erezia ariană a decretat ca papa să fie capul bisericii, în scopul îndreptării ereticilor. Papa însă, prin politica sa de stârpire a ereticilor, interzice poporului de rând să citească Biblia care începe să fie privită ca o carte primejdioasă. Cele trei popoare ariene vor fi înfrânte în cele din urmă, pregătind astfel calea pentru stăpânirea despotică şi demonică a papalităţii.

Demn de amintit este şi anul 508 d.Hr, în acest context. Ca să înţelegem semnificaţia acestuia, trebuie să subliniem importanţa unui eveniment petrecut în anul 496 d.Hr. Până în anul 496 Franţa şi celelalte naţiuni din Europa apuseană erau păgâne. După acel an, însă, lucrurile au luat o turnură deosebită, zugrăvită cel mai bine de versetul pe care-l dezbatem. Regele unui mic regat din nord-estul Franţei, Clovis, care era un duşman făţiş al papalităţii, se converteşte brusc la catolicism, ca urmare a unui vis. Şi nu numai atât, chiar soldaţii săi în întregime fac acest lucru. Mulţumită lui, Biserica Catolică scapă definitiv de vizigoţi prin înfrângerea pe care Clovis le-o administrează la Vouille în anul 507. Dar prin evenimentele care au culminat cu anul 508, o data cu triumful papei Symmachus la Roma în anul 498, papalitatea avea să spurce sau să pângărească sanctuarul tăriei sau refugiul creştinilor - sanctuarul ceresc unde mijloceşte Mântuitorul nostru. De aceea anul 508, cu mult premergător anului 538 când catolicismul avea să se stabilească timp de 1260 de ani la cârma omenirii, este anul când papalitatea se instaurează în lumea creştină prin înlăturarea primului mare obstacol – arianismul.

Profeţia spune că "armele sau forţele (după N.K.J.V.) vor sta de partea lui", adică puterea statului sau braţul guvernării civile este pus la dispoziţia bisericii romane, fapt care duce la eliberarea căii pentru pângărirea sanctuarului ceresc, fiindcă să nu uităm aceste evenimente se petrec în era creştină, când templul iudaic nu mai exista! Este vorba, deci, despre sanctuarul noului legământ, exact al acelui legământ sfânt călcat în picioare de creştinismul apostat.

"... vor pângări sanctuarul (templul) tăriei." Sensul literal al expresiei "sanctuarul tăriei" este "locul sfânt, refugiul". Ei bine, singurul sanctuar ca loc de refugiu pentru adevăraţii creştini este doar sanctuarul ceresc, locul unde Hristos mijloceşte pentru oameni!! Creştinii născuţi din nou sunt singurii care intră, se închină şi locuiesc acolo prin credinţă, doar prin credinţă!! Vezi Evrei 10,19, Apocalipsa 11,1, Efeseni, 2,6, Apocalipsa 13,6.

De-acum papalitatea are cale liberă pentru călcarea în picioare a sanctuarului ceresc, care se face prin aşezarea sau stabilirea urâciunii pustiirii. Urâciunea pustiirii, adică acea urâciune sau spurcăciune care aduce pustiirea, nu este nimic altceva decât religia Babilonului, inima catolicismului. Această religie aşază pe om drept cap peste semenii săi, conducând numai prin forţă. Omul este acela care stă în locul lui Dumnezeu. Acest sistem religios este de obârşie luciferică. Acest sistem nu este creştinism, ci păgânism botezat. Marea putere apostată în istoria creştinismului a substituit adevărata jertfă a lui Hristos şi slujirea Sa ca Mare Preot în sanctuarul ceresc, cu falsa jertfă. Biserica Catolica îi învaţă pe oameni că ea este adevăratul sanctuar, iar papa, dumnezeu mijlocitor în sanctuar pe pământ. Urâciunea pustiirii sau taina fărădelegii sunt unul şi acelaşi lucru. Vezi Daniel 8,9-12, 23-25; Tragedia veacurilor, cap. 3.

"…vor face să înceteze necurmata…" În text nu există termenul jertfă. De aceea, necurmata reprezintă slujirea şi lucrarea zilnică sau necurmată a lui Hristos în sanctuarul ceresc. Aceste cuvinte sunt similare cuvintelor profetice din Daniel 8,11: "S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul locaşului său celui Sfânt". Pentru oamenii cărora li se interzisese să citească Sfintele Scripturi, mai ales că ele erau traduse numai în limba latină, preoţia şi mijlocirea lui Isus în sanctuarul ceresc încetaseră, fiind înlocuite cu o preoţie şi mijlocire omenească păcătoasă. Aceasta era şi este în esenţă învăţătura papală. În acest fel, oamenii erau lipsiţi cu totul de Dumnezeu şi de dragostea Sa, lucru care a condus la instaurarea Evului Mediu întunecat.

"… şi vor aşeza urâciunea pustiitorului." Isus declară că Roma este ">urâciunea pustiirii< despre care a vorbit proorocul Daniel". Matei 24,15. În timpul apostolilor Roma păgână era urâciunea pustiirii sau pustiitorului, dar în vremea când se întâmplă aceste evenimente pe care le studiem, urâciunea pustiitorului trebuie că este Roma papală, femeia care poartă numele de "Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului". Apocalipsa 17,5. Papalitatea a jefuit biserica lui Dumnezeu de cunoştinţa şi credinţa slujirii lui Hristos în sanctuarul ceresc.

"… va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul". Linguşirea şi forţa sunt cei doi piloni pe care se sprijină împărăţia lui Satana. Cei care pierd dragostea lui Dumnezeu acceptă linguşirile pentru slava care vine de la oameni. Prin ademeniri şi linguşiri papalitatea a cumpărat încrederea acelora care au rupt legământul, pentru titlu, rang şi venituri mari. Papalitatea dorea mai degrabă să se întărească în raport cu statul prin oameni cumpăraţi pentru a-l stăpâni mai bine. Biserica avea averi, privilegii şi onoruri pe baza cărora a creat titluri şi onoruri pentru ademenirea celor "ce rup legământul".

32. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi.

Versetul este foarte clar în ceea ce priveşte subiectul. Nu toţi cei care au trăit în timpurile acelea de mare prigoană au părăsit pe adevăratul Dumnezeu. Dimpotrivă, l-au cunoscut foarte bine pe Dumnezeul cerului, au rămas tari şi au făcut mari isprăvi. Faptele lor de credinţă sau marile isprăvi au ţinut religia Cerului la loc de frunte. Ei sunt aceia care au înfrânt prin dragoste, credinţă şi curaj eroic tirania papală de dragul lui Dumnezeu. Jertfirea lor de sine la fel ca şi uitarea de sine au menţinut sus slujirea lui Dumnezeu în favoarea lumii, ca şi stindardul pătat de sânge al lui Emanuel. La loc de frunte printre aceşti creştini proeminenţi se numără mai ales valdenzii, albigenzii şi hughenoţii. Datorită lor adevărul avea să scoată la iveală Reforma secolului al XVI-lea.

33. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. 

Nicăieri nu este zugrăvit mai bine ca în versetele 31-39 acest război grozav spiritual în care omul fărădelegii sau papalitatea şi-a exercitat toate puterile pe care le avea la îndemână, pentru a şterge de pe faţa pământului adevărul lui Dumnezeu, pentru a distruge sanctuarul tăriei, pentru a călca în picioare necurmata sau slujirea zilnică a lui Isus, înlocuind-o cu urâciunea pustiirii şi pentru a nimici pe urmaşii fideli lui Isus. Aceste versete acoperă o perioadă de 1260 de ani, începând cu anul 538 d.Hr. De aceea se spune că "Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf". Desigur, persecuţie a fost şi în timpul lui Nero, apoi Diocleţian, ş.a.m.d. Dar forma persecuţiei impusă de papalitate nu a fost atinsă niciodată în ce priveşte intensitatea, metodele şi durata ei.

Prin urmare, versetul 33 se opreşte asupra acestei prigoane înfiorătoare care a dus la decimarea, uneori în masă, a tuturor "ereticilor" lui Dumnezeu, care a avut drept urmare ivirea Reformei protestante. În realitate, persecuţia sub toate formele folosită de către catolicism avea să conducă la slăbirea puterii ei şi la întărirea copiilor lui Dumnezeu. Aşa se face că persecuţia n-a putut speria niciodată pe "înţelepţii poporului". Aceştia erau de fapt marii reformatori. Marii reformatori care au avut credinţa lui Isus şi au păzit poruncile lui Dumnezeu conform luminii date lor de către Dumnezeu. Înţelepţii poporului aveau acces la limba moartă în care era tradusă Sfânta Scriptură, iar de acolo, din Sfintele Scripturi, ei au dăruit poporului învăţătura lui Isus din Nazaret. De aceea, se poate spune pe drept cuvânt că Evanghelia a stat la temelia marii Reforme protestante. Wycliffe, Huss, Ieronim, Martin Luther, Zwingli, Calvin, etc., sunt marii înţelepţi ai poporului. Chiar şi unii dintre aceşti reformatori de frunte au pierit prin arderea pe rug sau prin alte mijloace de tortură.

34. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. 

Datorită Cuvântului scris în limba poporului, prin traducerile săvârşite de marii reformatori, pus acum la dispoziţia maselor pe căi ascunse, din pricina persecuţiei şi datorită curajului divin al celor arşi pe rug din cauza Evangheliei lui Isus Hristos, mulţi oameni, poporul, "vor fi ajutaţi puţin". Astfel, oamenii au prins curaj să cerceteze Biblia în limba lor pentru a cunoaşte adevărul, pentru a înţelege poziţia reformatorilor, pentru a înţelege religia Bibliei, în ciuda prigoanei aprige şi a bulelor papale. Este perioada când se inventează tiparul sub călăuzirea lui Hristos, şi care a dat avânt lucrării lui Dumnezeu.

Totodată, regi, precum Gustav Adolf al Suediei, şi prinţii electori ai Saxoniei, şi atâţia alţi oameni de vază, ţin partea Reformei convertindu-se la protestantism. Acest lucru a fost de mare ajutor oamenilor de rând care i-a încurajat în direcţia cea bună. Dar, cu toate acestea, "mulţi se vor unii cu ei din făţărnicie". Prea mulţi aveau să se unească cu adevăraţii protestanţi din făţărnicie, fără să cunoască adevărata convertire. Aceştia au făcut din protestantism un titlu de demnitate pentru ei şi nu o putere de viaţă transformatoare, aprigă împotriva păcatului.

35. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţaţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. 

Dacă extindem înţelesul termenului "înţelepţi", atunci trebuie că el se aplică nu numai marilor reformatori, ci, de asemenea, tuturor acelora care au devenit înţelepţi prin primirea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în acest sens că: "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci." Daniel 12,3. Numai că mulţi dintre aceşti înţelepţi sau copiii lui Dumnezeu, urmau să cadă nu din cauza păcatului, ci din pricina neprihănirii. Sensul căderii lor este mai degrabă unul pozitiv; adică aveau să fie omorâţi din cauza Evangheliei. Huss, Ieronim, Tyndale, Latimer, etc., au căzut la momentul oportun, spre mântuirea lor, căci sângele lor a fost o sămânţă care a adus mult rod. Astfel, ei aveau să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. De fapt, îngăduirea persecuţiei de către Dumnezeu a fost pentru curăţirea poporului Său.

     "Prin încercări şi persecuţie, slava - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în cei aleşi ai Săi. Biserica lui Dumnezeu, urâtă şi persecutată de lume, este educată şi disciplinată în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei umblă pe calea cea strâmtă şi sunt curăţiţi în cuptorul suferinţei. Ei îl urmează pe Hristos prin lupte dârze, dau dovadă de tăgăduire de sine şi suferă amarnice dezamăgiri, dar experienţa lor chinuitoare îi învaţă că vina şi nenorocirile sunt aduse de păcat şi privesc la el cu groază. Fiind părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt sortiţi să fie şi părtaşi ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut triumful poporului lui Dumnezeu. El zice: >Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-i slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui.< Apocalipsa 15,2-3; 7,14-15." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Fericirile, subcap. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor, ultimul paragraf.

     "Încercările şi obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul şi mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citeşte inimile oamenilor le cunoaşte caracterele mai bine decât şi le cunosc ei înşişi. Dumnezeu vede că unii au puteri şi înzestrări care, canalizate corect, ar putea fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale. În providenţa Sa, El aduce aceste persoane în situaţii diferite şi împrejurări variate, astfel încât ele să-şi poată descoperi în caracter defectele de care nu au avut cunoştinţă. El le dă ocazia să-şi corijeze aceste defecte şi să devină apte pentru serviciul Său. Adesea, El permite ca aceste persoane să fie asaltate de focurile nenorocirilor pentru a le putea curăţi.

     Faptul că suntem chemaţi să răbdăm încercări arată că Domnul Isus vede în noi ceva preţios, pe care doreşte să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care să-şi poată slăvi Numele, nu şi-ar pierde timpul cu perfecţionarea noastră. Nu aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează decât minereul valoros. Fierarul pune şi fierul, şi oţelul în foc ca să poată şti ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleşii Săi să fie trecuţi prin cuptorul suferinţei pentru a arăta ce firi au şi dacă pot fi prelucraţi pentru lucrarea Sa." Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. Disciplinarea prin încercări, par. 2, 3.

"Vremea sfârşitului" la care face referire versetul nu este a doua venire a lui Hristos, ci sfârşitul celor 1260 de persecuţie papală, adică anul 1798, an care a adus cu sine rana de moarte a papalităţii prin Napoleon Bonaparte. Captivitatea bisericii lui Hristos avea să se încheie la "vremea sfârşitului", pe care trebuie să o asociem de astă dată, atunci când vorbim strict despre captivitatea bisericii, cu anul 1844. Să nu uităm că în cartea lui Daniel sunt oferite două date pentru timpul sfârşitului: 1260 de ani, care se sfârşesc în 1798, perioadă ce face referire strictă la încetarea supremaţiei papale; şi 2300 de ani, care se încheie în 1844, acesta fiind şi anul când pe scena istoriei bisericii lui Dumnezeu se iveşte biserica născută în urma vestirii întreitei solii îngereşti din Apocalipsa 14,6-12. La început ea va purta caracteristicile perioadei Filadelfia, după care decade şi ajunge caracterizată de însuşirile nefaste ale perioadei laodiceene.

36. Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. 

Versetele 36-39 ne vorbesc despre caracterul şi lucrările teribile săvârşite de către cornul cel mic sau papalitatea. Aceleaşi lucruri sunt descrise în Daniel 7,8.25; 8,10-12; 23-25; 2Tesaloniceni 2,4; Apocalipsa 13,5-7. De data aceasta Gabriel ia în vizor în mod deosebit puterea care a călcat în picioare Evanghelia, pentru a ne arăta la modul cel mai clar cine se ascunde în spatele tuturor atrocităţilor săvârşite împotriva omenirii şi mai ales împotriva bisericii lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, după căderea Imperiului Roman păgân. Aceste versete nu fac decât să descrie în termeni vii puterea papală şi politica acesteia. O dată cu instaurarea definitivă a papalităţii în 538 d.Hr. în Europa, aceasta avea să facă tot "ce va voi". (Aceeaşi caracteristică o întâlnim la Alexandru Macedon, versetul 3, şi la Imperiul Roman, versetul 16. Ea denotă stăpânire mondială, papa devenind "rege" peste toată creştinătatea).

Prin decrete şi concilii, prin doctrină, avea să să se slăvească "mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor…" Se ştie că papalitatea pretinde infailibilitate. Papa se numeşte pe sine "Domnul Dumnezeu Papa"; omul care nu poate greşi niciodată, din moment ce se consideră Dumnezeu pe pământ. Papa s-a pus, împreună cu sistemul său – papalitatea, în locul lui Dumnezeu. Vezi 2Tesaloniceni 2,3.4. De asemenea pretenţia papalităţii de a fi Dumnezeu trebuie să fie susţinută de pompă şi opulenţă, de mult prea multe ori ostentativă. Un dumnezeu, precum papalitatea, nu-şi poate desfăşura activitatea în sărăcie, ca Isus din Nazaret, ci în bogăţie. Prin urmare, ea avea nevoie de mulţi, mulţi bani pentru a-şi ridica edificii şi catedrale impunătoare. Prin biruri şi prin indulgenţe, papalitatea şi-a clădit superedificiile, precum Catedrala Sfântul Petru din Roma. În acest fel avea să se înalţe şi să propăşească papalitatea în ochii lumii. În timp ce ea se îmbogăţea, poporul sărăcea.

37. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.

Papalitatea nu avea să ţină seama "nici de dumnezeii părinţilor săi… de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi". Pretenţiile papalităţii nu s-au mai dat pe faţă până la vremea apariţiei acestui monstru, pretenţii precum episcopul dumnezeu şi infailibilitate. Roma păgână a făcut din cezarii săi zei, dar nu Dumnezeul cerului, însă Roma papală a mers mai departe cu aroganţa sa şi a făcut din papă Dumnezeu pe pământ, papa infailibil. Dacă zeii lumii erau reprezentaţi ca fiind afemeiaţi şi beţivi, nu mai puţin şi nimicitori dacă nu li se aduceau ofrande omeneşti, dumnezeul papal este reprezentat ca fiind celibatar; ceea ce nu înseamnă că este mai puţin nimicitor ca zeii păgâni. Dumnezeul cerului doar nu este căsătorit! De aceea se spune despre papalitate că nu va ţine seama "nici de dorinţa femeilor". 

Această expresie înseamnă dorinţa pe care o au femeile după bărbat. Este acea dorinţă firească sădită de Dumnezeu în inima oamenilor de a se căsători. Dumnezeu a spus femeii după ce omul a căzut în păcat, tocmai pentru a arăta că nu are intenţia de a desfiinţa căsătoria: "…şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău". Geneza 3,16. Papalitatea a desfiinţat căsătoria şi orice legătură familială şi le-a tratat cu mult dispreţ, înfiinţând celibatul în rândul episcopilor şi al preoţilor. De aceea, celibatul a devenit o obligaţie pentru întregul cler, iar monahismul cel mai înalt ideal de sfinţenie. Aceste două mari rătăciri au fost acea pretinsă haină de sfinţenie prin care clerul, ca un exemplu în toate privinţele, îşi ascundea noianul de păcate şi degradarea morală de neimaginat. 

     "Pentru adepţii ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-şi asigura favoarea cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au cheltuit viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi orice sentiment de simpatie faţă de semenii lor." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, par. 23.

38. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. 

La prima vedere ar părea o contradicţie între acest verset şi precedentul, dar nu este. Se spune că papalitatea nu se închină nici unui dumnezeu, ci se slăveşte pe sine însăşi mai presus de toţi, inclusiv mai presus de Hristos, dar, cu toate acestea, dă cinste "dumnezeului cetăţuilor". De fapt, acestea sunt cele două principale caracteristici ale papalităţii!

"Dumnezeul cetăţuilor (fortăreţelor) sau al forţelor (după K.J.V.)". Cuvântul ebraic pentru forţe este "mauzzim" (pluralul lui "maoz") şi înseamnă fortăreţe sau forturi. În versetele 7, 10 şi 19 are sensul de cetate capitală sau reşedinţă a guvernării, locul de unde se guvernează. Din acest motiv, "Dumnezeul cetăţilor sau al forţelor" are sens de "zeul guvernărilor", "zeul puterilor" sau chiar "zeul naţiunilor". Ei bine, acesta este zeul sau dumnezeul pe care papalitatea îl va cinsti cu toate onorurile şi bogăţiile lumeşti!!! Cine este el? Este papalitatea însăşi sprijinită de puterile civile, căci de vreme ce "nu va ţine seama de nici un dumnezeu", atunci este musai că singura alternativă a închinării pentru papalitate este slăvirea de sine, închinarea adusă sieşi, exact cum spune profeţia: "ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi". 

Prin urmare, acest verset deosebit nu este decât o detaliere, o adâncire ca înţeles a versetului 37. Aşa a dorit Gabriel să ne descopere papalitatea ca forţă dominantă, stăpânitoare peste popoare în decursul celor 1260 de ani de supremaţie. Accentul cade pe aroganţa ei fără margini, prin faptul că s-a dat drept dumnezeu în templul lui Dumnezeu pe pământ.

Această imagine a papalităţii, aşa cum este surprinsă în aceste două versete pe care le dezbatem, este înfăţişată apoi lui Ioan, în Apocalipsa, numai că ea se suprapune cu alte timpuri, cu nişte vremuri prezente, în care trăim. Această imagine va deveni vizibilă mai clar când au loc frământările pentru legiferarea edictului duminical. Apocalipsa 17 este profeţia care ne arată ce va deveni papalitatea timpurilor moderne în colaborare sau unire cu protestantismul decăzut şi puterea civilă!!

"Dumnezeul cetăţilor" devine în Apocalipsa 17 cetatea cea mare, Babilonul cel mare, care şade pe o fiară înspăimântătoare. Acesta este dumnezeul căruia i se va aduce cinste "cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ" de către toţi "împăraţii pământului" peste care are stăpânire, bine simbolizaţi prin fiara pe care o călăreşte femeia desfrânată – papalitatea sau elementul religios. Fiara din Apocalipsa 17 reprezintă puterile civile sau statele care o sprijină pe Izabela timpului respectiv. Aşa cum în Evul Mediu papalitatea a supt puterile politice şi popoarele de puterea şi de bogăţiile lor, acestea dându-i cinste cu aur, argint şi pietre scumpe, tot astfel toţi împăraţii pământului din viitorul apropiat vor face negoţ cu ea, dându-i cinste în cel mai înalt grad, ajutând-o să devină stăpână, dacă va putea, peste conştiinţele şi sufletelor oamenilor!!!

     "... toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei... Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire!... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa... Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit<." Apocalipsa 18,3.7.11.15-17.

Linguşirea şi folosirea forţei sunt mijloacele prin care papalitatea îşi atinge toate ţintele. Statul a fost instrumentul care a furnizat papalităţii bogăţie şi armată. Cu alte cuvinte, ea a depins întotdeauna de mulţi bani, de putere politică şi de putere militară pentru atingerea obiectivelor ei. Multe campanii militare şi mai ales cruciadele au arătat cui dă papalitatea cinstea. De exemplu, Carol al V-lea care simpatiza cu Roma a pus la dispoziţia Romei tot arsenalul politic şi militar în înfrângerea Reformei. Numai providenţa lui Dumnezeu a scăpat Reforma prin faptul că turcii ameninţau Viena, poarta de intrare a Occidentului, astfel Carol fiind nevoit să-şi îndrepte armele împotriva acestora. Papalitatea ştia cum să cumpere pe împăraţi sau domnitori, pe nobili, etc., ca să poată fi de partea ei. Îi ademenea prin aur şi argint, şi multe onoruri. De asemenea armata cruciată era bine întreţinută din tezaurul Romei.

Esenţa sistemului papal este zeificarea instituţiei bisericii. Închinarea bisericii este o autoînchinare atunci când biserica a devenit stăpânul conştiinţelor şi centrul închinării, fiindcă oricine pune instituţia bisericii în locul lui Dumnezeu este un idolatru şi înalţă, cinsteşte pe "Dumnezeul cetăţilor" – papalitatea. Dacă ar fi să mergem mai departe, atunci putem spune că toţi aceia care permit bisericii lor să le stăpânească mintea şi conştiinţa sunt idolatri, iar aceia care acceptă învăţăturile Bibliei numai aşa cum sunt interpretate de biserica lor sunt la fel de mult idolatri. Zeificarea bisericii înseamnă să fii stăpânit de spiritul lui antihrist. 

Aşadar, papalitatea se înalţă pe sine mai presus de toţi şi se închină sieşi onorând şi zeificând biserica propriei ei creaţii! Din moment ce pretinde că este infailibilă, atunci susţinerea că este dumnezeu pe pământ vine de la sine.

39. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată. 

Acest verset nu este decât o întărire a celui precedent, după cum ne-a obişnuit Inspiraţia. Prin puterea sa politică Roma papală îşi propusese să lucreze pentru a lua în stăpânire, pentru a câştiga "locurile întărite", adică naţiunile sau popoarele Europei. De ce? Pentru că numai astfel se putea slăvi pe sine îngenunchind naţiunile şi aducându-le sub puterea sa. De fapt, papalitatea este o putere civilă în sine, dar camuflată în straie creştine, ce a căutat să-şi menţină stăpânirea prin religia sa asupra tuturor naţiunilor Europei, şi nu numai. Prin învăţăturile sale şi prin armata sa de preoţi papalitatea a învăţat toate popoarele să se închine bisericii Romei, şi chiar a impus închinarea prin forţa armelor. Clerului roman îi era rezervată o "mare cinste" fiindcă promova închinarea Romei şi interesele papalităţii. Ca dovadă a loialităţii şi lucrării sale, clerului roman i s-a dat stăpânite "peste mulţi" şi a avut parte de "moşii, ca răsplată". De altminteri, acest spirit comercial al papalităţii este foarte bine scos în evidenţă în pecetea a treia, din Apocalipsa 6,5.6. Sub simbolul acestei peceţi şi a celei de a patra se petrec toate cele descrise în versetele 36-39 din Daniel 11. De asemenea, Tiatira este perioada când se întâmplă aceste lucruri. Acest spirit este scos în relief foarte limpede şi în Apocalipsa 18, când se vorbeşte despre Roma modernă, alias Babilonul cel mare.

Spiritul papalităţii trebuie bine înţeles, şi din acest motiv Gabriel descrie succint, dar clar, puterea papală în versetele 36-39. Este un lucru de înţeles, dacă ţinem cont de faptul că acest spirit apare cu o furie nestăvilită, îndreptat împotriva celor împotrivitori papalităţii, în versetele următoare, versete care descriu evenimentele ce au avut loc după anul 1798. Acest timp este chiar timpul din urmă. Şi această perioadă ne interesează cel mai mult.