16. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână.
Acest verset deschide o nouă panoramă în istoria profetică introducând pe scenă cea de-a patra putere mondială, Roma imperială sau păgână. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că trecerea de la stăpânirea Greciei la cea romană se face foarte lin, aproape imperceptibil; şi e intenţia lui Gabriel să procedeze astfel în descrierea evenimentelor care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Daniel 11 este explicaţia profeţiei din Daniel 8. Aici, Roma este simbolizată printr-un corn mic ce iese dintre cele patru coarne ale Greciei! În felul acesta, suntem ajutaţi să înţelegem că, de fapt, Roma este continuatoarea Greciei. Nu numai că a fost continuatoarea Greciei, dar Roma a împrumutat cultura şi forma de guvernare greacă. Aşa s-a ajuns ca civilizaţia romană să fie de fapt civilizaţia greacă!! Acest adevăr este întărit chiar de către apostolul Pavel care, vorbind despre civilizaţia timpului său, împarte lumea în iudei şi greci!! Romani 1,16.
Prin urmare, nu este greu de înţeles că ţapul din Daniel 8 trăieşte în continuare prin cornul mic, şi ajunge astfel până la sfârşitul timpului. Aşadar, Grecia antică trăieşte prin Roma antică, iar Roma antică trăieşte prin Roma ecleziastică, iar aceasta la rândul ei trăieşte prin icoana fiarei sau protestantismul apostaziat, pe care îl penetrează cu "vinul desfrâului ei"!!! Acest fapt devine mai clar când vom studia ultima parte a profeţiei din Daniel 11! Prin prisma acestei realităţi trebuie înţelese evenimentele descrise de Gabriel în Daniel 11.
"Cel ce va merge împotriva lui…", adică acela care va ieşi la luptă împotriva împăratului de la miazănoapte sau al nordului va fi chiar puternica Romă. Deoarece Roma este chemată în ajutor de Egipt, care se afla sub ameninţarea lui Antioh al III-lea şi Filip al V-lea, ea începe confruntarea directă cu cei doi aliaţi. Începând cu anul 196 î.Hr. Roma cere lui Antioh să acorde libertatea oraşelor greceşti din Asia Mică. Ca urmare a refuzului lui Antioh, Roma declanşează război împotriva acestuia. La acea vreme, Cartagina căzuse în mâinile romanilor, iar Hannibal, viteazul apărător al Cartaginei, este obligat să se refugieze în Siria, la Antioh, în anul 195. Împreună debarcă, la chemarea ligii etoliene, în Grecia, în anul 192. Însă amândoi sunt înfrânţi în bătălia de la Thermopyle (191 î.Hr.), iar ca urmare a acestei grave înfrângeri Antioh este silit de Roma să abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică.
"În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este învinsă la
Corycos (191) şi la Side (190), ceea ce permite unei armate romane comandate de
L. Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius (învingătorul lui
Hannibal), să traverseze Helespontul. Eşecul din 190 în două mari bătălii, în
cea navală de la Myonnesos (lângă Efes) şi în cea terestră de la Magnesia pe
Sypilos, îl obligă pe Antioh să încheie pace cu Roma. Prin tratatul de pace de
la Apameia (188), Regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la
Munţii Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o despăgubire de război de
15.000 de talanţi." Horia C. Matei, Enciclopedia
antichităţii, Antioh III cel Mare, pag. 28, 29, ediţia 2003.
În ceea ce priveşte pe Filip al V-lea, acesta este înfrânt la
Kynoskephalai (Tesalia) în anul 197 î.Hr. de către T. Quinctius Flaminius. Ca
urmare a acestui lucru, Filip este constrâns să încheie pace cu Roma renunţând
la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi plătind o
despăgubire de război de 1000 de talanţi. Este obligat de către Roma să nu
încheie nici o alianţă cu alte ţări. După moartea lui Filip al V-lea, urmează
la tronul Macedoniei elenistice fiul său, Perseus, care domneşte între anii
179-168 î.Hr. El continuă politica tatălui său, fiind un antiroman înverşunat.
Cu toate acestea, în bătălia de la Pydna (168), Perseus trebuie să se
recunoască învins de legiunile comandate de L. Aemilius Paullus. Este luat
prizonier şi dus la Roma unde şi moare de altfel doi ani mai târziu. Astfel,
Macedonia elenistică este desfiinţată ca stat şi transformată în posesiune
romană, tot la fel ca şi Grecia în anul 146 î.Hr. În felul acesta s-a împlinit
exact prima parte a profeţiei consemnate în acest verset. Roma a spulberat pe
împăratul nordului.
Expresia "va face ce va voi" indică spre puterea şi
autoritatea mondială de care avea să se bucure îngâmfata Romă. Aceleaşi cuvinte
le întâlnim şi în descrierea lui Alexandru Macedon: "Dar se va ridica un
împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi". Daniel 11,3.
"el se va opri în ţara minunată". Arată desigur spre luarea în stăpânire a Palestinei, care devine provincie romană. Putem vedea o paralelă cu Daniel 8,9 unde se spune că puterea
romană "s-a mărit nespus de mult... şi spre ţara cea minunată".
De fapt, a doua parte a versetului 16 are de-a face cu evenimente care
se întâmplă la ceva vreme după toate cele ce au avut loc în descrierea de mai
sus. Roma intervine într-o dispută lansată de doi fraţi iudei: Hircan al II-lea
şi Aristobul al II-lea. Hircan era rege şi mare preot al iudeilor şi a fost
izgonit de pe tron de către Aristobul în anul 66 î.Hr. Pentru că Hircan era
aliat al Romei, aceasta îl trimite pe consulul Pompeius să ocupe Ierusalimul,
în anul 63 î.Hr. După o luptă grea de trei luni Ierusalimul cade. Se spune că
nici chiar atunci când romanii escaladau zidurile cetăţii, preotul nu s-a lăsat
tulburat la serviciul divin. Pompeius, deşi lăsă vasele templului neatinse,
îndrăzni să dea la o parte perdeaua dinspre Sfânta Sfintelor, unde rămase uimit
de cele văzute, chiar dacă înăuntru nu se mai afla chivotul legământului. Cu
toate acestea, chiar dacă a lăsat în picioare templul, el a dărâmat zidurile
Ierusalimului şi a pus un greu tribut asupra iudeilor.
Acest verset descoperă felul cum Roma imperială a intrat în Palestina sau în "ţara minunată". Este practic continuarea ideii din versetul precedent, însă acţiunea are loc înainte de disputa dintre cei doi fraţi iudei pentru putere. Că aşa stau lucrurile este dovedit foarte limpede prin Versiunea King James, care redă acest verset exact în spiritul celor spuse de Gabriel mai înainte şi în conformitate cu textul original. Acest verset, potrivit acestei faimoase traduceri, de altminteri şi astăzi una dintre cele mai bune din lume, glăsuie astfel: "El îşi va întoarce faţa ca să intre cu tăria întregii lui împărăţii, şi cei drepţi împreună cu el; şi aşa va face: iar el i-o va da pe fiica femeilor, ca s-o corupă; dar ea nu va sta de partea lui şi nici nu va fi pentru el".
Unii comentatori consideră că Roma a intrat în Egipt, iar Egiptul i-a dat-o pe Cleopatra ca metresă lui Iulius Caesar. Dar, Gabriel nu are în vederile sale o metresă, în persoana unei femei care ea însăşi l-a corupt pe Cezar, ca şi pe alţi bărbaţi romani, ca de pildă Marc Aureliu. Profeţia ne spune că lucrurile stau tocmai invers, că această fiică a femeilor este dată împăratului nordului cu scopul ca ea să fie sedusă şi coruptă!!!
În primul rând, "El",
reprezintă pe noul împărat al nordului, care nu mai este Siria, ci Roma. Prin
urmare, Roma "îşi va întoarce faţa ca să intre (să vină, potrivit
Septuagintei) cu tăria întregii lui împărăţii". Ca să înţelegem unde
intenţionează să intre, trebuie să desluşim pe cine reprezintă "cei
drepţi", care-l însoţesc, care au exact aceeaşi intenţie ca ea, tocmai
pentru că ei înşişi doresc acest lucru!! Vom vedea că venirea împăratului nordului
nu se va face deloc prin forţa armelor. Cuvântul ebraic din care derivă
expresia "cei drepţi" are şi un alt sens în limba ebraică; mai
înseamnă pact, alianţă sau învoială! Acum, se ştie cu precizie că evreii se
numeau pe ei înşişi şi naţiunea lor "cei drepţi" sau "cei
neprihăniţi", ca aluzie la faptul că erau poporul adevărat al lui
Dumnezeu, având o moştenire incontestabilă în acest sens. Atunci, potrivit
acestui lucru, înseamnă că Roma şi-a întors faţa ca să intre cu toată tăria
întregii ei împărăţii în ţara "celor drepţi" sau în Palestina, la
dorinţa expresă a celor ce reprezentau naţiunea, adică a conducătorilor din
acel timp, care erau chiar cei din casa Macabeilor!! Exact acesta este sensul
corect al acestei profeţii uimitoare.
În anul 161 î.Hr. conducătorii iudeilor din
familia Macabeilor au încheiat o alianţă sau prietenie cu puternica Romă, ce
avea să domine lumea foarte mult timp. Acest adevăr neîndoios este
confirmat chiar în prima carte a Macabeilor. "Şi a auzit
Iuda de numele romanilor, că sunt puternici şi sunt voitori de bine tuturor
celor care se lipesc de ei şi cu toţi care vin la ei fac prietenie şi că sunt
tari şi puternici... Iuda a ales pe Evpolemos, feciorul lui Ioan al lui Acos şi
pe Iason, feciorul lui Eleazar şi i-a trimis la Roma ca să încheie cu ei
prietenie şi alianţă. Şi ea să ridice de la ei jugul, că ei vedeau că
stăpânirea Grecilor ameninţă pe Israel cu robie. Şi au mers la Roma, iar calea
era foarte lungă şi au intrat în senatul lor şi au grăit, zicând: Iuda Macabeul
şi fraţii lui şi mulţimea iudeilor ne-au trimis la voi ca să aşezăm legătură şi
pace şi să ne înscrieţi între tovarăşii şi prietenii voştri. Şi a plăcut cuvântul
înaintea lor." 1Macabei
8,1.17-21. Biblia Ortodoxă Română.
"... iar el i-o va da pe
fiica femeilor, ca s-o corupă." Expresia "fiica femeilor" este o
expresie specific ebraică însemnând o femeie virtuoasă deosebit de frumoasă, de
fapt cea mai frumoasă cu putinţă. Cleopatra nu se înscrie în această normă,
întrucât numai virtuoasă nu a fost. Realitatea este că prin această expresie
este descrisă naţiunea iudaică, Israel, care încă era poporul lui Dumnezeu.
Contextul ne arată că Roma intră în Palestina pe calea prieteniei, conducătorii
iudeilor predând naţiunea, "fiica femeilor", direct în mâinile
romanilor fără luptă!!! Dumnezeu, prin profetul Ieremia, îşi numeşte poporul
evreu drept "frumoasa şi subţirica fiică a Sionului" (sau "pe
fiica Sionului cea frumoasă şi gingaşă". Biblia Ortodoxă Română). Ieremia 6,2. În Cântarea cântărilor, întâlnim o expresie asemănătoare, care are
aceeaşi semnificaţie cu expresia luată în discuţie, prin care este descris
poporul lui Dumnezeu. "Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă dintre
femei?... ea este singură la mama ei". Cântarea
cântărilor 6,1.9.
În general, profeţii se referă
la Israel ca fiind "fiica Sionului", "fiica Ierusalimului"
sau "fiica poporului Meu". Aceasta este "fiica femeilor"
care i-a fost predată Romei pe calea prieteniei, prin alianţă.
"... dar ea nu va sta de
partea lui şi nici nu va fi pentru el." Alianţa stabilită între iudei şi
romani, la cererea expresă a iudeilor, a plecat de la ideea de ocrotire faţă de
alte stăpâniri opresoare, gen Siria şi Egipt. Dar, această alianţă avea să se
dovedească o cursă pentru evrei, fiindcă urmau să simtă puterea opresivă a
soţului căruia îi fusese dată chiar de către conducătorii corupţi şi violenţi,
derbedeii despre care vorbeşte profeţia. Evreii nu voiau să ajungă corupţi de
către romani, dar, prin alianţa stabilită, exact acest lucru s-a întâmplat;
s-au corupt şi au călcat în picioare legământul cu adevăratul lor Soţ - Dumnezeu!! Dar, profeţia declară mai departe că evreii aveau să se trezească şi
să urască jugul roman. Israel "nu va fi pentru Roma". Se accentuase
dorinţa lor pentru venirea lui Mesia, prin care visau să fie eliberaţi de sub
jugul roman. Numai că aveau să-l întâmpine pe Mesia ca pe un intrus, fiind un
popor total nepregătit pentru recunoaşterea Mirelui ceresc.
Este un verset care acoperă extinderea marelui imperiu roman precum şi căderea Republicii. După ce Palestina se supune de bunăvoie Romei, armatele acesteia extind teritoriul imperiului către "ostroave", către coastele de nord ale Africii, Asia Mică şi Europa. Termenul ebraic pentru "insule" sau "ostroave" conţine şi ideea de locuri îndepărtate. O dată cu extinderea teritoriului ocupat, Roma se îmbogăţeşte, luxul ajungând s-o definească prea bine. Numai că luxul este însoţit totdeauna de viciu şi imoralitate! Puterea şi bogăţia ajung concentrate doar în mâinile conducătorilor şi a celor mai bogaţi, iar poporul, sărăcimea, începe să simtă efectele acestui lucru. Ca şi astăzi, îşi dădeau votul de încredere celor despre care credeau că vor veni în ajutorul lor prin legi drepte. Pentru mulţumirea populaţiei se oferă pâine şi circ! Republica devine tot mai coruptă şi stricată, iar calea spre dictatură este deschisă.
Când romanii au pierdut puterea de a se stăpâni pe ei înşişi, au ajuns în situaţia ingrată de a fi stăpâniţi de cineva. De această situaţie trebuia să profite acel cineva. Aşa a apărut pe scena istoriei Iulius Caesar.
"... o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o
aducă." Romanii au gândit sistemul Republicii din care să lipsească regele
sau dictatorul. Aşa că noţiunea de rege pentru ei, care să-i conducă, era soră
cu ruşinea. Dar, "o căpetenie", sau "un prinţ" (termenul
ebraic implică ideea de comandant militar) va pune capăt acestei ruşini, adică va
sfârşi cu atitudinea de ruşine a romanilor devenind exact ceea ce nu s-au
gândit vreodată să aibă parte: dictator!!! Mai mult decât rege! Victoriile sale
uimitoare au crescut popularitatea sa şi l-au propulsat pe scaunul puterii
devenind pur şi simplu dictator, şi nu unul oarecare, ci "perpetuus"!
Senatul roman i-a acordat acest titlu şi toate onorurile care derivă din el. Aşa
că "ruşinea" de a alege un rege, un conducător absolut, s-a întors chiar
asupra Senatului.
Iulius Caesar a reuşit să întemeieze o monarhie sprijinită pe armată, titulatura de Republică a vastului imperiu rămânând doar cu numele. În octombrie 47 î.Hr. soseşte la Roma, iar la 28 decembrie debarcă deja în Africa de Nord, unde pompeianii, susţinătorii defunctului Pompei, asasinat în Egipt din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea, concentraseră o puternică armată, pe care, de altfel, Iulius Caesar o înfrânge la 6 aprilie 46 d.Hr. în bătălia de la Thapsus. "Revenit în iulie 46 la Roma, în noiembrie părăseşte din nou oraşul pentru a se deplasa pe frontul din Spania, unde fiii lui Pompeius Magnus mobilizaseră o puternică armată. Bătălia victorioasă de la Munda (17 martie 45) încheie definitiv războiul civil; Cezar rămâne unicul stăpân al statului roman." Enciclopedia antichităţii, Caesar Caius Iulius, pag. 71, ediţia 2003, de Horia C. Matei.
În februarie 44 î.Hr. este numit "dictator perpetuus".
Adepţii republicanismului îl urau, şi vedeau în el simbolul tiraniei. Se pune
la cale o conspiraţie prin care se urmăreşte asasinarea lui Cezar. În preajma
începerii unei campanii împotriva parţilor, pe data de 15 martie 44 î.Hr.,
Cezar este asasinat într-o întrunire a Senatului din Roma de o conjuraţie
formată din circa 60 de senatori, în frunte cu Cassius Longinus şi Iunius
Brutus. Aşa avea să se poticnească şi să cadă Iulius Caesar, "şi nu-l vor
mai găsi".
"Cel ce-i va lua locul…" sau succesorul lui Iulius Caesar este Caius Octavian (63 î.Hr-14 d.Hr.), un nepot al mamei lui Cezar adoptat de către acesta în lipsa moştenitorului direct la tron. Este şcolit în Grecia de unde se înapoiază la Roma după uciderea lui Cezar. Devine repede adulatul poporului şi în acelaşi timp oponentul lui Marc Antoniu, pe care-l izgoneşte în Galia la începutul anului 43 î.Hr. Astfel ajunge stăpân al Italiei septentrionale. Dar datorită situaţiei complexe şi confuze din stat, deşi ales prin forţa armelor consul, la Bononia are loc o întrevedere care se încheie prin constituirea celui de-al doilea triumvirat. Roma, prin Lex Titia, votată la 27 noiembrie 43, acordă triumvirilor Octavian, Marc Antoniu şi Lepidus, care a jucat întotdeauna un rol secundar, puteri excepţionale pe o perioadă de 5 ani. În această calitate, triumvirii au început războiul cu asasinii lui Cezar, Cassius şi Brutus.
Aceştia din urmă sunt omorâţi, iar Octavian devine stăpân al provinciilor din Occident şi al Africii. Brutalitatea, asupririle, omorurile, toate la un loc, caracterizează cel mai bine politica acestui triumvirat care, conform profeţiei, nu avea să supravieţuiască mult timp. Începând cu anul 36 acest triumvirat se destramă prin eliminarea lui Lepidus. Au rămas acum să se confrunte Octavian şi Marc Antoniu. Marea bătălie dintre cei doi se dă la Actium, pe coasta apuseană a Peninsulei Balcanice, în anul 31 î.Hr., unde Octavian iese învingător. Marc Antoniu, care se lăsase sedus de Cleopatra, se va sinucide la Alexandria în anul 30. Aşa a luat sfârşit triumviratul asupritor, de pe urma căruia au pierit mulţi, inclusiv marele orator Cicero.
Octavian, la sfârşitul războaielor civile, ca unic stăpân, reuşeşte să
concentreze în mâinile sale întreaga putere politică, militară, civilă şi
religioasă a imperiului care-şi atinsese apogeul. El ajunge să fie numit de
Senat în anul 27 î.Hr. "Augustus" (Cel vrednic de cinste). Chiar el
însuşi adoptă titulatura de "Imperator Caesar Augustus divi filius".
Pune biruri grele asupra întregului imperiu, motiv pentru care triburile
germanice se răscoală sub comanda lui Arminius, care reuşesc să înfrângă în
pădurea Teutoburg pe Quinctilius Varus, în anul 9 î.Hr. Este interesant de
remarcat şi faptul că Biblia vorbeşte despre colectarea de taxe şi impozite (în
traducerea Cornilescu este folosită expresia "să se înscrie") care se
făcea pe vremea lui Augustus. "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la
Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia
dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie,
fiecare în cetatea lui." Luca
2,1-3.
Datorită politicii taxelor, dar nu numai, Augustus a adus Roma la
apogeul ei, la măreţia ei de neegalat ca vast imperiu. Ceea ce caracteriza
imperiul acum erau puterea, pacea, dreptatea, luxul, disciplina şi învăţământul.
Chiar în acest timp, la "împlinirea vremii" Galateni 4,4, avea să se nască Mântuitorul omenirii. Augustus sau
Octavian s-a stins din viaţă la Nola, în anul 14 d.Hr., la vârsta de 76 de ani,
"nu prin mânie, nici prin război", ci liniştit în patul său.
Omul cel "dispreţuit" sau josnic este Tiberius, fiul vitreg al lui Augustus, singurul urmaş pe care cel din urmă l-a putut lăsa la tronul imperiului. El va deveni al treilea Cezar al imperiului. Istoria îl consemnează ca fiind un tiran crud şi perfid. "…fără să aibă putere împărătească…" înseamnă mai degrabă faptul că nu se trage direct din viţa lui Augustus Cezar, care este nevoit să-l adopte din cauză că cei doi nepoţi ai săi, Lucius şi Caius Caesar, trec sub puterea morţii, şi la fel şi Agrippa, un cetăţean roman mult respectat şi virtuos, pe care Augustus îl desemnase drept moştenitor al tronului.
Dar totodată trebuie scos în evidenţă şi celălalt aspect, şi anume că nu a fost de dorit nici pentru cetăţenii Romei, nici pentru reprezentanţii opoziţiei aristocraţiei senatoriale. Nu l-au recunoscut ca pe un adevărat "Imperator", motiv pentru care recurge la legea crimei, soldată cu multe victime în rândul cercurilor senatoriale din Roma. Pentru a se feri de furia mulţimii sau a oricărui cetăţean de rând, ca să nu mai punem la socoteală aristocraţia, Tiberius a dat o nouă interpretare legii, o interpretare de tip "crimen laesae maiestatis". În virtutea acestei legi putea pedepsi cu moartea pe orice cetăţean al Romei indiferent de rang. A ajuns unul dintre cei mai cruzi şi diabolici suverani, ipocrit şi depravat.
Profeţia mai spune că avea să ajungă la putere prin uneltiri sau
linguşiri. Cea care a uneltit, într-o măsură considerabilă prin manevrele sale,
ascensiunea la putere a lui Tiberius a fost chiar mama sa, Livia Drusilla. De
asemenea se mai aminteşte faptul că avea să ajungă la putere
"deodată", adică fără opunere la început din partea Senatului, şi tot
datorită disimulării persoanei sale.
Prima parte a versetului înseamnă revoluţie şi violenţă. Este o referire clară la armatele lui Tiberius care se revărsau ca un râu înaintea lui, ucigându-şi toţi adversarii, şi totodată o referire clară la moartea violentă a lui. Avea să moară în anul 37 d.Hr., în drum spre Roma, la Misenum. De fapt avea să fie sufocat cu perna de către Macro, prefectul pretoriului, după ce Tiberius căzuse în letargie, părând mort. Următorul la tron a fost Caligula ("Cizmuliţa"), nepotul lui Tiberius. A fost împărat roman între anii 37-41 d.Hr.
În această profeţie se menţionează un fapt extraordinar de interesant
care trebuie să ne reţină atenţia. Se spune că pe vremea lui Tiberius urma să
moară "o căpetenie a legământului" sau "Prinţul
legământului". Acesta nu poate fi decât Isus Hristos, "Mesia
Prinţul", care avea să facă sau să confirme "un legământ trainic cu
mulţi, timp de o săptămână". Daniel
9,27. Conform Scripturilor moartea lui Isus a avut loc în timpul domniei lui
Tiberius. "În anul al
cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era
dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor
al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele
marilor preoţi Ana şi Caiafa, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui
Zaharia în pustie. Luca 3,1.2. Anul
al 15-lea al domniei lui Tiberius este anul 27 d.Hr., anul când atât Ioan, cât
şi Hristos îşi încep lucrarea. Anul 12 d.Hr. este anul urcării la tron al lui
Tiberiu.
"…el…" trebuie să fie aceeaşi putere care este subiectul profeţiei începând cu versetul 14, adică Roma imperială. Acest frumos verset, după ce Gabriel ne-a adus cu evenimentele istorice până la moartea lui Isus, ne întoarce privirile înapoi, la timpul când Roma a fost adusă în legătură directă cu poporul lui Dumnezeu, Israel, legătură cerută de iudei şi stabilită printr-o alianţă sau unire în anul 161 î.Hr. De la acest punct către înainte suntem conduşi printr-o serie precisă de evenimente până la triumful final al bisericii lui Dumnezeu şi încheierea istoriei păcatului. Greu opresaţi de regii sirieni, iudeii au trimis emisari la Roma pentru a solicita ajutor şi pentru a încheia "primul tratat de alianţă şi prietenie dintre romani şi iudei". Antichităţi iudaice, vol. 2, cartea a XII-a, cap. 10, par. 6.
"El [marele preot Iudas] auzise de puterea romanilor, care supuseseră şi Galatia, şi Iberia, şi Cartagina din Africa şi, în afară de asta, aduseseră sub stăpânirea lor Grecia, biruindu-i pe regele Perseu, pe Filip şi pe Antioh cel Mare. A hotărât aşadar să încheie alianţă cu ei. El a trimis la Roma pe prietenii săi Eupolemos, fiul lui Ioannes, şi Iason, fiul lui Eleazar, ca să-i roage pe cei de acolo să încheie un tratat de alianţă şi prietenie, scriindu-i lui Demetrios să nu mai poarte războaie împotriva iudeilor. Când au sosit la Roma solii lui Iudas, Senatul i-a primit bine, a dus cu ei tratative privitoare la un tratat şi a acceptat încheierea lui. O copie a fost trimisă în Iudeea, iar originalul a fost gravat pe tăbliţe de aramă. Iată cuprinsul lui: >Decretul Senatului privitor la alianţa şi prietenia cu poporul iudeu. Nici unul dintre supuşii Romei nu are voie să poarte război împotriva poporului iudeu, nici să sprijine prin cereale, corăbii sau bani pe cei ce luptă împotriva acestuia. Dacă cineva îi atacă pe iudei, romanii trebuie să-i ajute pe cât le stă în putere. Aşijderea, dacă romanii sunt atacaţi, iudeii trebuie să sară în ajutorul lor. Dacă poporul iudeu vrea să adauge sau să elimine ceva din tratat, acest lucru să se facă cu consimţământul poporului roman. Atunci adăugirile să fie valabile la fel ca tratatul anterior. Decretul Senatului a fost semnat din partea iudeilor de către Eupolemos, fiul lui Ioannes, şi Iason, fiul lui Eleazar, sub pontificatul lui Iudas şi sub comanda lui Simon, fratele acestuia.< Astfel s-a încheiat primul tratat de alianţă şi prietenie dintre romani şi iudei." Antichităţi iudaice, vol. 2, cartea a XII-a, cap. 10, par. 6.
La vremea respectivă, romanii erau un popor mic, dar conform profeţiei,
aveau să biruie "cu puţină lume".
Această idee este cuprinsă exact în Daniel 8,25: "Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti." Mai înainte ca Roma să iasă la iveală şi să se impună pe scena istoriei ca o mare putere mondială, alte naţiuni ajunseseră să intre în posesiunea unor provincii şi teritorii deosebit de bogate, "cele mai roditoare ţinuturi" cum spune profeţia, prin războaie de cucerire. Pentru ca Roma să devină ceea ce a devenit, pentru ca ea să pună mâna pe aceste teritorii şi ţări, trebuia să facă "ce nu făcuseră părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui". Adică să folosească mijloace paşnice, dar în avantajul Romei. Toate acele ţinuturi roditoare stăpânite de diverşi regi şi împăraţi au fost lăsate drept moştenire romanilor.
Prin acte de moştenitor a intrat Roma în posesiunea multor teritorii. Romanii asigurau protecţia celor ce se puneau astfel la adăpost şi-i tratau cu amabilitate şi îngăduinţă. În felul acesta a ajuns Roma putere mondială. Ea este prima naţiune din istorie care câştigă stăpânirea exploatând speranţele popoarelor opresate!! Profeţia din Daniel 8,25 descoperă cel mai clar această realitate incontestabilă.
"…şi aceasta va ţine o vreme." Perioada de timp amintită aici
este o referire la un timp profetic de 360 de ani, la sfârşitul cărora scaunul
de domnie al imperiului se mută de la Roma la Constantinopol. Cei 360 de ani
încep în anul 31 î.Hr., anul bătăliei de la Actium, când Augustus i-a învins pe
Marc Antoniu şi Cleopatra, şi se încheie în anul 330 d.Hr. o dată cu mutarea
scaunului imperiului la Constantinopol.
După cum imperiul lui Alexandru a fost divizat după moartea lui, tot astfel Imperiul Roman avea să fie împărţit după moartea celui dintâi cezar şi dictator roman, Iulius Caesar. Puterea lui avea să fie divizată între Marc Antoniu şi Augustus Caesar Octavian.
Acest verset ne vorbeşte despre campania romană împotriva împăratului
de la miazăzi, Egiptul. (Roma însăşi devenise divizată în împăratul nordului şi
împăratul sudului, aceasta pentru ca noi să înţelegem mai bine spiritul luptei
pentru putere din partea celor doi romani aspiranţi la ea). Se vor ciocni două
armate extrem de puternice, arată profeţia. Locul desfăşurării luptei este
Actium. Totul a început atunci când Marc Antoniu, ce făcea parte din al doilea triumvirat
alături de Augustus Caesar şi Lepidus, a ajuns în Egipt cu treburi
guvernamentale, unde a căzut pradă repede farmecelor Cleopatrei. A fost silit
din pasiune faţă de Cleopatra să-şi repudieze soţia, Octavia, sora lui Augustus
Caesar Octavian, şi mai mult, să îi ofere Cleopatrei provinciile pe care le
stăpânea. Acest lucru a fost un afront serios la adresa lui Augustus care
imediat a pornit război Egiptului. Cu toate acestea, adevărata cauză a
războiului a fost faptul că nici Augustus, nici Antoniu nu se puteau mulţumi cu
jumătate din imperiu.
Armata strânsă de Antoniu era impresionantă, cel puţin flota care
număra 500 de corăbii extraordinar de bine echipate şi solide, pe care se aflau
un număr de 125.000 de soldaţi gata de luptă, dar fără experienţă. Regii
Libiei, Ciliciei, Capadociei, Paphlagoniei, Comagenei şi Traciei se aflau în
persoană de partea lui Antoniu, împreună cu armatele lor, alături de care se
mai aflau trupe trimise din Pontus, Iudea, Liconia, Galatia şi Media. De cealaltă parte se afla Augustus care desfăşura mai puţină pompă şi
strălucire. Spre deosebire de Antoniu, Augustus avea doar 80.000 de soldaţi
aleşi, foarte experimentaţi. Ceea ce era pus în joc era de fapt întreaga lume;
cine avea să învingă devenea stăpânul unic al lumii! În urma acestei lupte,
Augustus a devenit stăpânul lumii. Roma a ajuns cea mai înfloritoare, şi-a
atins apogeul în toate privinţele în timpul domniei lui.
Antoniu a reuşit să scape de pe câmpul de luptă, refugiindu-se la aceia care au mâncat bucate "de la masa lui". Adică la prietenii şi aliaţii săi. La fel a făcut şi Cleopatra care a fugit în toiul luptei luând cu sine 60 de corăbii. Când Antoniu a sosit în Libia a descoperit că forţele pe care le lăsase acolo pentru apărarea frontierei s-au dat de partea lui Augustus. În Egipt, forţele sale se predaseră şi, datorită furiei şi dezamăgirii sale, Antoniu şi-a pus capăt zilelor. Profeţia s-a împlinit literal.
27. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă.
"Cei doi împăraţi…" sunt Antoniu şi Augustus, pe vremea când se aflau în triumvirat şi erau aliaţi. Sub masca prieteniei, amândoi aspirau la şi foloseau intrigi în vederea stăpânirii universale. Erau cât se poate de ipocriţi, spunându-şi minciuni unul altuia. Octavia, sora lui Augustus, recunoscuse că a consimţit să se căsătorească cu Antoniu în speranţa unei uniri solide între Augustus şi Antoniu. Dar acest lucru nu s-a întâmplat.
28. Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui, şi apoi se va întoarce în ţara lui.
"Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii…" este un indiciu pentru întoarcerea lui Augustus din Egipt cu foarte mari bogăţii. Se spune că el a celebrat victoria timp de trei zile încontinuu, triumf care avea să aducă şi moartea prizonierei Cleopatra prin faptul că s-a lăsat muşcată de un şarpe.
"…în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt." Profeţia ne
introduce astfel în era creştină. Nu face referire la distrugerea templului
iudaic şi a Ierusalimului în anul 70 d.Hr., întrucât la acea dată, de fapt
începând cu răstignirea şi Isus şi prigonirea ucenicilor Săi, Israel nu mai
este parte componentă a legământului veşnic!!! Acest legământ veşnic este legământul încheiat în veşnicie între Tatăl şi Fiul pentru răscumpărarea neamului omenesc! Este vorba deci despre
planul mântuirii! Iar sub acest legământ intră doar copiii spirituali, născuţi
din nou sau din Dumnezeu cu Dumnezeu!!!
Această profeţie ne introduce practic în era persecuţiilor romane
împotriva creştinilor. Timp de aproximativ 250 de ani creştinii bisericii
apostolice sau creştine au fost persecutaţi de puterea romană cu o cruzime greu
de imaginat. Roma şi-a avut perioada ei de încercare prin biserica apostolică,
adică exact atunci când se afla în apogeul ei. Respingerea creştinismului a
însemnat totodată şi căderea marelui imperiu. Nu degeaba spune această profeţie
că "va lucra împotriva lui", a legământului, a poporului adevărat al
lui Dumnezeu şi chiar a lui Dumnezeu!
"... se va întoarce în ţara lui", arată eşecul puterii romane
de a înfrânge creştinismul, sângele creştinilor devenind o sămânţă care a făcut
să răsară şi mai mulţi adepţi ai lui Hristos. Satana şi-a dat seama că nu poate
face nimic împotriva poporului lui Dumnezeu folosind sabia şi persecuţia. Aşa
că a folosit altă metodă îngrozitoare: compromisul şi camuflarea.
"Mi-a fost arătat timpul în care păgânii idolatri i-au prigonit şi i-au ucis cu
cruzime pe creştini. Sângele curgea în şuvoaie. Nobili, învăţaţi şi oameni de
rând erau deopotrivă ucişi fără milă. Familii bogate erau scufundate în sărăcie
pentru că nu voiau să renunţe la religia lor. În ciuda persecuţiei şi
suferinţelor îndurate de aceşti creştini, ei nu au coborât standardul. Şi-au
păstrat religia curată. Am văzut că Satana jubila şi triumfa când le provoca
suferinţe. Dar Dumnezeu privea aprobator asupra martirilor Săi credincioşi.
Creştinii care au trăit în acea perioadă înfricoşătoare au fost foarte iubiţi de
El, pentru că erau dispuşi să sufere de dragul Lui. Fiecare suferinţă îndurată
de aceştia a făcut ca răsplata lor să sporească în cer.
Deşi se bucura de suferinţele sfinţilor, Satana nu era satisfăcut. Voia să aibă
control şi asupra trupului, şi asupra minţii. Suferinţele pe care le suportau nu
făceau decât să-i apropie şi mai mult de Domnul şi să se teamă mai mult ca
oricând să-L jignească. Satana dorea să-i determine să nu mai fie plăcuţi lui
Dumnezeu; atunci aveau să-şi piardă puterea, curajul şi statornicia. Deşi au
fost ucişi cu miile, alţii se ridicau pentru a le ocupa locurile. Satana a văzut
că-şi pierde supuşii; căci, chiar dacă sufereau persecuţia şi moartea, ei
ajungeau ai lui Isus Hristos, supuşi ai Împărăţiei Lui. Din această cauză, şi-a
făcut noi planuri pentru a lucra cu mai mult succes împotriva guvernării lui
Dumnezeu şi pentru a birui biserica. I-a condus pe păgânii idolatri să
îmbrăţişeze o parte a credinţei creştine. Aceştia au mărturisit credinţa în
răstignirea şi învierea lui Hristos şi şi-au propus să se alăture urmaşilor lui Isus fără a
avea loc o schimbare în inimile lor. O, în ce primejdie înfricoşătoare s-a aflat
biserica! A fost un timp de mare chin sufletesc şi mental. Unii s-au gândit că,
dacă vor coborî şi se vor uni cu acei idolatri care îmbrăţişaseră o parte a
credinţei creştine, acesta va fi exact mijlocul prin care să fie pe deplin
convertiţi. Satana căuta să corupă învăţăturile Bibliei.
Am văzut că, în cele din urmă, standardul a fost coborât şi că păgânii se uneau
cu creştinii. Deşi mărturiseau că sunt convertiţi, aceşti închinători la idoli
şi-au adus idolatria cu ei în biserică, schimbând doar obiectele idolatriei - în
chipuri de sfinţi şi chiar ale lui Hristos şi ale Mariei, mamei Sale. Prin
unirea treptată a urmaşilor lui Hristos cu aceştia, religia creştină a devenit
întinată şi biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Unii au refuzat să se
alăture acestora; astfel de persoane şi-au păstrat curăţia şi I s-au închinat
numai lui Dumnezeu. Ei nu voiau să se închine înaintea vreunui chip făcut după
ceva care era în cer, pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.
Satana a jubilat văzând căderea atâtor oameni; apoi a aţâţat biserica
apostaziată să-i silească pe cei care doreau să-şi păstreze puritatea religiei
fie să cedeze în faţa ceremoniilor şi închinării la chipuri, fie să accepte
moartea. Focurile prigoanei au fost iarăşi aprinse împotriva adevăratei biserici
a lui Hristos şi milioane de oameni au fost ucişi fără milă." Scrieri timpurii, cap. Marea apostazie, par. 1-4.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu