Daniel 11,5-15

Această parte a profeţiei, cuprinsă în versetele 5-15, ne descoperă războaiele siro-egiptene care s-au desfăşurat pe parcursul unei perioade de aproximativ o sută de ani, precum şi spiritul de care s-au lăsat conduse cele două împărăţii, de pe urma căruia au avut mult de suferit evreii, fiind prinşi la mijloc între cele două puteri pământeşti. De multe ori luptele s-au dat chiar pe teritoriul iudaic, populaţia având mult de suferit, o dată cu învingătorul devenind parte din împărăţia acestuia. Năpastele iudeilor, însă, nu aveau să se oprească aici.

5. Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi şi mai tare decât el şi va domni, întemeind o mare împărăţie.

Acesta este versetul care ne introduce în bătăliile purtate de împăratul sudului şi împăratul nordului sau cele două dinastii întemeiate de Seleucus, ce avea în stăpânire Siria, şi Ptolemeu, ce stăpânea Egiptul. Astfel, Egiptul devine în profeţie împăratul sudului, iar Siria împăratul nordului. Ambele împărăţii sunt simbolizate prin împăratul nordului şi al sudului în raport cu Palestina, căci Egiptul se află la sud de Palestina, iar Siria este situată în nordul acesteia! (Sub aceste două puteri, suntem introduşi în atmosfera spiritului de care au fost caracterizate toate puterile pământului, asmuţite una împotriva celeilalte şi împotriva poporului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Gabriel ne introduce în războaiele siro-egiptene pentru că miza acestora era de fapt teritoriul Palestinei, şi cu aceasta chiar biserica lui Dumnezeu, care se găsea acolo. Din cauza apostaziei, naţiunea iudaică a fost implicată pentru cel puţin o sută de ani în aceste războaie, până când avea să devină teritoriu roman). 

Împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului este Ptolemeu I Soter. "…va ajunge tare." Ptolemeu ajunge tare prin faptul că anexează Ciprul, Fenicia, Caria, Cyrene şi multe insule şi cetăţi egiptene. Desigur, nu face excepţie nici Palestina, care devine parte a împărăţiei ptolemeice. "…unul din mai marii lui…" sau "…unul din prinţii lui…", conform K.J.V. Bible, adică unul din mai marii lui Ptolemeu Soter avea să ajungă şi mai tare decât el în ceea ce priveşte întinderea regatului. Acesta este Seleucus I Nicator care a domnit între anii 305-281 î.Hr. În anul 321 devine satrap al Babiloniei, însă Seleucus Nicator este constrâns imediat de către Antigonos să se refugieze în Egipt, la curtea lui Ptolemeu Lagos de la Alexandria. 

Punându-se la dispoziţia acestuia din urmă, Seleucus participă la bătălia de la Gaza (312 î.Hr.) unde îl înfrânge pe Demetrios, fiul lui Antigonos. Apoi, cu sprijin egiptean, îşi recâştigă teritoriile în Mesopotamia, punând astfel bazele regatului seleucid, după propriul nume. La moartea lui, regatul său se întindea pe o suprafaţă de 3,5 milioane km­², de la Helespont la Indus. Arrian, un istoric de frunte din vechime, spunea despre Seleucus că "era cel mai mare rege după aceia care l-au succedat pe Alexandru şi cea mai strălucitoare minte care a stăpânit peste cel mai întins teritoriu, după Alexandru". Anabasis of Alexander vii. 22. (The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 866.)

6. După câţiva ani, se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea.

"După câţiva ani…" înseamnă o perioadă de aproximativ 35 de ani după moartea lui Seleucus Nicator. La sfârşitul acestor ani, profeţia spune că "se vor uni" cele două regate sau împărăţii, ptolemeic şi seleucid, dar numai în urma unor războaie, două la număr, foarte costisitoare, între anii 274-253 î.Hr. Pentru a întări pacea şi unitatea, Antioh al II-lea Theos, suveranul de-acum al regatului seleucid (261-246 î.Hr.), fiul lui Seleucus Nicator, primeşte în căsătorie pe Berenice, fiica lui Ptolemeu al II-lea Philadelphos (Filadelful), suveranul Egiptului Lagid între anii 283-246 î.Hr. Căsătoria lui Antioh Theos l-a condus pe acesta s-o repudieze pe soţia sa Laodice, ca şi pe fiii săi, fără drept de a-l urma la tron. Motivul repudierii soţiei sale era acela că Ptolemeu Filadelful i-a impus acest lucru ca să asigure tronul urmaşilor fiicei sale. Totuşi următorul la tron avea să fie, în cele din urmă, Seleucus al II-lea Kallinicos, fiul mai vârstnic din căsătoria lui Antioh Theos cu prima soţie, Laodice. Avea să conducă regatul seleucid ca suveran între anii 246-226 î.Hr.

Ceea ce e interesant este faptul că după naşterea primului copil în cadrul noii căsătorii a lui Antioh Theos cu Berenice, acesta îşi recheamă fosta soţie, Laodice. Acest lucru avea să conducă la destrămarea învoielii dintre cele două regate, seleucid şi ptolemeic, motiv pentru care "mijloacele de ajutorare nu vor avea nici o putere". Laodice urma să se răzbune, lucru care a condus la otrăvirea lui Antioh Theos, din cauza fricii ei pentru nestatornicia lui, la uciderea fiului Berenicei şi a Berenicei, împreună cu tot alaiul ei, conform profeţiei. Astfel a pregătit ea calea la guvernare pentru fiul ei Seleucus Kallinicos.

7. În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea şi va veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea şi va fi biruitor.

"…un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea" face referire clară la Ptolemeu al III-lea Euergetes, rege între anii 246-221 î.Hr., fiul lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, deci fratele Berenicei. A continuat politica tatălui său, scopul principal fiind răzbunarea sorei sale, Berenice. El reuşeşte să omoare pe Laodice. Între anii 246-241 î.Hr. a avut loc al treilea război sirian în care Egiptul a ieşit învingător. Ptolemeu a restabilit supremaţia Egiptului în Mediterana răsăriteană şi a întreprins o campanie militară în Mesopotamia. Aşa că el "va fi biruitor", după cum prevedea profeţia.

8. Va ridica şi va strămuta în Egipt, odată cu prinşii de război, chiar şi pe dumnezeii şi chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint şi de aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte.

Acest verset vorbeşte despre reuşita lui Ptolemeu Euergetes de a se întoarce în Egipt, din cauza unei răscoale, aducând cu sine mari cantităţi de argint (4000 de talanţi) şi foarte mulţi idoli (2500) şi obiecte sacre ale egiptenilor care fuseseră capturate de persanul Cambise cu aproximativ trei secole mai înainte. De fapt, el nu a făcut altceva decât să readucă în Egipt ceea ce furase Cambise. Din acest motiv, egiptenii l-au numit pe Ptolemeu, Euergetes, adică "Binefăcătorul". Timp de câţiva ani, după cum spune profeţia, a fost pace şi linişte între Egipt şi Siria, nemaiprovocându-se nici una la război.

9. Acesta va porni împotriva împărăţiei împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce iarăşi în ţara sa.

"Acesta…". Este regele Seleucus al II-lea Kallinicos care îşi restabileşte autoritatea după ce Ptolemeu al III-lea se întoarce în Egipt. El porneşte război împotriva Egiptului (240 î.Hr.) în speranţa de a-şi recăpăta bogăţiile şi de asemenea prestigiul. Dar este nevoit să se recunoască înfrânt, scăpând prin fugă în Antiohia.

10. Totuşi fiii săi vor începe iarăşi războiul şi vor strânge o mare mulţime de oşti, care va înainta, se va revărsa ca un râu care iese din matcă şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la cetăţuie.

Fiii lui Seleucus al II-lea au fost: Seleucus al III-lea Ceraunus Soter care a domnit între anii 226-223 î.Hr., fiind omorât după scurta sa domnie, şi Antioh al III-lea, numit şi "cel Mare" sau Magnus, care a fost suveran al regatului seleucid între anii 223-187 î.Hr. Seleucus reîncepe războiul şi atacă aliaţii şi vasalii Egiptului din Asia Mică, dar este otrăvit de către generalii săi. Antioh iniţiază o mare campanie de recuceriri în cadrul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Hr.). A repurtat mari succese, fapt care i-a adus supranumele de "cel Mare". A fost ultimul mare suveran al Siriei elenistice. "... se va revărsa ca un râu care iese din matcă..." A izbutit în final să cucerească Palestina şi Fenicia şi să le smulgă din mâna rivalului său Ptolemeu al IV-lea Philopator (220-204 î.Hr.); de asemenea a penetrat Transiordania.

11. Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieşi şi se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare oştire, dar oştile împăratului de la miazănoapte vor fi date în mâinile lui şi nimicite.

În anul 217 î.Hr., Ptolemeu al IV-lea Philopator, împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului iese la luptă "mâniat" împotriva lui Antioh al III-lea cel Mare, împăratul de la miazănoapte sau împăratul nordului. Lupta dintre cei doi s-a dat la Rafia. Polybius, un istoric de frunte din vechime, spunea că armata lui Antioh număra 62.000 de infanterişti, 6000 de călăreţi şi 102 elefanţi. (Histories v. 79). Se pare că oştirea egipteană număra aproximativ acelaşi număr de războinici: 70.000 de infanterişti, 5000 de călăreţi şi 83 de elefanţi. Din această luptă decisivă a ieşit învingător Ptolemeu care a nimicit 10.000 de soldaţi sirieni, 300 de călăreţi şi a făcut 4000 de prizonieri.

12. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar tot nu va birui.

Împăratul cel îngâmfat nu este altul decât Ptolemeu al IV-lea. El şi-a bătut joc practic de victoria sa, nereuşind să tragă toate foloasele din ea. A făcut pace cu Antioh şi s-a întors la plăcerile şi orgiile lui, lucru care avea să-i aducă ruina. A ucis chiar pe părinţii şi fraţii săi. A dorit de asemenea să intre, o dată cu venirea sa la Ierusalim spre a aduce jertfe, în templul din Ierusalim, însă a fost oprit de marele preot. Din acest motiv, s-a răzbunat pe iudeii care locuiau în Alexandria, nimicind multe mii dintre ei. După el urmează la tron unul din fiii lui Ptolemeu al III-lea, Ptolemeu al V-lea Epiphanes (Ptolemeu Epifanes). Egiptul va intra în declin foarte repede şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost.

13. Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât cea dintâi; şi după câtăva vreme, după câţiva ani, va porni în fruntea unei mari oştiri bine înarmate.

"…după câtăva vreme, după câţiva ani…" înseamnă o perioadă de aproximativ 16 ani (217-201 î.Hr.), ce s-a scurs între bătălia de la Rafia şi cea de-a doua campanie a lui Antioh cel Mare împotriva împăratului sudului. În acest răstimp Antioh Magnus a suprimat răzmeriţele din cadrul împărăţiei sale şi a adus la supunere provinciile din răsărit. Ceea ce l-a determinat pe Antioh cel Mare să se lupte din nou cu Egiptul a fost moartea lui Ptolemeu al IV-lea, fapt care a făcut ca pe tronul Egiptului să se afle Ptolemeu Epiphanes, care nu era decât un copil (avea cinci ani) la vremea aceea. Acest eveniment a trezit în Antioh speranţa de a scăpa de Ptolemei. Acest război avea să fie al cincilea în confruntarea cu Egiptul. De data aceasta el avea o armată uriaşă şi bine echipată, având în dotare 151 de elefanţi.

14. În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea.

"…se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi…" este o propoziţie ce arată spre faptul că Antioh cel Mare, în războiul său împotriva Egiptului ptolemeic, este aliat cu mulţi care doresc înfrângerea "împăratului de la miazăzi". Aliaţii lui Antioh sunt regii Siriei (bactrienii, parţii şi mezii) şi cei ai Macedoniei, în speţă Filip al V-lea al Macedoniei cu care încheie un tratat secret privind împărţirea Egiptului Lagid (203 î.Hr.). La capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Hr.), Antioh reuşeşte să ocupe Siria meridională, Fenicia şi posesiunile egiptene de pe coastele Asiei Mici. 

Cu toate acestea, însă, Egiptul apelează la Roma, care se afla la vremea aceea în ascensiune spre gloria sa, şi cere ocrotirea micuţului Ptolemeu Epifanes şi, cu aceasta, ocrotirea Egiptului. Pentru Roma, care este introdusă pentru prima dată în profeţie, a fost un prilej extraordinar de a se instala mai sigur în Egipt şi de a câştiga supremaţia. Cu timpul, Egiptul îşi pierde independenţa şi intră în stăpânirea Romei. Orice mişcare politică a Egiptului era ghidată numai de la Roma.

"…o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula…" se traduce literal cu "fiii violenţei sau fiii distrugătorilor poporului tău se vor răscula". În ebraică, termenul folosit este "ben parit", care se traduce cu fiu violent, sălbatic. La vremea când se întâmplau aceste evenimente, Israel era încă poporul lui Dumnezeu. Nu ajunsese să fie lepădat definitiv, până la acea vreme urmând să treacă mult timp. De aceea, "fiii distrugătorilor" sau "fiii violenţei" trebuie că fac parte din naţiunea ebraică, chiar dintre copiii lui Israel după trup, dar fără să fie adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, "ca să se împlinească vedenia".

Conform cu Daniel 10,14, viziunea este cu privire la ce are să se întâmple poporului lui Dumnezeu. Punctul final este însă eliberarea poporului lui Dumnezeu de sub opresiunea puterilor păgâne. Ei bine, în acest context, ideea acestui pasaj biblic este că în acele timpuri conducătorii violenţi ai iudeilor au încercat să aducă o izbăvire prematură de sub stăpânirea păgână. Fiindcă iudeii fuseseră ameninţaţi şi persecutaţi de către Ptolemeu, ei au salutat victoria siriană asupra Egiptului şi chiar au preferat să se supună Siriei. Numai că, sub domnia crudă a lui Antiohus Epiphanes sau Antioh Epifanul, un idolatru aproape fanatic, evreii au suferit cruzimi mai usturătoare decât sub domnia egipteană. Scopul urmărit de Antioh Epifanul a fost distrugerea religiei iudaice. Întorcându-se din Egipt, în 168 î.Hr., acest idolatru crud a trecut prin sabie Ierusalimul, devastându-l. A intrat în templu, l-a jefuit şi pângărit, instalând un mare preot în persoana unui om slab.

În faţa acestei ameninţări violente şi crude, familia Macabeilor s-a răsculat şi i-a condus pe iudei în lupta de rezistenţă împotriva regelui sirian idolatru. Au reuşit să se elibereze de sub jugul sirian, dar au cerut protecţie Romei, care avea să devină stăpâna lumii. Aşadar, Macabeii sunt potrivit acestei profeţii "fiii violenţei" sau "o ceată de derbedei" care s-au răsculat împotriva sirienilor, "ca să împlinească vedenia". Ei au fost motivaţi să creadă în mod fals că împlinesc profeţia din Daniel 8,14, referitoare la curăţirea sanctuarului, prin restaurarea serviciilor templului şi a marelui preot o dată cu alungarea stăpânitorilor sirieni!

Prin faptul că au cerut protecţia Romei, Macabeii au împlinit şi partea profeţiei care spune: "dar vor cădea". Palestina avea să devină provincie romană, deci sub stăpânire romană, fără posibilitatea ca iudeii să-şi numească singuri domnitori în domeniul civil. Problema Macabeilor este că au încercat să aducă eliberarea naţiunii lor prin sabie, nu prin Dumnezeu. Ei nu au realizat că pentru a scăpa de stăpânitorii din afară, trebuie mai întâi să scape de stăpânitorul dinăuntru, de vrăjmăşia păcatului care ne ţine în robie spirituală!! 

Fenomenul macabean arată în mod clar spre starea spirituală a bisericii iudaice. Toate acestea se petrec în timpul când Israel nu a mai avut parte de profeţi, nemaiprimind nici un fel de comunicare din partea lui Dumnezeu. Ultimul profet, Maleahi, moare cu mai bine de două sute de ani înainte de împlinirea acestei părţi a profeţiei luate în discuţie.

15. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească.

Acesta este versetul prin care este descris sfârşitul împărăţiilor egipteană şi siriană. Întrucât profeţia menţionează mai înainte rezistenţa Macabeilor împotriva lui Antioh Epifanul, acest verset ne introduce în timpul prăbuşirii şi dispariţiei celor două împărăţii, locul lor fiind luat de către Roma imperială. Pe când Roma era angajată în război cu Filip al V-lea al Macedoniei, Antioh Epifanul s-a gândit să profite de această oportunitate şi să atace Egiptul. Îl cucereşte şi astfel, "împăratul de la miazănoapte va înainta… şi va pune mâna" din nou "pe cetăţile întărite". Dar acest lucru se va întâmpla pentru puţină vreme, căci Egiptul apelează la Roma, care se afla în expansiune, devenind ulterior cea de-a patra împărăţie din profeţia biblică.

Iar Roma răspunde prompt. Îşi trimite reprezentantul "în persoana lui Gaius Popillius Laenas pentru a-i ordona să iasă afară din ţară. Romanul a venit neînarmat şi neescortat, fiind însoţit doar de un servitor şi, la început, Antioh a refuzat să se supună. Ca răspuns la această împotrivire reprezentantul Romei a desenat un cerc pe nisip de jur împrejurul împăratului seleucid şi i-a cerut să-i dea un răspuns pozitiv înainte de a ieşi din cerc. Umilit, împăratul seleucid şi-a dat seama de inutilitatea intrării în conflict cu uriaşa putere militară a Romei, a ascultat ordinul şi a părăsit ţara". Fred Wright, Calea lui Dumnezeu în sanctuar, cap. Contrafacerea, par. 11, 12.

Acum este timpul când se împlineşte profeţia următoare: "La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean". Daniel 8,23. La sfârşitul stăpânirii celor patru coarne, care se transformă şi devin din patru împărăţii doar două, împăratul nordului, Siria, şi împăratul sudului, Egiptul, îşi va face apariţia acest împărat fără ruşine şi viclean, simbolul Romei păgâne, în prima fază, căci şi aceasta se transformă şi devine Roma ecleziastică sau papalitatea!!