Îngerul al şaptelea şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu

Evenimentele petrecute în perioada filadelfiană, la jumătatea sec. al XIX-lea, sunt de cea mai mare importanţă pentru întreaga biserică. Dumnezeu avea să pună la dispoziţia bisericii şi chiar lumii o uşă deschisă, prin acest fapt atrăgând atenţia asupra marii lucrări de curăţire a sanctuarului ceresc, săvârşită de Isus prin judecată, prin judecata bisericii Sale. Am arătat deja că profeţia referitoare la curăţirea sau restaurarea sanctuarului la sfârşitul celor 2300 de ani, venirea Fiului omului la Cel Îmbătrânit de zile, ambele evenimente potrivit lui Daniel, şi intrarea lui Isus în templul ceresc, conform profeţiei din Maleahi 3,1 scot în evidenţă unul şi acelaşi eveniment, şi anume începerea curăţirii templului ceresc prin judecată, căci toate păcatele mărturisite şi adunate acolo, de la Adam şi până la ultimul copil al lui Dumnezeu care va muri până la încheierea timpului de har, trebuie să fie transferate asupra lui Satana, iniţiatorul lor!!

Prin urmare, uşa deschisă ne introduce în atmosfera lucrării lui Isus, ultima, din sanctuarul ceresc, mai precis în sfânta sfintelor, unde începe curăţirea sanctuarului prin judecată. "Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului - pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care au dreptul la binefacerile ei." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 2. Sfârşitul celor 2300 de ani anunţa încheierea primei lucrări a lui Isus în sanctuarul ceresc, corespunzătoare ispăşirii zilnice săvârşită de preot zi de zi în prima încăpere sau sfânta cortului întâlnirii, pentru Israel, şi totodată începutul celei de a doua lucrări a Mântuitorului, tot în sanctuar, corespunzătoare ispăşirii anuale efectuată doar de marele preot o singură dată pe an, în aşa-numita zi a ispăşirii finale, Yom Kippur. 

Cortul întâlnirii, din Israelul antic, era compartimentat în două încăperi, sfânta şi sfânta sfintelor, despărţite printr-o perdea interioară. În fiecare încăpere se săvârşea câte o lucrare specifică; în prima ispăşirea zilnică, iar în a doua ispăşirea anuală, care presupunea curăţirea sanctuarului de păcatele acumulate acolo în tot cursul anului. Ispăşirea zilnică avea în vedere, în sens simbolic, transferul păcatului iudeului plin de căinţă asupra sanctuarului, el fiind eliberat de păcat, după ce-şi mărturisea întreaga vinovăţie asupra capului animalului pentru jertfă, iar ispăşirea anuală se ocupa de curăţirea tuturor păcatelor acumulate în sanctuar şi punerea lor asupra ţapului pentru Azazael, simbolul lui Satana. Aceste două lucrări importante descopereau şi reliefau în simbol ceea ce Marele nostru Preot, Isus Hristos, săvârşeşte în realitate în cer, în templul lui Dumnezeu, nu cu sânge de animale, ci cu însuşi sângele Său!!

Acum, pentru a putea înţelege corect ce lucrare desfăşura Isus în sanctuarul ceresc, Dumnezeu are grijă să ofere Apocalipsa sau descoperirea lui Isus şi din această perspectivă. Această descoperire amplă vine sau i-a fost dată lui Ioan din sanctuarul ceresc care, până la capitolul al unsprezecelea, este înfăţişat aidoma primei încăperi din cortul întâlnirii!!! Ioan vede în acel sanctuar ceresc "şapte lămpi de foc", Apocalipsa 4,5, "cădelniţa" şi "altarul" plin de foc, Apocalipsa 8,5; or, aceste imagini simbolice fac trimitere întocmai la mobilierul care se găsea în sfânta templului pământesc, adică un sfeşnic, un altar al tămâierii de unde preotul lua cărbuni aprinşi pentru a presăra pe tămâia frumos mirositoare din cădelniţa pe care o legăna înainte şi înapoi, şi bineînţeles masa cu pâinile punerii înainte, în acest caz acestea fiind întruchipate în sanctuarul ceresc chiar de Isus, căci El a spus despre Sine că este Pâinea vieţii!!! Hristos este asemănat în tabloul simbolic din Apocalipsa 5,6 cu un miel junghiat, ceea ce demonstrează calitatea Lui de jertfă pentru păcatele omenirii, dar din perspectiva Celui ce a venit să frângă pâinea vieţii, a Evangheliei, pentru noi, El însuşi fiind Pâinea care s-a pogorât din cer. Vezi Ioan 6,33-58. Ca jertfă, Isus a fost frânt asemenea pâinii pentru fiecare păcătos în parte, motiv pentru care a şi instituit Cina cea de taină sau Sfânta Cină!!!

Aşadar, pentru a înţelege ce face Isus după învierea şi înălţarea Sa la cer, Duhul Sfânt a găsit cu cale, într-o manieră demnă doar de mintea lui Dumnezeu, să descopere viitorul bisericii şi al omenirii din perspectiva lucrării de ispăşire, care, pe pământ, era săvârşită în prima încăpere a cortului întâlnirii, lucrare pe care Isus a realizat-o în sanctuarul ceresc până la încheierea celor 2300 de ani, ce deschid o nouă eră în lucrarea lui Isus, şi anume curăţirea sanctuarului ceresc prin judecată, lucrare pe care marele preot de pe pămât o săvârşea o singură dată pe an. De aceea, este de aşteptat ca, în viziune, în Apocalipsa, lui Ioan să-i fie înfăţişat templul ceresc şi sub forma sfintei sfintelor!! Şi chiar aşa se întâmplă. Să citim: "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Este ştiut faptul că singura piesă de mobilier din sfânta sfintelor cortului pământesc era chivotul legământului în interiorul căruia se aflau cele două table de piatră pe care erau inscripţionate cele zece principii ale legii morale a lui Dumnezeu!

Ce descoperă acest lucru? Un adevăr formidabil. Această imagine, prezentată lui Ioan, face parte dintr-o viziune care acoperă atrocităţile săvârşite de fiara din adânc, simbolul ateismului francez, manifestat cu precădere în timpul Revoluţiei franceze. După ce are loc acest eveniment, ce coincide cu primirea rănii de moarte a papalităţii chiar prin această fiară din adânc, urmează îngerul al şaptelea, ce face parte integrantă din pecetea a şaptea împreună cu alţi şase îngeri, care sună în mod simbolic din trâmbiţă, în urma căreia se aud nişte glasuri care declară că împărăţia lumii a trecut în mâinile lui Isus. "Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: >Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor<." Apocalipsa 11,15. Doar în acest context i se descoperă lui Ioan sanctuarul ceresc sub imaginea sau înfăţişarea sfintei sfintelor din sanctuarul pământesc!! De ce astfel? Pentru a înţelege că toate evenimentele care au loc după ce îngerul al şaptelea, în mod simbolic, sună din trâmbiţa lui, se petrec în perioada Filadelfia, în timpul sfârşitului, când se încheie şi după ce se încheie cei 2300 de ani!! Acest aspect al problemei este foarte important să fie reţinut.

Mai înainte de a aprofunda acest adevăr sublim, aş dori să remarcăm un alt fapt uimitor. Este legat tot de sanctuar. Când lucrarea din el se încheia, cu alte cuvinte când ispăşirea, deci curăţirea lui, prin sângele ţapului pentru Domnul, simbolul lui Isus, era încheiată, urmând ca păcatele mărturisite din el să fie puse asupra ţapului de trimis în pustie, simbolul lui Satana, atunci nici o lucrare nu mai era săvârşită în interiorul lui, urmând marea sărbătoare a corturilor, când toţi evreii se bucurau împreună că pot sta înaintea unui Dumnezeu sfânt. Această ultimă sărbătoare iudaică avea loc întotdeauna numai după ce era strâns secerişul. Ca sărbătoare, întruchipa marea bucurie a celor răscumpăraţi din toate timpurile de a-l întâlni pe Isus şi de a petrece împreună cu el toată veşnicia. Dar, pentru ca această bucurie să fie deplină şi reală, trebuie ca mai întâi să aibă loc secerişul, adică învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Or, această înviere nu va fi posibiă decât dacă cei 144.000 se califică să devină primul rod; şi se vor califica în acest sens. Când aceştia din urmă ajung sigilaţi cu sigiliul Marelui Preot, atunci se atestă că sunt calificaţi ca primul rod, ceea ce face posibilă învierea în siguranţă, şi totodată că lucrarea din sanctuarul ceresc s-a isprăvit, nemaiexistând în felul acesta timp de har. Or, Scripturile descoperă şi acest aspect deosebit de important. 

Să luăm aminte la cuvântul profeţiei, care ne spune astfel: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri." Apocalipsa 15,8. Acest tablou descoperă o realitate incontestabilă, şi anume faptul că în templul ceresc, la ora respectivă, nu se mai săvârşeşte nici o lucrare. Cu alte cuvinte, Isus şi-a încheiat lucrarea de curăţire a templului ceresc, timpul de har s-a încheiat, urmând ca cele şapte plăgi să se abată peste întregul pământ şi peste oamenii rămaşi neschimbaţi. Acest lucru este adeverit de următoarele versete biblice: "După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor". Apocalipsa 15,5-7.

Este evident faptul că în timpul celor şapte plăgi din urmă templul ceresc este închis, fiindcă Isus şi-a încheiat lucrarea. Astfel, Apocalipsa ne prezintă imaginea sanctuarului şi a lucrării săvârşite acolo pe toată durata desfăşurării evenimentelor profetizate, din timpul apostolului Ioan şi până la a doua Sa venire. Sanctuarul ceresc este surprins mai întâi ca sfânta, până la capitolul al unsprezecelea, unde Isus face lucrarea de ispăşire specifică celei administrate în sfânta sau prima încăpere a templului pământesc de către preot, o lucrare care s-a desfăşurat de la înălţarea Sa şi până la încheierea celor 2300 de ani, iar apoi sanctuarul ceresc este înfăţişat ca sfânta sfintelor tocmai pentru a ne arăta că Isus îşi începe ultima Sa lucrare, de curăţire a templului ceresc prin judecată, o lucrare specifică doar ispăşirii de peste an din Yom Kippur, după consumarea celor 2300 de ani, adică de la timpul când îngerul al şaptelea începe să sune din trâmbiţă!!

Îngerul al şaptelea începe să devină foarte important, căci are atât de multe lucruri de spus. Aşa că ne vom concentra atenţia asupra lui, dar nu fără a lua în atenţie anumite profeţii uimitoare. Până acum am arătat cu prisosinţă că cele şapte perioade ale bisericii îşi găsesc corespondentul în cele şapte peceţi. Dacă pentru Tiatira au fost necesare două peceţi, pentru Sardes a fost necesară doar pecetea a şasea. Acum, vrem să ştim ce pecete corespunde perioadei Filadelfia, cea de-a şasea perioadă din istoria milenară a bisericii lui Dumnezeu. Evident, ne-a mai rămas doar o singură pecete, numai că aceasta se ocupă de cu totul altceva decât ne-am aştepta în mod obişnuit. De pildă, ar fi fost logic să ne descrie mai bine perioada Filadelfia, pe când ea începe cu şapte trâmbiţe!! Pare bizar, dar totul are un scop pentru Dumnezeu, acesta fiind acela de a ne familiariza cu judecata lui Dumnezeu ce trebuia să cadă asupra puterilor omeneşti unite cu biserica apostaziată şi mai cu seamă asupra bisericii apostaziate, adică papalitatea.

Prin urmare, trâmbiţele trebuie să descopere judecata lui Dumnezeu care, mai întâi, a căzut asupra bisericii cezarilor sau a bisericii imperiale, şi mai apoi asupra bisericii papale. Primele şase trâmbiţe descoperă această realitate. A şasea trâmbiţă, însă, conţine două nenorociri, una referitoare la atacurile mahomedane asupra creştinătăţii, iar cea de a doua referitoare la apariţia flagelului ateismului francez, care a şi dat rana de moarte papalităţii în 1798. Apoi urmează al şaptelea înger care trebuie să sune din trâmbiţa sa. (Când îşi termină misiunea, atunci se întâmplă a treia nenorocire sau cele şapte plăgi de pe pământ). El apare după evenimentele care încheie lunga perioadă de dinaintea timpului sfârşitului, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 11, şi introduce nişte evenimente care au de-a face cu venirea Mântuitorului şi cu primirea împărăţiei Sale. Dar, despre acest înger se vorbeşte mai întâi în Apocalipsa 10. Aici ni se spune în termenii cei mai clari posibil că "în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor". Apocalipsa 10,7. Cu alte cuvinte, sunetul trâmbiţei sale aduce cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu, mai înainte ca împărăţia lumii să treacă "în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său". Apocalipsa 11,15. Înseamnă că sfârşitul tainei lui Dumnezeu trebuie să aibă o strânsă legătură cu uşa deschisă, căci singurul înger a cărui misiune se desfăşoară în perioada Filadelfia este tocmai acest înger, al şaptelea, din cadrul peceţii a şaptea!! Evenimentele pe care le introduce el vin după cele întâmplate papalităţii, ceea ce înseamnă că trâmbiţa sa simbolică trebuie să arunce o mare lumină asupra perioadei Filadelfia!!! Chiar textul biblic ne dezvăluie această realitate.

     "Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: >Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!< Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,1-7.

Declaraţia îngerului care ţine în mână o cărticică deschisă are în vedere două lucruri extrem de importante: unul este legat de faptul că nu va mai fi nici o zăbavă, amânare sau timp, potrivit altor traduceri ale Bibliei, iar a doua că taina lui Dumnezeu se va sfârşi doar în zilele când îngerul al şaptelea, din cadrul peceţii a şaptea, va suna din trâmbiţa lui. De fapt, realitatea este că acest înger va putea să sune din trâmbiţă doar dacă "nu va mai fi nici o zăbavă". Numai atunci când nu va mai exista timp, numai atunci acest înger poate să sune din trâmbiţă, fapt care aduce cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu, altfel misiunea acestui înger nu va putea începe, nu se va putea desfăşura niciodată!!! Ce înseamnă că nu va mai fi timp sau amânare? Despre ce fel de timp este vorba? Răspunsul corect şi biblic la aceste întrebări îl aflăm doar dacă timpul respectiv îl punem în legătură cu cartea deschisă din mâna îngerului!! Dacă acest înger deosebit nu ar fi fost înfăţişat în viziune cu o cărticică deschisă în mână, atunci nimeni nu ar fi putut înţelege ce reprezintă jurământul său legat de faptul că nu va mai fi timp!!!

Cărticica din mâna îngerului este una deosebită. Prezenţa acestei cărţi în mâna îngerului trebuie să conţină adevărul legat de acel timp despre care îngerul jură că nu va mai fi, că s-a încheiat, s-a isprăvit; aceasta fiind de altfel şi singura posibilitate ca îngerul al şaptelea să-şi poată începe misiunea pentru ca taina lui Dumnezeu să se sfârşească. Acum, îngerul care ţine această carte trebuie că este Isus. De unde ştim? Din descrierea pe care o face Ioan, apostolul. "Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc." Apocalipsa 10,1. Sub aceeaşi imagine, dar ceva mai amplă, i se prezintă Isus lui Ioan în capitolul întâi. "Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari." Apocalipsa 1,13-15.

Cartea din mâna lui Isus este deschisă, acest fapt fiind unul foarte semnificativ. Aceasta arată că respectiva carte nu este sigilată, ci desigilată, deschisă spre cunoaştere tuturor celor interesaţi!! Singura carte care a fost sigilată şi apoi desigilată, prin ruperea peceţilor, este cartea prezentată în Apocalipsa 5. Când era sigilată, Dumnezeu Tatăl o ţinea în mâna Lui dreaptă, iar acum, când este desigilată şi adusă în starea de a fi deschisă, este ţinută în mână de Acela care singur avea calificarea de a o desigila prin ruperea peceţilor!!! Aşadar, cartea deschisă din Apocalipsa 10 este una şi aceeaşi carte pecetluită cu şapte peceţi, dar desigilată acum, din Apocalipsa 5. Trebuie să observăm, de asemenea, că Isus îi este prezentat în viziune lui Ioan, cu cartea deschisă, numai după ce sunt rupte toate cele şapte peceţi, aceast lucru fiind o dovadă grăitoare care ne arată că această cărticică este cea pe care Dumnezeu Tatăl o ţinea mai înainte în mână, sigilată fiind cu şapte peceţi!!!

Pentru că deja am descoperit împreună că această carte în forma ei sigilată este cartea lui Daniel, sau mai precis acea profeţie care se referă la timp, atunci înseamnă că timpul care se sfârşeşte, după spusele lui Isus, trebuie să fie timpul profetic! "Cartea care a fost pecetluită nu a fost cartea Apocalipsei, ci partea aceea din profeţiile lui Daniel care are legătură cu vremea sfârşitului. Scriptura spune: >Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte<. Daniel 12,4. Când cartea a fost deschisă, a fost făcută proclamaţia: >Nu va mai fi nici o zăbavă (timp)<. Apocalipsa 10,6." Solii alese, vol. 2, cap. Cei trei îngeri şi îngerul din Apocalipsa 18, subcap. Soliile celor trei îngeri, în contextul lor mai larg, par. 3.

Daniel 12 face referire la pecetluirea cărţii pe care o pune în legătură cu durata de timp în care cornul cel mic, papalitatea, avea să năpăstuiască pe poporul lui Dumnezeu, până când puterea acestuia din urmă avea să fie zdrobită de tot. "Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Daniel 12,7. Apoi, pentru că Daniel nu înţelegea, acelaşi înger prezentat în Apocalipsa 15, dar care acum este întruchipat în forma unui om îmbrăcat în haine de in, îi repetă că ceea ce este legat de sfârşitul acelor lucruri are de-a face cu vremea sfârşitului, şi că, până la vremea aceea, partea legată de ceea ce se va întâmpla atunci, adică la sfârşitul celor 1260 de ani, priveşte doar generaţia de atunci. Această generaţie va primi lumină îndestulătoare pentru a putea pricepe ce se va întâmpla după ce papalitatea primeşte rana de moarte!

După spusele îngerului Gabriel, care mai apoi sunt repetate de Isus, omul îmbrăcat în in alb, atunci, abia atunci, la finele celor 1260 de ani, cunoştinţa va creşte!! Bazaţi pe această realitate indubitabilă, atunci putem conchide cu certitudine că trâmbiţarea îngerului al şaptelea conţine toată această cunoştinţă!!! Acest înger vine exact la vremea sfârşitului, adică după împlinirea celor 1260 de ani, şi începe să sune din trâmbiţă. Dar, să mergem un pic mai departe. Isus îi oferă lui Daniel nişte detalii impresionante legate în aparenţă de alte durate de timp. El spune astfel: "De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!" Daniel 12,11.12.

Necurmata am văzut că înseamnă slujirea zilnică a lui Isus în templul ceresc. Ea defineşte practic tot ceea ce face Isus în sanctuarul de sus în favoarea oamenilor. Urâciunea pustiitorului este o expresie prin care este desemnată papalitatea şi atrocităţile pe care avea să le facă împotriva lui Dumnezeu, prigonind poporul lui Dumnezeu şi lipsind lumea de lumina Evangheliei lui Hristos! Această expresie mai este folosită de Isus şi pentru a desemna puterea romană imperială, din care avea să ia naştere Roma eclesiastică. Aşadar, aceeaşi expresie defineşte două puteri opresoare. "De aceea, când veţi vedea >urâciunea pustiirii<, despre care a vorbit prorocul Daniel, >aşezată în Locul Sfânt< - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi." Matei 24,15.16.

Asta înseamnă un singur lucru, şi anume faptul că ceea ce avea să facă Roma imperială cu naţiunea iudaică şi cu templul acesteia, tot astfel avea să procedeze papalitatea cu poporul spiritual al lui Dumnezeu şi cu templul ceresc timp de 1260 de ani sau o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme!! Acum, Isus specifică faptul că de la vremea când se va aşeza urâciunea pustiitorului vor mai fi 1290 de zile profetice! Această perioadă de timp nu are ca punct de început perioada celor 1260 de ani, dar, cu toate acestea, se termină exact în anul când se încheie cei 1260 de ani! Anul 508 d.Hr. reprezintă începutul acestei perioade de timp. De ce anul 508? În acest an, papa este instalat în calitate de judecător al creştinătăţii. Este totodată şi anul când liturghia idolatră înlocuieşte necurmata lui Hristos! Interesele papalităţii, care nu-şi putea exercita aşa cum dorea puterea, printre altele susţinând că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, a statului politic, încă din vremea papei Gelasius, 496 d.Hr., din cauza vizigoţilor, sunt apărate de către regele francilor, Clovis, care trece de la arianism la catolicism. Cu ajutorul cardinalilor catolici acest Clovis îi distruge pe vizigoţi şi pune bazele primului stat catolic, Francia. Acum, papalitatea avea un aliat de nădejde. Astfel că, anul 508 a intrat în istorie ca fiind anul când începe să fie instaurată jurisdicţia supremă şi idolatră a papalităţii!

Totodată, anul 538 se deosebeşte de anul 508 prin faptul că împăratul Iustinian oferă papei autonomie teritorială şi chiar guvernare independentă. În felul acesta, în mod oficial, în anul 538 papalitatea este recunoscută ca stat, cu puteri depline. De aceea, acest an este considerat anul de început al celor 1260 de ani. Însă, Isus doreşte să ne trimită, prin perioada celor 1290 de ani, chiar la începuturile papalităţii, când interesele sale sunt apărate prin sabie de franci!! Aş dori să accentuez faptul că această perioadă de timp nu are nimic de-a face cu alte evenimente istorice, întrucât Isus este foarte atent să plaseze aceste două perioade lungi de timp, 1290 de ani şi 1335 de ani sau zile profetice, în contextul celeilalte perioade de timp, 1260 de ani, interval în care papalitatea săvârşeşte "minuni", dând de pământ cu necurmata, sanctuarul ceresc şi poporul lui Dumnezeu. Războiul este între această putere malefică şi poporul lui Dumnezeu. Profeţia nu ne vorbeşte, în contextul acestui capitol, decât despre aşa ceva, aşa că ambele perioade de timp sunt menite să atragă atenţia doar asupra papalităţii!!

Dacă anul 508 este începutul celor 1290 de ani, înseamnă că sfârşitul acestei lungi perioade trebuie să fie anul 1798, adică anul când papalitatea primeşte rana de moarte prin ateismul francez. Tot astfel, perioada celor 1335 de zile profetice trebuie să-şi găsească începutul în acelaşi an, 508, deoarece Isus spune că va fi ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la sfârşitul acestei perioade! Cu alte cuvinte, după ce se instaurează urâciunea pustiitorului, vor trebui să treacă 1290 de ani, dar, mai ferice va fi de aceia care aşteaptă mai mult, care aşteaptă o perioadă mai lungă, fiindcă la încheierea lor îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă! Dacă cei 1335 de ani încep în 508, un calcul simplu ne va arăta că sfârşitul lor va fi anul 1843! Or, acest an este exact anul când se încheie cei 2300 de ani.

Putem conchide, fără să greşim, că cele două perioade de timp menţionate de Isus în Daniel 12, sunt incluse şi, deci, fac parte din cea mai lungă profeţie biblică, profeţia celor 2300 de ani! Când această profeţie avea să se încheie, atunci cunoştinţa va creşte datorită misiunii îngerului al şaptelea care suflă din trâmbiţa sa, iar taina lui Dumnezeu se sfârşeşte. Prin urmare, îngerul al şaptelea trebuie să anunţe sfârşitul celor 2300 de ani şi să vestească Evanghelia privitoare la curăţirea templului ceresc prin judecată, căci profeţia lui Daniel spune astfel: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" Daniel 8,14. Asta înseamnă în mod indubitabil că taina lui Dumnezeu trebuie că are de-a face cu curăţirea templului ceresc şi cu judecata. Dar, vom afla mai multe despre taina lui Dumnezeu de la sfârşitul celor 2300 de ani, studiind-o din perspectiva tainei celor şapte tunete!