marți, 27 mai 2014

Filadelfia

Ce urma să întreprindă Dumnezeu pentru biserica Sa protestantă, dat fiind faptul că acesteia doar îi mergea numele că trăieşte, însă în realitate era moartă? Starea ei spirituală era caracterizată de decădere din cauza reuşitei papalităţii de a contracara manifestările Reformei. Interpretarea profeţiilor a devenit una catolică, păstrată până astăzi. În consecinţă, nevoia de reformă a protestanţilor era la fel de mare ca nevoia de reformă în biserica papală.

     "Cei care au primit marile binecuvântări ale Reformei nu au mers înainte pe calea pe care pornise în mod atât de nobil Luther. Câţiva bărbaţi credincioşi s-au ridicat din când în când ca să proclame un nou adevăr şi să arate rătăcirile nutrite timp îndelungat, dar majoritatea, ca şi evreii din timpul Domnului Hristos sau ca papistaşii din timpul lui Luther, se mulţumea să creadă cum crezuseră şi părinţii lor şi să trăiască la fel cum trăiseră ei. Din cauza aceasta, religia a degenerat iarăşi în formalism. Au fost păstrate şi nutrite rătăciri şi superstiţii care ar fi fost aruncate la o parte dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Spiritul inspirat de Reformă s-a stins astfel în mod treptat, până când în bisericile protestante nevoia de reformă a ajuns aproape tot atât de mare ca nevoia de reformă în biserica romană din timpul lui Luther. Exista aceeaşi somnolenţă spirituală, acelaşi respect faţă de părerile oamenilor, acelaşi spirit lumesc şi aceeaşi înlocuire a învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu cu teorii omeneşti. Sub masca religiei se cultivau mândria şi extravaganţa. Bisericile au ajuns corupte din cauza alipirii de lume. În felul acesta, principiile măreţe pentru care trudiseră şi suferiseră atât de mult Luther şi colaboratorii săi, au fost degradate." Istoria mântuirii, cap. Nereuşita de a înainta, par. 3.

De astă dată nu a mai avut loc o unire cu păgânismul, care a dus la formarea papalităţii, ci Satana a avut grijă maximă de a perverti învăţătura protestantă nu numai prin interpretările eronate ale profeţiilor biblice, ci şi prin înălţarea părerilor omeneşti şi mai ales a raţiunii la rang de dumnezeu. Filozofia raţionalistă a câştigat tot mai mult teren în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, influenţând mediul protestant şi, o dată cu acesta, chiar gândirea şi societatea. La acest curent mai trebuie adăugat umanismul şi forma perfidă a ateismului, numită teoria evoluţionistă. Într-un asemenea mediu, este de înţeles de ce protestantismul era mort.

     "Când Satana a văzut că nu reuşise să zdrobească adevărul prin persecuţie, a recurs din nou la acelaşi plan al compromisului ce dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a influenţat pe creştini să se unească de data aceasta nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin închinarea la dumnezeul acestei lumi, se dovedeau la fel de idolatri.
     Satana nu mai putea ţine Biblia departe de oameni. Ea fusese pusă la îndemâna tuturor. El, însă, a condus mii de oameni să accepte interpretări false şi teorii nesănătoase, fără a cerceta Scripturile pentru a învăţa adevărul ei înşişi. El a stricat învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile ce aveau să distrugă milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii, în loc să lupte pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În timp ce erau cu totul inconştiente de situaţia lor şi de primejdia în care se aflau biserica şi lumea se apropiau cu repeziciune de perioada cea mai solemnă şi mai importantă din istoria pământului: perioada revelării Fiului omului." Istoria mântuirii, cap. Nereuşita de a înainta, par. 4, 5.

Cum semnele care precedau venirea Mântuitorului s-au împlinit rând pe rând, semne despre care vorbeşte pecetea a şasea, acestea constituiau totodată şi un indiciu că ceva deosebit de important trebuie să se întâmple pe tărâmul religios. Dar, ce anume? Era pregătită biserica protestantă pentru aşa ceva? Din moment ce era moartă, se presupune de la sine că nu. Cu toate acestea, Dumnezeu a trebuit să ridice oameni umili, simpli, ca întotdeauna, prin care să atragă atenţia la cel mai important eveniment ce urma să aibă loc după împlinirea celui de al treilea semn, căderea de stele, din 1833, şi despre care biserica Lui protestantă trebuia să ştie. Reţinem că nevoia de reformă în biserica protestantă era exact aceeaşi ca şi în biserica romană. 

Întrebarea era, deci, ce urma să se întâmple după împlinirea tuturor semnelor indicate de pecetea a şasea? Profeţia lui Ioel spune astfel: "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Ioel 2,30.31. Răspunsul ar trebui să fie clar: toate acele semne precedau venirea zilei Domnului! Prin urmare, evenimentul următor ar fi trebuit să fie venirea zilei Domnului!!! Dar, ce implica un asemenea eveniment? Ar fi putut veni Isus pe pământ, fără să aibă o biserică pregătită în acest sens? În nici un caz.

În primul rând, expresia "ziua Domnului" implică un timp în intervalul căruia trebuie să se întâmple anumite evenimente pe care biserica trebuie să le cunoască. Aşa că "ziua Domnului" nu are doar sensul de apariţie a lui Isus pe norii cerului la un anumit moment dat, ci mai cu seamă are menirea de a indica spre un anumit timp precis, în care biserica trebuie să beneficieze de o pregătire specială, care s-o facă aptă pentru întâlnirea cu Domnul ei la vremea potrivită!! Întrucât Hristos este sfânt şi curat, presupune de la sine că, atunci când va veni, credincioşii cu care se va întâlni trebuie să aibă aceeaşi stare spirituală ca a Lui!!! Altfel, cine ar rezista în ziua venirii Sale dacă ar fi un păcătos!! Că aşa stau lucrurile este dovedit prin înseşi cele rostite de Hristos lui Ioan cu privire la biserica aflată în perioafa filadelfiană: "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: 'Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu'<." Apocalipsa 3,7.8.

Hristos se recomandă a fi Acela care "ţine cheia lui David", adică Acela care-şi asumă autoritatea de Împărat, căci ţine cheile împărăţiei. "Cheia lui David" este o expresie ce simbolizează împărăţia lui Dumnezeu!! Această cheie indică spre autoritatea lui Isus, ca Mântuitor şi Mare Preot, ce realizează o lucrare specială pentru oameni, în virtutea jertfei Sale de pe Gologota! Numai El singur poate săvârşi ceva ce nimeni altcineva nu mai poate face! Fiindcă are autoritatea de necontestat asupra împărăţiei Sale, El poate deschide ceea ce oamenii nu pot închide, şi poate închide ce oamenii păcătoşi nu pot deschide. În cazul de faţă, Isus pune la dispoziţia bisericii Sale o uşă deschisă ce nu poate fi închisă de nimeni. Dar, ce reprezintă această uşă? Ce doreşte să ne transmită Mântuitorul prin intermediul acestei profeţii extraordinare? 

Este evident că limbajul e simbolic, căci dacă nu ar fi, atunci ar trebui să căutăm acea uşă aici pe pământ. Înseamnă, deci, că acea uşă este una simbolică menită să ne descopere un adevăr legat de lucrarea lui Isus din sanctuarul ceresc! Prin urmare, noi trebuie să înţelegem că după ce aveau să se împlinească cele trei semne majore, descrise de pecetea a şasea, urma să aibă loc un eveniment care trebuia să debuteze în cer în scopul pregătirii bisericii de pe pământ pentru venirea Mântuitorului! Din acest motiv, Hristos se foloseşte de imaginea unei uşi deschise care arată către acel eveniment. Atunci, înseamnă că acea uşă deschisă are o strictă legătură cu sanctuarul ceresc, căci în perioada filadelfiană, ca şi astăzi de altminteri, Hristos se afla şi se află încă în sanctuarul ceresc. Trebuie că acolo urma să se sfârşească o anumită lucrare pentru a face loc unei alte lucrări, pe care nu o poate săvârşi decât Cel ce ţine cheile împărăţiei, adică Isus în calitate de Mare Preot!!! Fără această lucrare specială, "ziua Domnului", adică ziua venirii Mântuitorului, ar prinde pe nepregătite biserica Sa, şi atunci nimeni nu ar mai putea fi mântuit.

În legătură cu această uşă deschisă, ce are mari implicaţii pentru biserică şi pentru oameni, trebuie să vorbească şi alte profeţii din Vechiul şi Noul Testament. Adevărul este că trezirea bisericii protestante la mijlocul sec. al XIX-lea nici nu ar fi putut avea loc dacă Isus nu ar fi pus la dispoziţie această uşă deschisă. Prin această uşă avea să strălucească cea mai aleasă lumină, ce urma să dea un nou înţeles Evangheliei veşnice. Pentru a înţelege această profeţie a uşii deschise, trebuie să purcedem în a pune cap la cap celelalte profeţii care s-au împlinit în decursul veacurilor, şi care aveau să conducă la deschiderea acestei uşi importante. Toată istoria omenirii, mai cu seamă a conflictului dintre forţele întunericului şi forţele luminii, dintre puterile pământeşti angrenate de Satana în această luptă şi biserica lui Hristos de pe pământ, este zugrăvită frumos în Daniel cap. 2. Tabloul este întregit apoi prin alte imagini simbolice în Daniel 7-9 şi 11, acesta având ca scop să ne familiarizeze cu puterile opresoare prin care a lucrat Satana în decursul timpului, până la a doua venire a lui Isus. Principala putere opresoare prin care Satana a lucrat cel mai mult este cel mai bine scoasă în evidenţă în Daniel 7 şi 8, fiind vorba despre cornul cel mic, alias papalitatea. 

În aceste profeţii uimitoare se arată foarte clar faptul că papalitatea urma să domine lumea şi să deţină supremaţia timp de "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. În acest interval de timp, papalitatea "va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea". Daniel 7,25. În Daniel 8 ni se spune şi mai desluşit ce avea să facă papalitatea: "S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt.  Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început". Daniel 8,10-12.

În Daniel 12 ni se indică iară durata precisă de timp cât avea să dureze această activitate luciferică a papalităţii, care în text este simbolizată prin termenul "minuni". "Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: >Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?< Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Daniel 12,6.7. Aici este subliniată aceeaşi durată de timp exprimată şi în Daniel 7,25, şi anume "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Pentru a descifra cât înseamnă această perioadă de timp, atunci trebuie să găsim explicaţia tot în Scripturi. Cel mai potrivit pasaj se găseşte în Apocalipsa 12. Aici se spune că femeia, simbolul bisericii lui Dumnezeu, aceeaşi biserică reprezentată în Daniel 12,7 prin poporul sfânt, a cărui putere va fi zdrobită de tot, iar în Daniel 7,25 prin sfinţii lui Dumnezeu, fuge în pustie, adică într-un loc ferit de furia balaurului, simbolul lui Satana, care s-a folosit de papalitate în acest sens, deci într-un loc unde va fi "hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui". Apocalipsa 12,14.

Aici, avem de-a face exact cu aceeaşi durată de timp amintită în cartea profetică a lui Daniel. Dar cât înseamnă? Răspunsul îl găsim câteva versete mai sus, în Apocalipsa 12, unde se spune următoarele: "Şi femeia a fugit în pustiu, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile". Apocalipsa 12,6. Aici este vorba despre aceeaşi femeie care fuge în pustiu. Aşadar, "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme" înseamnă "o mie două sute şaizeci de zile". Ca să stabilească foarte clar acest adevăr, Duhul Sfânt reia tema legată de războiul pe care Satana îl duce împotriva bisericii lui Dumnezeu din Apocalipsa 12, în Apocalipsa 13, şi o dezvoltă cât mai mult cu putinţă. Aici ni se spune că "I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam". Apocalipsa 13,5-7.

Prin trei expresii diferite, "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme", "o mie două sute şaizeci de zile" şi "patruzeci şi două de luni", Duhul Sfânt stabileşte în mod foarte precis cât avea să dureze acest război împotriva poporului lui Dumnezeu, şi anume 1260 de zile profetice sau 1260 de ani. În profeţie, o zi profetică este echivalentul unui an literal. Vezi Numeri 14,34 care stabileşte această regulă. Dar, când începe această dominaţie papală? Având în vedere că anul 538 d.Hr. este anul când papalitatea este recunoscută cu drepturi depline de către Iustinian, împăratul roman care îşi avea reşedinţa la Constantinopol, întrucât Imperiul Roman de Apus căzuse sub atacurile celor zece triburi barbare, îndeosebi sub atacurile violente ale vandalilor, hunilor şi otrogoţilor, şi care i-a oferit papei scaunul de domnie al Romei, putem spune cu certitudine că acest an devine anul de când începe supremaţia deplină a papalităţii!

Ne aducem aminte că perioada Tiatira are în vedere exact această perioadă de formare şi dominare a lumii din partea papalităţii. Cum perioadele Efes, Smirna şi Pergam caracterizează timpul de până la recunoaşterea papalităţii de către oficialităţile Imperiul Roman de Răsărit, chiar de împăratul acestuia, iar Tiatira scoate în evidenţă era activităţilor papalităţii sau ale femeii Isabela, îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu din acea perioadă, chiar femeia care este silită să fugă în pustie, şi pentru că Sardes tratează perioada care încheie dominaţia papală, prin primirea rănii de moarte, dar şi timpul formării şi consolidării Statelor Unite ale Americii, tărâmul protestant unde-şi avea adăpostul biserica protestantă şi care acum se afla într-o stare specifică morţilor, înseamnă că perioada Filadelfia trebuie să caracterizeze ceea ce se numeşte "vremea sfârşitului", adică o vreme care începe după anul 1798 când papalitatea a primit rana de moarte prin ateismul francez.

Cu alte cuvinte, perioada celor 1260 de ani trebuie să se întindă până la "vremea sfârşitului", fiindcă exact aceasta spune profeţia. (Din anul 538 şi până în anul 1798 sunt exact 1260 de ani). "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte... El a răspuns: >Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului<." Daniel 12,4.9. Or, această realitate extraordinară ne conduce la gândul că uşa deschisă trebuie să fie uşa care ne introduce deja în "vremea sfârşitului", adică exact acel timp intermediar între evenimentul uşii deschise şi venirea literală a lui Isus pe norii cerului!!! Asta mai înseamnă că "ziua Domnului", potrivit profeţiei lui Ioel, cuprinde în sine "vremea sfârşitului", care trebuie neapărat să introducă şi chiar introduce, la timpul potrivit, venirea literală a lui Isus pe norii cerului. Adică, mai precis, introduce ceea ce profeţia numeşte "vremea sfârşitului", care la rândul ei include, la un anumit moment dat, potrivit cursului evenimentelor profetice specifice acestei vremi, a doua venire a lui Hristos.

Există un amănunt deosebit de interesant în profeţia legată de perioada celor 1260 de ani, care ne ajută să înţelegem în termeni fără echivoc ce înseamnă în realitate uşa deschisă, de fapt ce eveniment major în profeţie avea să aibă loc exact la vremea sfârşitului, când cunoştinţa va creşte. Iată profeţia care subliniază acest aspect nemaipomenit. "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna." Daniel 7,25.26. Deci, după perioada întunecată a celor 1260 de ani, evenimentul care urma să aibă loc în mod precis era cel privitor la judecată!!! Acesta este motivul pentru care Hristos i-a pus înainte o uşă deschisă bisericii din Filadelfia, asta pentru că privea o lucrare de judecată, despre care biserica protestantă trebuia neapărat să ştie.

Cu alte cuvinte, ceea ce Hristos săvârşise până atunci, până la perioada filadelfiană, luase sfârşit, se terminase, uşa deschisă introducându-ne de acum către următoarea şi ultima lucrare pe care trebuie să o mai realizeze Isus, şi anume judecata!! De fapt, la o citire foarte atentă a profeţiei din Daniel 7, se poate vedea limpede cum Dumnezeu introduce chiar o scenă a judecăţii!!! Să luăm aminte la acest cuvânt al profeţiei: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile". Daniel 7,9.10.

Această profeţie scoate la iveală o scenă de judecată care se petrece în cer, chiar în prezenţa Lui Dumnezeu Tatăl, căci El este Cel Îmbătrânit de zile. De asemenea, sunt prezenţi şi îngerii, inclusiv cărţile de judecată sau dosarele, ca să folosesc un termen contemporan. Dar, din această scenă lipseşte Avocatul sau Apărătorul. El este introdus puţin mai jos, în aceeaşi profeţie extraordinară. "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată." Daniel 7,13.14.

Acum, rămâne să înţelegem despre ce judecată este vorba. Cert este că ea trebuie să fie evenimentul menit de Dumnezeu să trezească din starea ei de moarte biserica protestantă. Uşa deschisă trebuie să aibă o strictă legătură cu acest eveniment, dar şi cu o cantitate impresionantă de lumină spirituală pe care Dumnezeu începe să o reverse asupra tuturor celor primitori, în vederea pregătirii pentru scena venirii literale a Mântuitorului pe norii cerului. Reţinem, deci, că timpul pentru începerea acestei judecăţi trebuie să aibă loc după sfârşitul perioadei celor 1260 de ani de stăpânire papală!

O altă profeţie care clarifică şi face mai multă lumină în privinţa acestui măreţ eveniment, judecata, este cea din Maleahi capitolul 3. Aici se spune că Isus va intra în templul său din ceruri cu scopul precis de a curăţi pe fiii lui Levi de toate necurăţiile lor. ">Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară<." Maleahi 3,1-4.

Aici, intrarea lui Isus în templu ilustrează aceeaşi scenă din profeţia lui Daniel, când se spune că un Fiu al omului a intrat înaintea Celui Îmbătrânit de zile. Practic este vorba despre unul şi acelaşi eveniment! Doar că profeţia din Maleahi arată în mod concret ce face Isus în templul Său: "El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Am ajuns, deci, să înţelegem că uşa deschisă trebuie să fie uşa simbolică din sanctuarul ceresc, prin care Isus a intrat la Tatăl în vederea începerii judecăţii de cercetare doar a "fiilor lui Levi", adică doar a bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile!!! În sprijinul acestei vederi vine apostolul Petru, care declară: "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?" 1Petru 4,17.

Aşadar, până acum am stabilit că evenimentul judecăţii trebuie să vină după perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală, fiindcă aşa este declarat în profeţia lui Daniel, capitolul 7. Cornul cel mic, alias papalitatea, "se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata." Daniel 7,25.26. Întrebarea care a mai rămas să-i găsim răspuns este următoarea: Când anume începe această judecată? Înainte şi de toate, doresc să subliniez faptul că această judecată nu este cea săvârşită la finele mileniului, adică judecata postmilenială, întrucât atunci nu are loc nici un proces de curăţire a inimilor copiilor lui Dumnezeu, aşa cum declară profeţia lui Maleahi!! Judecata aceea este o judecată efectuată doar pentru aceia care vor pieri veşnic. Nu este nevoie să insist mai mult asupra acestui lucru. Vezi Apocalipsa 20.

După cum deja am fost obişnuiţi, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns cert în această privinţă. Aşa că trebuie să găsim profeţia care lămureşte această întrebare şi ne arată timpul exact când trebuie să înceapă această judecată, pentru care Hristos a făcut necesară deschiderea unei uşi. Tot cartea profetică a lui Daniel face lumină în această privinţă. Ceea ce trebuie observat de către cercetătorul atent al Scripturilor este faptul că, atât în profeţia din capitolul al şaptelea, cât şi în cea din capitolul al doisprezecelea, se vorbeşte despre isprăvile sau "minunile" săvârşite de papalitate pe parcursul a 1260 de ani literali. În acest context se specifică foarte limpede că papalitatea vorbeşte cu trufie, că va face război sfinţilor lui Dumnezeu, în cadrul perioadei specificate, şi-i va birui, că va rosti tot felul de blestemăţii la adresa lui Dumnezeu şi, de asemenea, că va face să înceteze necurmata. (Termenul "jertfă" a fost adăugat în Scripturi de către traducătorii Bibliei. El practic nu există în textul ebraic şi, ca atare, nu are ce căuta lângă termenul "necurmata" sau "continuu" ori "permanent").

În cele două capitole amintite, din Daniel, nu se face referire decât la aceste lucruri. În schimb, în capitolul al optulea al aceleiaşi cărţi, Duhul Sfânt lărgeşte orizontul înţelegerii noastre când ne descoperă mai mult cu privire la acţiunile nimicitoare ale cornului cel mic. Aici ni se spune că acţiunile sale vizează în mod deosebit necurmata şi sanctuarul ceresc!!! "Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt." Daniel 8,9-11. Deci, pe lângă faptul că a smuls sau a dat de pământ cu necurmata, papalitatea a mai surpat şi sanctuarul ceresc!! Necurmata reprezintă slujirea permanentă a lui Isus, în favoarea oamenilor, în sanctuarul ceresc. Papalitatea a lovit crunt în preoţia, slujba şi sanctuarul lui Dumnezeu şi al creştinătăţii, care este singurul sanctuar adevărat unde credincioşii, de la înălţarea lui Isus, trebuiau să intre prin credinţă. Toate acestea au fost înlocuite prin ritualurile păgâne papale, în speţă liturghia şi mesa, şi prin episcopat. Din cauza acestei blestămăţii fără margini, oamenii din Evul Mediu nu au ştiut că mântuirea se capătă prin credinţă, şi nu au ştiut de existenţa unui sanctuar ceresc, cu atât mai mult că Isus este singurul Mijlocitor şi Preot între om şi Dumnezeu. În acest fel, Evanghelia devenise ceva absolut străin pentru minţile lor. Groaznic întuneric!

Dar, până când avea să continue cornul cel mic să facă astfel de urăciuni? Iată ce ne spune profetul Daniel: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!<" Daniel 8,13.14. La prima vedere, pare o contradicţie între ceea ce ni se spune în Daniel 7 şi 12, şi ceea ce se spune în Daniel 8. Ori avem de-a face cu 1260 de ani, ori trebuie să ţinem seama de cele două mii trei sute de seri şi dimineţi!! Adevărul este că nu există nici cea mai măruntă contradicţie aici. Perioada celor 2300 de seri şi dimineţi înseamnă 2300 de zile profetice. Aici nu se are în vedere o perioadă de timp literală, astfel încât să înţelegem că cele 2300 de seri şi dimineţi înseamnă 2300 de zile literale, ci se are în vedere un timp profetic. Întrucât perioada celor 1260 de zile, definită prin sintagma "o vreme, două vremi şi jumătatea unei vremi" trebuie înţeleasă ca fiind o perioadă de timp profetic, atunci, potrivit aceluiaşi criteriu, perioada celor 2300 de zile trebuie să fie tot o perioadă de timp profetic, zilele transformându-se în ani. Perioada de timp specificată într-o profeţie, care vizează viitorul îndepărtat, totdeauna trebuie înţeleasă şi calculată ca timp profetic, adică zilele sau lunile, bunăoară cele patruzeci şi două de luni de supremaţie papală, care corespund exact celor 1260 de zile profetice, din Apocalipsa 13, devin ani literali.

La data când cornul cel mic săvârşeşte aceste isprăvi luciferice, departe în viitor, dacă ne raportăm la timpul lui Daniel, templul din Ierusalim trebuie că nu mai exista demult. Ştim că a fost ras de pe faţa pământului în anul 70, când, în urma asediului armatelor romane conduse de Titus, au murit peste un milion de evrei. Aşadar, singurul locaş sfânt sau templu, în Evul Mediu, când se întâmplă toate aceste lucruri, adică exact în perioada celor 1260 de ani, era templul ceresc. Pe pământ nu mai există nici un templu în care să se aducă închinare lui Dumnezeu. Faptul că perdeaua dinăuntrul templului iudaic a fost sfâşiată de sus până jos, arată fără putinţă de tăgadă că toate serviciile iudaice împreună cu templul fizic nu mai au nici un rost după învierea Mântuitorului!!! Acum, când încep cele 2300 de zile profetice sau 2300 de ani literali?

Îngerul Gabriel începe să-i explice lui Daniel viziunea referitoare la atrocităţile pe care urma să le săvârşească acel corn malefic, numai că atunci când ajunge la perioada de timp menţionată, văzând că este pe cale să leşine, nu mai continuă efortul de a-i explica când începe această perioadă de timp, de altminteri cea mai lungă profeţie din Biblie, ci hotărăşte să întrerupă explicaţiile. Daniel a fost afectat profund de izbândirea vicleniilor papalităţii şi nu a mai suportat să vadă cum este batjocorită biserica lui Dumnezeu. I s-a făcut rău, a leşinat şi a zăcut bolnav mai multe zile, după spusele lui. Dar, în capitolul următor, al nouălea, Daniel primeşte explicaţia cu privire la această perioadă lungă profetică. El era foarte interesat de profeţia lui Ieremia în care se preciza că după şaptezeci de ani poporul evreu va fi eliberat din robia babiloniană. Chiar în acel an, "anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş", Daniel 9,1, Daniel a ştiut că profeţia trebuie să se împlinească. Şi, în timp ce studia cartea lui Ieremia şi medita, a început să se roage asiduu. În timp ce se ruga, a venit numaidecât acelaşi înger, Gabriel, tâlcuitorul profeţiilor, şi a început să-i explice vedenia referitoare la cele 2300 de zile profetice.

Trebuie remarcat aici un fapt extrem de important, şi anume că Gabriel specifică în mod intenţionat că a venit să-i lumineze mintea lui Daniel în legătură cu vedenia. Daniel nu are nici un fel de vedenie sau viziune în cadrul capitolului al nouălea, pentru că studia doar cartea lui Ieremia. Prin urmare, vedenia la care face referire Gabriel nu poate fi decât acea vedenie pe care Daniel o descrie în cadrul capitolului al optulea, şi a cărei explicaţie a rămas neterminată, pentru că el, Daniel, a leşinat şi s-a îmbolnăvit!! Iar această vedenie este cea referitoare la perioada celor 2300 de ani. Acum, îngerul urma să-i explice lui Daniel când încep cei 2300 de ani. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9,24-27.

Mai întâi, Gabriel îi explică profetului atent ce evenimente au loc în prima parte a celor 2300 de ani, parte care include şaptezeci de săptămâni profetice destinate sau "tăiate" doar pentru biserica iudaică. Cele şaptezeci de săptămâni profetice însumează 490 de ani literali, întrucât şaptezeci de săptămâni înmulţite cu şapte zile, cât are o săptămână în mod firesc, conduc la suma de 490 de zile profetice sau ani literali, dacă socotim pentru o zi profetică un an literal. Totodată îngerul fixează şi data de început din momentul când trebuie socotiţi cei 490 de ani. "... de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul". Pentru că aceşti 490 de ani destinaţi evreilor sunt tăiaţi literalmente din bucata celor 2300 de ani, atunci este înţelept să observăm că începutul celor 2300 de ani coincide exact cu începutul celor 490 de ani. Când a fost dat acest decret de rezidire a Ierusalimului? Istoria şi Biblia confirmă că anul 457 îHr. a fost anul când regele Artaxerxe a dat acest decret. Vezi Ezra 6 şi 7. Cei 490 de ani se întind până în anul 34, când naţiunea iudaică l-a omorât cu pietre pe diaconul Ştefan, arătând în felul acesta că modul cum l-au tratat pe Isus va fi modul cum îi va trata în continuare şi pe ucenicii Săi, fapt care a condus definitiv la lepădarea poporului evreu, ca naţiune şi biserica, în calitate de popor favorizat de Dumnezeu aproximativ 1500 de ani.

     "Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înţelesese în viziunea din capitolul opt, declaraţia cu privire la timp - >până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul locaş va fi curăţit<. După aceea i se porunci lui Daniel: >Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia<, primele cuvinte ale îngerului au fost: >Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi cetăţii tale cele sfinte<. Cuvântul tradus aici prin >hotărât< înseamnă literal >tăiat<, şaptezeci de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declaraţi de înger a fi tăiaţi, ca aparţinând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiaţi? Cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menţionată în capitolul 8, deci aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele şaptezeci de săptămâni; ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Cele şaptezeci de săptămâni erau declarate de înger să înceapă la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Şi dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile.
     Decretul căutat se găsea în capitolul şapte din Ezra, versetele 12-26. În forma lui cea mai completă fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 în. Hr. Însă, în Ezra 6,14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim  >după porunca (>decretul<) lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei<. Aceşti trei împăraţi, prin emiterea, reafirmarea şi completarea decretului, l-au adus la desăvârşirea prevăzută de profeţie, pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani...
     Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului, în toamna anului 457 în.Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor profetizate în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaizeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, anul 27 d.Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a şaptezecea, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d.Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni - sau 490 de ani - erau rezervate pentru iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către neamuri în anul 34 d.Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se terminau în anul 1844." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 24, 25; cap Ce este sanctuarul, par. 3.

Dacă cei 490 de ani, tăiaţi pentru evrei, se termină în anul 34 d.Hr., atunci înseamnă că, în mod logic, în restul anilor rămaşi până la încheierea celor 2300 de ani, adică 1810 ani, trebuie să intre şi perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală!! Aşadar, nu este nici o contradicţie în faptul că Inspiraţia divină se concentrează în capitolele 7 şi 12 din Daniel asupra perioadei celor 1260 de ani, iar în Daniel cap. 8 are în vedere profeţia cea mai mare din Biblie, cei 2300 de ani, căci cei 1260 de ani fac parte integrantă din această extraordinar de lungă profeţie. Faptul cel mai interesant este acela că, atunci când se pomeneşte despre locaşul sfânt al lui Dumnezeu, adică templul ceresc, îngerul îl pune în contextul mai larg al celor 2300 de zile profetice; pe când atunci când doreşte să scoată în evidenţă supremaţia cornului cel mic, adică ceva reprezentativ pentru el, îngerul pune totul în contextul celor 1260 de ani!!

Aşadar, pentru că cea mai lungă profeţie biblică se încheie în toamna anului 1844, şi pentru că ea specifica foarte limpede că atunci va debuta curăţirea sau restaurarea templului ceresc, a acelui templu pe care papalitatea l-a surpat şi l-a şters din conştiinţa oamenilor timp de 1260 de ani, înseamnă în mod implicit că în toamna acelui an trebuia să înceapă şi judecata!! Nici nu se poate altfel, căci curăţirea sanctuarului presupune din start o lucrarea de judecată!! În concluzie, înainte de a continua în episodul următor, uşa deschisă de Isus în perioada filadelfiană ne descoperă mari adevăruri, căci prin ea străluceşte slava Evangheliei veşnice, aşa cum nu a strălucitt în nici un alt veac. Vorbim aici despre reabilitarea templului ceresc în conştiinţa şi credinţa tuturor celor credincioşi care vor să înţeleagă acest adevăr, despre o lucrare de judecată a celor credincioşi lui Hristos din toate erele, fapt care implică o curăţire a sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo. Aşadar, marele eveniment care urma să aibă loc în perioada filadelfiană era lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc prin judecată!!! Acesta este motivul pentru care uşa simbolică a fost deschisă, căci ea indica în mod corect către a doua şi ultima lucrare a lui Isus în sanctuarul ceresc, lucrare ce corespunde cu serviciul marelui preot efectuat în Ziua Ispăşirii pentru întreaga biserică iudaică!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu