Învăţăturile nicolaiţilor sau ale învăţătorilor falşi deja se făcuseră simţite în mijlocul bisericii, chiar dacă la început fuseseră urâte faptele nicolaiţilor. Observaţi, vă rog, că Isus apreciază faptul că adevăraţii credincioşi din perioada Efes urau faptele acestora. Chiar dacă nu se menţionează nimic cu privire la învăţăturile lor, asta nu înseamnă că ele nu erau prezente, cel puţin în faşă, în biserica apostolică, fiindcă acolo unde sunt prezenţi nicolaiţii şi faptele lor, trebuie să fie prezente şi învăţăturile lor, căci cum ar putea cineva să facă fapte, fără ca acestea să fie rezultatul propriilor învăţături şi al caracterului!!! Deşi Isus apreciază această conduită a celor credincioşi, totuşi, peste timp, învăţăturile nicolaiţilor ajung să pună stăpânire pe biserică şi să devină chiar crezul bisericii, desigur în amestec cu învăţăturile creştine, care de acum îşi pierduseră puterea de a-i schimba pe oameni.
Aceste învăţături ajung să caracterizeze în întregime biserica în perioada Pergam. Ba mai mult, ca şi cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, ele transformă întreaga biserică în "scaunul de domnie al lui Satana". Apocalipsa 2,13. Am învăţat că unde este prezent scaunul de domnie al lui Satana, acolo trebuie că se află sinagoga lui Satana, plină cu cei ce-şi zic iudei, dar nu sunt!!! "Iudeul", în acest caz este un termen care simbolizează pe toţi creştinii cu numele, pe toţi aceia care sunt plini de teoria adevărului, fără să fie transformaţi. Este folosit acest termen tocmai pentru a ilustra condiţia spirituală, bine ştiut fiind faptul că iudeii sau evreii erau caracterizaţi de o religie a formelor şi tradiţiilor! În acest fel, sunt desemnaţi totdeauna toţi creştinii cu numele, nespirituali, dar foarte religioşi şi riguroşi, care se încred aproape orbeşte într-un crez ce nu are nicicum suportul Duhului Sfânt!!!
"Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana." Apocalipsa 2,13.
Observaţi unde se afla biserica alcătuită din credincioşii cei vii? "... acolo unde este scaunul de domnie al Satanei"!!! Dintr-o biserică plină cu Duhul Sfânt, a ajuns să devină sinagoga lui Satana. Aici, în interiorul acestei sinagogi, se aflau puţinii credincioşi vii despre care Hristos spune că ştie unde locuiesc!! Este aşa, pentru că biserica a devenit plină de întuneric. Acum, întunericul superstiţiilor şi al tuturor rătăcirilor învăluia şi caracteriza ceea ce se numea biserica!!! Fiindcă persecuţia nu a adus rezultatul scontat pentru Satana, atunci a pus la cale planul perfid de aducere în biserică a celor idolatri împreună cu formele religiei lor, care acum trebuiau să capete chipul creştinismului. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Satana a adus în biserică toate amăgirile prosperităţii efemere şi ale onorurilor lumeşti. El a văzut bine că persecuţia seamănă de fapt alte seminţe ale credinţei în inimile celor ce întrevedeau în martiri o putere despre care vorbeau că le-ar fi schimbat viaţa, aşa că a apelat la planul compromisului. Prin acest plan diabolic, Satana a reuşit ceea ce nu reuşise prin prigoană, să-şi înfigă steagul domniei chiar în inima bisericii. Şi a reuşit din plin, pregătind astfel calea pentru cel mai odios intrument prin care a semănat în Europa teroarea şi teologia unui Dumnezeu ce îl pedepseşte pe păcătosul care părăseşte biserica şi care nu mai crede în doctrina şi teologia bisericii universale!!! Teoria caracterului deformat al lui Dumnezeu, care în fapt este al lui Satana, aici îşi găseşte sorgintea!
"De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi, şi în felul acesta, ei ar cădea ca o pradă uşoară.
Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat, şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onorurilor lumeşti. Cei idolatri au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi în-vierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru a ne putea uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.
Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul,
focul şi sabia fuseseră binecuvântări, în comparaţie cu aceasta. Unii creştini
au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale
credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului,
susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost
un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia
unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica
credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului." Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri, par. 9-11.
Pergam, calul negru sau creştinismul cu numele sunt unul şi acelaşi lucru!!! Amestecul între creştinism şi superstiţiile, ritualurile şi învăţăturile păgâne a condus fără doar şi poate la făurirea papalităţii în primele ei stadii, înainte de a prinde contur definitiv în perioada Tiatira, perioadă care o caracterizează în mod deplin. Se formează şi se cimentează bine clasa clericilor, care este "binecuvântată" cu onoruri lumeşti. Îşi atribuie titluri pe care nici Isus nu le-a avut vreodată. Preoţii devin episcopi, şi astfel începe să se distingă clar clasa clericilor de cea a mirenilor sau enoriaşilor. Cei din urmă, nu mai au acces la Biblie, pentru că este tradusă într-o limbă moartă, şi sunt învăţaţi să depindă doar de cler. Ei devin mintea enoriaşului, chiar aceia care-i împărtăşesc mântuirea, căci, de, ţin locul lui Hristos!!! Această teorie distrugătoare este prezentă în toate bisericile şi astăzi, desigur sub alte chipuri mai viclene; ea nu a pierit niciodată. Taina fărădelegii tocmai în aceasta constă, ca mintea enoriaşului, a mireanului, să fie legată, să ajungă dependentă de mintea preotului sau a pastorului. El cunoaşte Scripturile, mi le explică, iar eu primesc şi cred! Aceasta este taina fărădelegii în esenţă!! (Vorbesc despre un sistem ingrat împământenit de secole, un sistem papal care are menirea de a crea şi menţine mintea ascultătorului în dependenţă de cea a "cunoscătorului". Pastorul nu face acest lucru cu scopul înadins de a înlănţui mintea ascultătorului de mintea sa. Dar, acest sistem de învăţare, în final creează o punte de legătură, o dependenţă de mintea lui. Nu uitaţi niciodată tabloul acela în care credincioşii merg la păstorii lor şi-i întreabă dacă ceea ce se vesteşte prin marea avertizare mondială este aşa cum se aude, este adevărul. Inspiraţia a surprins această scenă tocmai pentru a scoate în evidenţă neştiinţa enoriaşului învăţat să depindă de pastor sau de preot; altfel, dacă ar fi cercetat singur cu Dumnezeu Scripturile, şi ar fi fost învăţat să gândească în mod liber prin Duhul adevărului, niciodată nu ar fi fost adus în situaţia să fugă la acela sau aceia despre care ştie că ar trebui să cunoască bine Scripturile şi care presupune că ar trebui să înţeleagă bine evenimentele care au loc).
Credinciosul Antipa, un nume simbolic, îi reprezintă pe toţi acei credincioşi sinceri şi adevăraţi care, cel puţin unii dintre ei, au preferat să plătească cu preţul vieţii loialitatea lor faţă de adevărurile fundamentale al Evangheliei, mai degrabă decât să accepte compromisul, toate amăgirile învăţăturilor nicolaiţilor şi creşterii în putere a autorităţii clerului, a episcopului de Roma, care începe să se distingă şi să-şi spună "papa". Papalitatea apare, prin urmare, după încetarea persecuţiei, compromisul, prosperitatea vremelnică şi mai ales onorurile lumeşti stând la baza ei. "Antipa" înseamnă cel ce se împotriveşte papei, adică ideii de compromis şi de supremaţie a omului în biserica lui Hristos. Este un nume generic şi-i reprezintă doar pe cei credincioşi. Declaraţia de mai jos este grăitoare în acest sens. Ar mai trebui să spun că, numele în sine, a fost menit a descoperi şi dovedi totodată, de către Duhul Sfânt, timpul apariţiei papalităţii!!! Numai aşa poate fi înţeleasă în mod corect perioada Tiatira.
"Un mare număr de creştini au consimţit, în cele din urmă, să coboare standardele
lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la
idoli susţineau că sunt convertiţi şi uniţi cu biserica, ei se agăţau încă de
idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, şi
chiar cu cel al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în
felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături
false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în
credinţa şi în închinarea ei. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii
la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi
puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei
şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui
Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri, par. 12.
Despre nicolaiţi am scris deja, învăţătura lor de bază fiind aceea că declarau legea lui Dumnezeu fără valoare, întrucât Evanghelia lui Hristos este superioară, desfiinţând tocmai legea care era un jug al robiei, deşi Scripturile ne spun că este legea libertăţii!!! Sub chipul nicolaiţilor şi al învăţăturii lor, Inspiraţia scoate în evidenţă pe acei creştini care aderaseră la învăţătura gnostică, nouă şi mai de dorit pentru cei nespirituali. Adică pe cei ce "se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor", motiv pentru care au introdus "vederi noi în doctrină", mai plăcute, dar care, ca finalitate, au adus numai "nedumerire şi necredinţă". Vezi Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8. Prin urmare, nicolaiţii sunt creştinii cu numele. Dar, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns prezenţa tot mai numeroasă a acestora în biserica ce devenise scaunul Satanei sau sinagoga lui Satana, căci amândouă sunt de nedespărţit, în biserică sunt acceptaţi balaamiţii, simbolul celor idolatri aduşi în biserică pentru a primi, zice-se, credinţa creştină, dar lepădând adevărurile esenţiale ale Evangheliei!!
Aceşti idolatri, neconvertiţi vreodată, fiindcă nu au avut nici o convingere despre păcat şi pocăinţă, sunt aceia care au adus în biserică, împreună cu ei, toate formele şi ritualurile păgâne, care ulterior aveau să constituie întreaga bază de închinare papală!!! Aşadar, amestecul dintre nicolaiţi, creştinii cu numele, şi balaamiţi, idolatri creştinizaţi, străini de adevărurile fundamentale ale Evangheliei, a condus la formarea a ceea ce avea să se numească papalitatea!! Acesta este adevăratul motiv pentru care Dumnezeu ne vorbeşte în cadrul perioadei Pergam despre învăţăturile lui Balaam şi ale nicolaiţilor. Intenţia Lui este aceea de a arăta spre compromisul făcut şi spre caracteristica dominantă a ceea ce avea să poarte numele în continuare de biserică, chiar dacă nu mai avea nimic de a face cu Dumnezeu. Ştim că Balaam a pus la cale planul de a distruge poporul Israel prin nişte sărbători păgâne pline de desfrâu. Şi a reuşit în acest plan, după care avea să moară în toiul luptei. Ei bine, acei idolatri care acum întregeau grosul bisericii apostaziate, au permanentizat ritualurile păgâne în biserică, rezultând astfel o religie a formelor şi ceremoniilor, dar cu toate astea purtând numele de creştinism! Credinţa cea simplă a fost înlocuită cu forme şi tradiţii. Este timpul când apar icoanele şi crucile. Clerul se distanţează de enoriaşi prin fală şi onoruri, luându-şi pseudonime sub care să se închipuie ditamai sfinţii!! De-acum înainte marea masă a celor neştiutori, mirenii creduli şi plini de superstiţie, ajunge la mâna preoţilor, care împart binecuvântările aşteptate.
Sabatul zilei a şaptea este înlocuit definitiv cu duminica, prima zi a săptămânii. Tot ceea ce ar fi putut aminti de Dumnezeu este înlocuit cu însemnele autorităţii păcătoase a omului. Religia lui Hristos este înlocuită cu o religie omenească. Satana poate primi de-acum închinare din partea oamenilor prin instrumentul său, papalitatea. Şi astfel s-a făcut trecerea la cea mai nefastă perioadă din istoria bisericii - Tiatira.
"În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care
făcea din duminică o sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a
fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele
adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest
lucru de către episcopii bisericii care, conduşi de ambiţii şi însetaţi de
putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât
şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului, de către
păgâni, şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp
ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească
duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul adevărat
ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 12.
Pecetea a patra ne introduce, astfel, în istoria medievală, calul negru al tuturor superstiţiilor şi întunericului spiritual devine gălbui, simbolul palorii morţii şi a lipsei de viaţă spirituală, iar cel care îl călăreşte este chiar moartea în persoană!! "M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea
Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere
peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi
cu fiarele pământului." Apocalipsa 6,8.
Biserica a ajuns în faza cea mai decăzută cu putinţă. Acum, pe lângă întunericul spiritual, trebuia să se confrunte cu toate formele imaginate de "Moarte", alias Satana, prin instrumentul Inchiziţiei, în scopul creştinării oamenilor şi al împiedicării de a renunţa la religia tradiţiilor bisericii universale. Se considera de către clerici că este instrumentul lui Dumnezeu de întoarcere a ereticilor la "credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna"!! Expresia "a patra parte a pământului" subliniază domeniul întinderii papale, peste care avea supremaţia, adică Europa în cea mai mare parte a ei. În acest domeniu se afla şi biserica celor credincioşi, în persoana celor ce nu acceptaseră compromisul, aşa după cum am văzut mai sus, aceştia fiind, printre alţii, valdenzii, albigenzii, catarii, lolarzii, al căror spirit a fost dat pe faţă de marii reformatori. Despre ei Martorul credincios spune: "Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele
tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi". Apocalipsa 2,19.
"În secolul al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil dintre toate
instrumentele papalităţii - Inchiziţia. Prinţul întunericului s-a unit cu
conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor tainice, Satana împreună cu
îngerii lui stăpâneau minţile oamenilor nelegiuiţi, în timp ce, nevăzut, în
mijlocul lor stătea un înger al lui Dumnezeu, luând un raport teribil al
hotărârilor lor nelegiuite şi scriind istoria faptelor prea îngrozitoare pentru
a fi văzute de ochiul omenesc." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 31.
Din păcate, însă, toate virtuţile enumerate mai sus, care au condus la faptele despre care vorbeşte Isus, au fost măcinate de către prigoana la care au fost supuşi toţi cei rămaşi loiali simplităţii Evangheliei, a acelor adevăruri care încă nu fuseseră pierdute. "Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor." Apocalipsa 2,20. Influenţa Isabelei a fost atât de mare, încât aproape că a nimicit credinţa celor loiali adevărului. Parte dintre ei aveau să renunţe la aceasta, iar numărul credincioşilor vii ai lui Hristos s-a micşorat considerabil.
"Puţinii ziditori credincioşi pe temelia adevărată (1Corinteni 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii rătăcitoare au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului, din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: >Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul<. (Neemia 4,10). Obosiţi de lupta continuă împotriva persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit adevărata temelie. Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: >Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat< (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efeseni 6,17)." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 21.
Cine este Isabela? Este evident că trebuie să fie un simbol, o reprezentare menită să descopere atitudinea, spiritul şi caracterul instrumentului de lucru al lui Satana în epoca întunericului, în Evul Mediu. Este folosită imaginea nelegiuitei Isabela din Vechiul Testament, soţia lui Ahab, fiindcă ea scoate în evidenţă cel mai bine caracterul papalităţii. De fapt, sub simbolul Isabelei este înfăţişată biserica păgână şi prigonitoare a acelor vremuri, adică papalitatea. Isabela s-a folosit de sigiliul regelui Ahab cu care a sigilat documentul scris tot de ea, prin care era condamnat la moarte, cu ajutorul unor martori mincinoşi, nefericitul, dar plin de credinţă, Nabot, pentru că acesta nu dorea să-şi înstrăineze via, o moştenire părintească de neînstrăinat, potrivit legilor lui Moise. Elementul religios sau biserica apostaziată este simbolizată în Scripturi totodeauna printr-o femeie rău famată, desfrânată şi idolatră.
În cuplul Isabela-Ahab, Dumnezeu intenţionează să vedem amestecul dintre religie şi stat, pentru că Isabela era reprezentanta religiei idolatre, introdusă la nivel naţional în Israel. Din cauza acestui fapt, religia iudaică a fost coruptă, Dumnezeu fiind nevoit să-l trimită pe profetul Ilie la Ahab cu un mesaj înfiorător, faptul că timp de trei ani şi jumătate nu va mai ploua. (Acelaşi procedeu îl foloseşte şi în perioada Tiatira, când trimite marii reformatori pentru mustrarea Isabelei nelegiuite). Tot astfel, în perioada Tiatira, Dumnezeu doreşte să vedem amestecul dintre religie şi stat, Isabela spirituală reprezentând papalitatea, care acaparase puterea politică şi civilă a statului, ajungând astfel să domine cu cruzime întreaga Europă!! Aici, în această femeie, care are pretenţii de profet, trebuie să vedem biserica apostaziată, papalitatea acelor vremuri tulburi şi deosebit de grele. Prin toate ritualurile şi ceremoniile păgâne, travestite în haina creştinismului, Isabela papală amăgea pe copiii lui Dumnezeu ca să săvârşească faptele ei nelegiuite. De fapt, această femeie, Isabela, este aceeaşi cu femeia din Apocalipsa 17!! Le despart, însă, doar vremurile, fiindcă în rest au aceleaşi caracteristici. Una este papalitatea Evului Mediu, iar cealaltă este papalitatea modernă, neschimbată în caracter, principii, învăţătură, spirit şi metode!!
Religia Isabelei medievale este o religie a formelor şi ceremoniilor, în care predomină candelele, lumânările, pelerinajele, mormintele sfinte, cultul morţilor, penitenţele, indulgenţele, chipurile cioplite, etc. Această religie i-a făcut pe oameni şi mai superstiţioşi. Omul ajunge obiectul suprem de adorare, papa îşi arogă titlurile Dumnezeirii, pretenţie susţinută şi prin învăţătura că are autoritate supremă peste toţi şi peste toate. Rezultatul firesc al acestei aroganţe a fost pretenţia de închinare din partea oamenilor!!! Şi, pentru ca totul să întregească taina fărădelegii, s-a declarat că biserica universală este desăvârşită şi că papa este infailibil!!!
"Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu...
Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit >Domnul Dumnezeul Papa< şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor...
Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, în conformitate cu Sfintele Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a-i detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci era prerogativul lui acela de a răsturna hotărârile altora." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 23, 5, 24.
Mai trebuie să ştim că în perioada Tiatira se împlineşte profeţia celor 1260 de ani în care cornul papal avea să calce în picioare sanctuarul, Căpetenia oştirii lui Dumnezeu şi biserica lui Dumnezeu. Când păgânismul a făcut loc papalităţii, atunci Satana a dat toată puterea sa, tronul lui şi o mare stăpânire instrumentului său fălos. Cele mai alese profeţii care vorbesc despre acest fapt le întâlnim în următoarele texte biblice:
"El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme... Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început... La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti... Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze necurmata şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul... Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată... Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul... Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: >Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?< I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam." Daniel 7,25; 8,9-12.23-25; 11,30.31.36-39; Apocalipsa 12,13-15; 13,2-7.
În această perioadă, creştinii adevăraţi, cei care nu acceptaseră compromisul, s-au aflat în mare suferinţă, căci a început prigoana cea mai cruntă. Ea nu mai era pusă la cale de către cezari, întrucât Imperiul Roman apusese deja, ci chiar de către aceia care se considerau creştini şi, pe deasupra, chiar biserica adevărată a lui Hristos!!! Clasa clerului avea "privilegiul" de a înfăptui aceste abominaţii în numele lui Dumnezeu, din moment ce se considera că biserica nu poate greşi şi că papa este infailibil!!! Aşa se face că valdenzii au fost nevoiţi să se adăpostească în văile sigure şi uneori dosite ale Piemontului. Aici avea să-şi găsească adevărata biserică adăpost de furia şarpelui cel vechi. Aceasta este biserica din pustie, întregită mai apoi, de-a lungul timpului, de către toţi acei credincioşi care au fost nevoiţi să fugă dinaintea furiei Isabelei!!
"În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei >puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire<. (Apocalipsa 13,2). Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prevestiţi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: >Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu<. (Luca 21,16.17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci, zice profetul: >Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile<. (Apocalipsa 12,6)." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 16.
Pentru a scoate în relief grozăvia furiei Isabelei şi moartea pe care a semănat-o în tot Evul Mediu, Duhul Sfânt o înfăţişează sub chipul Morţii, care trebuie neapărat însoţită de locuinţa morţilor, tocmai pentru a ne atrage atenţia că aici aveau să ajungă martirii Evului Mediu. Este adevărat că Satana este personificat aici sub chipul Morţii, dar instrumentul prin care a lucrat este chiar papalitatea. Cine a ajuns în locuinţa morţilor în răstimpul celor 1260 de dominaţie papală, deşi persecuţiile nu au durat atât? Răspunsul îl găsim în pecetea a cincea!!! "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră." Apocalipsa 6,9. Iată că a fost necesară ruperea a două sigilii pentru a putea fi dezvăluite mai amplu perioada Tiatira şi grozăviile pe care Isabela-Moartea le-a adus cu sine, cu rezultatul că a trimis sufletele nevinovate ale celor credincioşi Mielului înjunghiat în locuinţa morţilor!! Prin urmare, pecetea a cincea reprezintă rezultatul lucrării celui care se afla călare pe cal - Moartea!
Cu toate acestea, chiar dacă Isabela sau papalitatea a săvârşit toate aceste atrocităţi strigătoare la cer, Dumnezeu i-a acordat un timp sau o "vreme să se pocăiască". Apocalipsa 2,21. Poate părea incredibil, dar acesta este adevărul. Dumnezeu a avut milă şi nu dorea să lase neavertizată papalitatea cu privire la acţiunile şi spiritul ei îndreptate, de fapt, chiar împotriva Domnului domnilor, cum spun profeţiile. "I-am dat vreme să se pocăiască..." Cerul a căutat cu tot înadisul să ofere Isabelei simbolice marele privilegiu al pocăinţei, al întoarcerii la Dumnezeu. Dar, prin cine? Prin marii reformatori care proveneau chiar din sânul ei!!! Aşadar, Reforma, care a început de fapt prin John Wycliffe, a fost invitaţia lui Dumnezeu la pocăinţă pentru biserica medievală. Dar, care a fost răspunsul papalităţii? "... dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!" Apocalipsa 2,21.
Papalitatea a refuzat pocăinţa, iniţiind, parcă înadins, Contrareforma, în scopul câştigării şi aducerii înapoi în biserică a acelora care îmbrăţişau protestantismul. De aceea, Contrareforma reprezintă răspunsul Romei papale la Reformă. Acum, respingerea invitaţiei lui Dumnezeu la pocăinţă prin marea Reformă, a transformat vremea pocăinţei într-un mare necaz pentru papalitate!! "Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor." Apocalipsa 2,22. Respingerea Reformei a adus cu sine dezlegarea celor "patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat!" Apocalipsa 6,14. Musulmanii turci aveau să biciuiască armatele papale şi să ajungă chiar până la porţile Vienei. Aceste incursiuni ale turcilor aveau să pregătească terenul pentru ateismul francez, care avea să desăvârşească necazul papalităţii, când a şi primit rana de moarte, în 1798!! Această rană de moarte avea să fie pricinuită chiar din interiorul papalităţii, căci, până la urmă, spiritul şi învăţăturile ei, au dus în timp la făurirea spiritului ateismului, a respingerii până şi a ideii de Dumnezeu! Atât de mult semănase distrugerea papalitatea în decursul celor 1260 de ani, din 538 şi până în 1798, şi atât de mult a dat pe faţă caracterul lui Satana, pe care-l atribuia lui Dumnezeu, de vreme ce clerul se credea unsul lui Dumnezeu, încât oamenii, enoriaşii, ajunseseră fără nici o credinţă reală în Dumnezeu, nu mai aveau nici un fel de teamă faţă de un Dumnezeu care-i pedepseşte crunt chiar pe ei, tocmai prin instrumentele alese de Dumnezeu să le facă cunoscut adevărul (sic!), enoriaşi care făceau tot posibilul să fie pe placul lui Dumnezeu, prin penitenţe, prin cumpărarea de indulgenţe, prin ascultarea aproape orbească faţă de învăţăturile preoţilor ştiutori, etc.
Aşadar, Tiatira, calul gălbui şi Isabela-papalitatea ne vorbesc despre acelaşi lucru. Iar rezultatul faptelor papalităţii ne este dezvăluit prin deschiderea peceţii a cincea - martirii a căror viaţă a fost secerată de vicleana Isabela!! Mai departe, urmează să ne fie descoperită, prin perioada Sardes, starea la care ajunge biserica protestantă sau protestantismul în ansamblul lui, ca urmare a ofensivei Contrareformei papale!
Din păcate, însă, toate virtuţile enumerate mai sus, care au condus la faptele despre care vorbeşte Isus, au fost măcinate de către prigoana la care au fost supuşi toţi cei rămaşi loiali simplităţii Evangheliei, a acelor adevăruri care încă nu fuseseră pierdute. "Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor." Apocalipsa 2,20. Influenţa Isabelei a fost atât de mare, încât aproape că a nimicit credinţa celor loiali adevărului. Parte dintre ei aveau să renunţe la aceasta, iar numărul credincioşilor vii ai lui Hristos s-a micşorat considerabil.
"Puţinii ziditori credincioşi pe temelia adevărată (1Corinteni 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii rătăcitoare au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului, din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: >Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul<. (Neemia 4,10). Obosiţi de lupta continuă împotriva persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit adevărata temelie. Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: >Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat< (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efeseni 6,17)." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 21.
Cine este Isabela? Este evident că trebuie să fie un simbol, o reprezentare menită să descopere atitudinea, spiritul şi caracterul instrumentului de lucru al lui Satana în epoca întunericului, în Evul Mediu. Este folosită imaginea nelegiuitei Isabela din Vechiul Testament, soţia lui Ahab, fiindcă ea scoate în evidenţă cel mai bine caracterul papalităţii. De fapt, sub simbolul Isabelei este înfăţişată biserica păgână şi prigonitoare a acelor vremuri, adică papalitatea. Isabela s-a folosit de sigiliul regelui Ahab cu care a sigilat documentul scris tot de ea, prin care era condamnat la moarte, cu ajutorul unor martori mincinoşi, nefericitul, dar plin de credinţă, Nabot, pentru că acesta nu dorea să-şi înstrăineze via, o moştenire părintească de neînstrăinat, potrivit legilor lui Moise. Elementul religios sau biserica apostaziată este simbolizată în Scripturi totodeauna printr-o femeie rău famată, desfrânată şi idolatră.
În cuplul Isabela-Ahab, Dumnezeu intenţionează să vedem amestecul dintre religie şi stat, pentru că Isabela era reprezentanta religiei idolatre, introdusă la nivel naţional în Israel. Din cauza acestui fapt, religia iudaică a fost coruptă, Dumnezeu fiind nevoit să-l trimită pe profetul Ilie la Ahab cu un mesaj înfiorător, faptul că timp de trei ani şi jumătate nu va mai ploua. (Acelaşi procedeu îl foloseşte şi în perioada Tiatira, când trimite marii reformatori pentru mustrarea Isabelei nelegiuite). Tot astfel, în perioada Tiatira, Dumnezeu doreşte să vedem amestecul dintre religie şi stat, Isabela spirituală reprezentând papalitatea, care acaparase puterea politică şi civilă a statului, ajungând astfel să domine cu cruzime întreaga Europă!! Aici, în această femeie, care are pretenţii de profet, trebuie să vedem biserica apostaziată, papalitatea acelor vremuri tulburi şi deosebit de grele. Prin toate ritualurile şi ceremoniile păgâne, travestite în haina creştinismului, Isabela papală amăgea pe copiii lui Dumnezeu ca să săvârşească faptele ei nelegiuite. De fapt, această femeie, Isabela, este aceeaşi cu femeia din Apocalipsa 17!! Le despart, însă, doar vremurile, fiindcă în rest au aceleaşi caracteristici. Una este papalitatea Evului Mediu, iar cealaltă este papalitatea modernă, neschimbată în caracter, principii, învăţătură, spirit şi metode!!
Religia Isabelei medievale este o religie a formelor şi ceremoniilor, în care predomină candelele, lumânările, pelerinajele, mormintele sfinte, cultul morţilor, penitenţele, indulgenţele, chipurile cioplite, etc. Această religie i-a făcut pe oameni şi mai superstiţioşi. Omul ajunge obiectul suprem de adorare, papa îşi arogă titlurile Dumnezeirii, pretenţie susţinută şi prin învăţătura că are autoritate supremă peste toţi şi peste toate. Rezultatul firesc al acestei aroganţe a fost pretenţia de închinare din partea oamenilor!!! Şi, pentru ca totul să întregească taina fărădelegii, s-a declarat că biserica universală este desăvârşită şi că papa este infailibil!!!
"Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu...
Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit >Domnul Dumnezeul Papa< şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor...
Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, în conformitate cu Sfintele Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a-i detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci era prerogativul lui acela de a răsturna hotărârile altora." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 23, 5, 24.
Mai trebuie să ştim că în perioada Tiatira se împlineşte profeţia celor 1260 de ani în care cornul papal avea să calce în picioare sanctuarul, Căpetenia oştirii lui Dumnezeu şi biserica lui Dumnezeu. Când păgânismul a făcut loc papalităţii, atunci Satana a dat toată puterea sa, tronul lui şi o mare stăpânire instrumentului său fălos. Cele mai alese profeţii care vorbesc despre acest fapt le întâlnim în următoarele texte biblice:
"El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme... Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început... La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti... Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze necurmata şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul... Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată... Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul... Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: >Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?< I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam." Daniel 7,25; 8,9-12.23-25; 11,30.31.36-39; Apocalipsa 12,13-15; 13,2-7.
În această perioadă, creştinii adevăraţi, cei care nu acceptaseră compromisul, s-au aflat în mare suferinţă, căci a început prigoana cea mai cruntă. Ea nu mai era pusă la cale de către cezari, întrucât Imperiul Roman apusese deja, ci chiar de către aceia care se considerau creştini şi, pe deasupra, chiar biserica adevărată a lui Hristos!!! Clasa clerului avea "privilegiul" de a înfăptui aceste abominaţii în numele lui Dumnezeu, din moment ce se considera că biserica nu poate greşi şi că papa este infailibil!!! Aşa se face că valdenzii au fost nevoiţi să se adăpostească în văile sigure şi uneori dosite ale Piemontului. Aici avea să-şi găsească adevărata biserică adăpost de furia şarpelui cel vechi. Aceasta este biserica din pustie, întregită mai apoi, de-a lungul timpului, de către toţi acei credincioşi care au fost nevoiţi să fugă dinaintea furiei Isabelei!!
"În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei >puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire<. (Apocalipsa 13,2). Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prevestiţi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: >Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu<. (Luca 21,16.17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci, zice profetul: >Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile<. (Apocalipsa 12,6)." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 16.
Pentru a scoate în relief grozăvia furiei Isabelei şi moartea pe care a semănat-o în tot Evul Mediu, Duhul Sfânt o înfăţişează sub chipul Morţii, care trebuie neapărat însoţită de locuinţa morţilor, tocmai pentru a ne atrage atenţia că aici aveau să ajungă martirii Evului Mediu. Este adevărat că Satana este personificat aici sub chipul Morţii, dar instrumentul prin care a lucrat este chiar papalitatea. Cine a ajuns în locuinţa morţilor în răstimpul celor 1260 de dominaţie papală, deşi persecuţiile nu au durat atât? Răspunsul îl găsim în pecetea a cincea!!! "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră." Apocalipsa 6,9. Iată că a fost necesară ruperea a două sigilii pentru a putea fi dezvăluite mai amplu perioada Tiatira şi grozăviile pe care Isabela-Moartea le-a adus cu sine, cu rezultatul că a trimis sufletele nevinovate ale celor credincioşi Mielului înjunghiat în locuinţa morţilor!! Prin urmare, pecetea a cincea reprezintă rezultatul lucrării celui care se afla călare pe cal - Moartea!
Cu toate acestea, chiar dacă Isabela sau papalitatea a săvârşit toate aceste atrocităţi strigătoare la cer, Dumnezeu i-a acordat un timp sau o "vreme să se pocăiască". Apocalipsa 2,21. Poate părea incredibil, dar acesta este adevărul. Dumnezeu a avut milă şi nu dorea să lase neavertizată papalitatea cu privire la acţiunile şi spiritul ei îndreptate, de fapt, chiar împotriva Domnului domnilor, cum spun profeţiile. "I-am dat vreme să se pocăiască..." Cerul a căutat cu tot înadisul să ofere Isabelei simbolice marele privilegiu al pocăinţei, al întoarcerii la Dumnezeu. Dar, prin cine? Prin marii reformatori care proveneau chiar din sânul ei!!! Aşadar, Reforma, care a început de fapt prin John Wycliffe, a fost invitaţia lui Dumnezeu la pocăinţă pentru biserica medievală. Dar, care a fost răspunsul papalităţii? "... dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!" Apocalipsa 2,21.
Papalitatea a refuzat pocăinţa, iniţiind, parcă înadins, Contrareforma, în scopul câştigării şi aducerii înapoi în biserică a acelora care îmbrăţişau protestantismul. De aceea, Contrareforma reprezintă răspunsul Romei papale la Reformă. Acum, respingerea invitaţiei lui Dumnezeu la pocăinţă prin marea Reformă, a transformat vremea pocăinţei într-un mare necaz pentru papalitate!! "Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor." Apocalipsa 2,22. Respingerea Reformei a adus cu sine dezlegarea celor "patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat!" Apocalipsa 6,14. Musulmanii turci aveau să biciuiască armatele papale şi să ajungă chiar până la porţile Vienei. Aceste incursiuni ale turcilor aveau să pregătească terenul pentru ateismul francez, care avea să desăvârşească necazul papalităţii, când a şi primit rana de moarte, în 1798!! Această rană de moarte avea să fie pricinuită chiar din interiorul papalităţii, căci, până la urmă, spiritul şi învăţăturile ei, au dus în timp la făurirea spiritului ateismului, a respingerii până şi a ideii de Dumnezeu! Atât de mult semănase distrugerea papalitatea în decursul celor 1260 de ani, din 538 şi până în 1798, şi atât de mult a dat pe faţă caracterul lui Satana, pe care-l atribuia lui Dumnezeu, de vreme ce clerul se credea unsul lui Dumnezeu, încât oamenii, enoriaşii, ajunseseră fără nici o credinţă reală în Dumnezeu, nu mai aveau nici un fel de teamă faţă de un Dumnezeu care-i pedepseşte crunt chiar pe ei, tocmai prin instrumentele alese de Dumnezeu să le facă cunoscut adevărul (sic!), enoriaşi care făceau tot posibilul să fie pe placul lui Dumnezeu, prin penitenţe, prin cumpărarea de indulgenţe, prin ascultarea aproape orbească faţă de învăţăturile preoţilor ştiutori, etc.
Aşadar, Tiatira, calul gălbui şi Isabela-papalitatea ne vorbesc despre acelaşi lucru. Iar rezultatul faptelor papalităţii ne este dezvăluit prin deschiderea peceţii a cincea - martirii a căror viaţă a fost secerată de vicleana Isabela!! Mai departe, urmează să ne fie descoperită, prin perioada Sardes, starea la care ajunge biserica protestantă sau protestantismul în ansamblul lui, ca urmare a ofensivei Contrareformei papale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu