Efes si Smirna

Pentru că biserica apostolică avea să piardă adevărurile preţioase ale Evangheliei lui Hristos, Dumnezeu a găsit cu cale să ofere profetului de pe Patmos o descoperire a experienţelor prin care urma să treacă biserica de-a lungul veacurilor, până la venirea Fiului omului pe norii cerului. Numai că, de astă dată, adevărul pierdut al Evangheliei avea să fie îmbrăcat în simboluri şi înţeles abia atunci când îngerul al şaptelea urma să sune din trâmbiţa lui. Acest adevăr nu priveşte fundamentul Evangheliei, naşterea din nou şi reforma vieţii celui sfinţit continuu prin harul lui Dumnezeu, întrucât acestea pot fi găsite, împreună cu alte adevăruri sublime, în evanghelii şi în epistolele faimoase ale apostolilor, fără a fi îmbrăcate în simboluri. Ci aceste adevăruri sunt în legătură cu acele puteri care aveau să slobozească toată puterea tainei nelegiuirii asupra credincioşilor lui Dumnezeu. Tot planul diabolic al tainei nelegiuirii şi al omului fărădelegii, care va fi desăvârşit prin lucrarea fiarei ca un miel ce vorbeşte ca un balaur, este descoperit prin imagini simbolice, într-un limbaj codificat, în toată cartea Apocalipsei.

     "În descoperirea dată lui, i s-a înfăţişat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experienţele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri şi simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanţă, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum şi din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înţelegere cu privire la primejdiile şi luptele ce le stăteau în faţă." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 15.

Aşadar, scopul codificării adevărului privitor la planul diabolic al lui Satana de a distrugere biserica şi pământul, prin diversele puteri pământeşti prin care avea de gând să lucreze, era acela ca toţi cei cu adevărat credincioşi să poată căpăta o "inteligentă înţelegere cu privire la primejdiile şi luptele ce le stăteau în faţă" în fiecare epocă. Acest adevăr a fost îmbrăcat în simboluri pentru a feri biserica de distrugere definitivă, dar şi pentru a da un impuls puternic minţilor creştine deosebit de cercetătoare pentru a studia cu atenţie în vederea cunoaşterii şi înţelegerii. Astfel, se arăta că limbajul codificat poate fi descifrat doar de către cei spirituali, cei care cu adevărat sunt copiii lui Dumnezeu, că nu este totuşi un adevăr la îndemâna oricărei minţi nepăsătoare şi nespirituale. Trebuie ţinut minte, până la însuşire, că adevărul lui Dumnezeu, care este de natură spirituală, poate fi înţeles numai de către o minte spirituală, în care locuieşte acelaşi Duh Sfânt ce a inspirat Scripturile, El fiind de altminteri Autorul şi Cel ce defineşte adevărul lui Dumnezeu!!!

Când devenise evident că biserica apostolică apostaziază, stare care avea să atragă după sine tot şirul evenimentelor ce au avut loc deja în istoria lumii, Hristos a trebuit să desigileze cartea lui Daniel, mai precis acea profeţie care vorbea chiar despre această stare nefericită de lucruri. Acum, cele şapte biserici creştine din Asia Mică, prin care Hristos ar fi dorit să pună capăt păcatului şi să pogoare neprihănirea cea vie în inimile oamenilor, au devenit dintr-o dată simboluri prin care se zugrăvea foarte limpede starea spirituală a bisericii în diferite perioade ale periplului ei pământesc, până la a doua venire a lui Hristos. Taina fărădelegii lucrase atât de ascuns şi condusese la o anumită stare spirituală în toate cele şapte biserici asiatice, încât Isus a considerat că ceea ce se întâmpla în ele şi cu ele, urma să se întâmple bisericii Sale de-a lungul timpului.

Cu alte cuvinte, prin mesajul adresat către cele şapte biserici, El doreşte ca noi, cei de astăzi, să înţelegem că istoria trecutului se repetă, că modul de lucru al lui Satana nu se schimbă şi că ceea ce a făcut el cu cele şapte biserici, va face întocmai bisericii în tot timpul până la promulgarea decretului morţii, marea încercarea în urma căreia va rezulta biserica celor 144.000. Experienţa fiecăreia dintre cele şapte biserici se reflectă foarte fidel în experienţa şi starea spirituală a bisericii din timpul apostolilor şi până la formarea celor 144.000, singura biserică ce sfârşeşte în neprihănire în întregime, ca şi corp de oameni, fiindcă absolut toţi sunt sfinţi şi fără păcat, aşa cum ar fi trebuit să devină dintotdeauna biserica lui Dumnezeu!! Altfel cum s-ar putea pune punct păcatului?! Toate simbolurile folosite au menirea de a descoperi starea spirituală a bisericii până la vremea sfârşitului.

     "Numele celor şapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei creştine. Numărul şapte arată desăvârşirea şi simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârşitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 21.

Aşadar, istoria bisericii lui Dumnezeu de-a lungul timpului este reflectată în experienţele celor şapte biserici antice. (Dacă cineva nu înţelege acest lucru, nu va înţelege deloc adevărul lui Dumnezeu din Apocalipsa). Astfel, biserica Efes reflectă, scoate în evidenţă şi descrie cel mai bine starea întregii biserici creştine din timpul apostolilor. "Despre biserica din Efes, pe care Domnul Isus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici creştine din perioada apostolică, Martorul Credincios şi Adevărat declară: 

     >Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit" (Apocalipsa 2,2.3)<."  Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 2.

Este un fapt stabilit, deci, că în mesajul adresat tuturor celor şapte biserici trebuie să descoperim adevărul cu privire la starea spirituală a bisericii în diferitele perioade ale istoriei lumii. Dar, pentru a înţelege în mod deplin acest mesaj, specific fiecărei biserici, Hristos îi descoperă în viziune lui Ioan tot ceea ce este necesar în acest sens. Mesajul scris este întregit şi extins prin viziunea care i se oferă profetului, începând cu capitolul al patrulea. În viziune i se arată, sub forma unor cai simbolici, coloraţi, prefacerile stării spirituale ale primilor patru biserici. Or, asta înseamnă că există un paralelism evident pentru oricine între cele şapte sfeşnice, simbolul celor şapte biserici, şi cele şapte peceţi!! Ambele simboluri, sfeşnicele şi peceţile, descoperă acelaşi lucru, vorbesc despre istoria biserici în decursul timpului, de la căderea bisericii apostolice. "Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici." Apocalipsa 1,20.

Cele şapte peceţi ascund viitorul rezervat bisericii, dar numai după ce aceasta apostaziază!! Condiţia primelor patru biserici este înfăţişată prin patru cai coloraţi în mod diferit, potrivit cu starea curată sau decăzută a bisericii!! Astfel, condiţia spirituală din cadrul bisericii Efes este zugrăvită printr-un cal alb călărit de Cineva care în sinea Lui este biruitor. Asta denotă curăţie morală, centrul tuturor preocupărilor celor credincioşi fiind Hristos Isus şi neprihănirea Sa, căci El corespunde întocmai călăreţului. "Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie." Apocalipsa 6,1.2.

Este musai să observăm intenţia lui Isus cu biserica apostolică, şi anume aceea de a porni biruitoare "ca să biruie", fapt care, din nenorocire, nu s-a întâmplat. Ea dispunea şi de o cunună, simbolul autorităţii cu care fusese învestită - prezenţa Duhului Sfânt prin revărsarea extraordinară din Ziua Cincizecimii! Biserica apostolică dispunea de toate darurile Cerului pentru încheierea lucrării. Hristos era Conducătorul invizibil al acestei biserici, care pornise biruitoare prin marea revărsare a Duhului Sfânt, dar care avea să se împotmolească din cauza falşilor învăţători şi a doctrinelor filozofiei păgâne, în speţă gnosticismul. Iată cum se reflecta albul purităţii sau curăţiei morale în primii ani ai bisericii apostolice: 

     "La început, experienţa bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate şi un zel copilăresc.

     Credincioşii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, şi viaţa lor a dovedit o sinceră şi râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezenţă dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă ţintă a lor era să câştige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă preţioasa comoară a harului lui Hristos. Ei şi-au dat seama de importanţa chemării lor şi, purtând povara soliei: >Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui<, ei ardeau de dorinţa de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Şi lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Isus. Oameni păcătoşi, pocăiţi, iertaţi, curăţaţi şi sfinţiţi au fost aduşi la părtăşie cu Dumnezeu, prin Fiul Său. 

     Membrii bisericii erau uniţi în simţăminte şi în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanţul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, şi în viaţa lor se manifesta bucuria şi pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani şi văduve în necazurile lor şi se păstrau neîntinaţi de lume, dându-şi seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicţie cu mărturisirea lor şi ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor.

     În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simţeau că trebuie să vorbească despre nepreţuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-şi puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească şi asupra altora. Mulţi dintre necredincioşi au făcut cunoştinţă cu temeiurile nădejdii creştine. Apeluri personale, pline de căldură şi însufleţire, erau adresate celor rătăciţi, lepădaţi, ca şi celor care, deşi mărturiseau a cunoaşte adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 3-6.

Aceste cuvinte reflectă în mod corect starea spirituală a bisericii apostolice, după primirea Duhului Sfânt. De altminteri, cuvintele lui Hristos cu privire la Efes, din cartea Apocalipsei, întăresc acest fapt. "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit." Apocalipsa 2,2.3. Rolul primei peceţi este să înţelegem corect că Efes simbolizează biserica apostolică. Numai că albul imaculat al curăţiei morale devine cu timpul roşu. Sub simbolul peceţii a doua este zugrăvită starea spirituală a ceea ce avea să ajungă biserica apostolică după pierderea dragostei dintâi! "Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi." Apocalipsa 2,4. 

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Albul curăţiei devine roşul păcatului şi ulterior al persecuţiei crunte. În biserică încep să intre învăţăturile nicolaiţilor, acele învăţături false care susţineau că Isus nu a venit în trup şi că legea lui Dumnezeu nu mai este valabilă, credinţa fiind absolut suficientă pentru mântuire!! Împotriva lor scrie apostolul Ioan în epistolele lui, atunci când zice: "Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început. Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul." 1Ioan 4,1-3; 2Ioan 1,6-9.

Partea bună a celor rămaşi credincioşi din biserica apostolică este că urau faptele nicolaiţilor, fapte care mergeau de la o extremă la alta, fie un ascetism riguros şi extrem, fie libertinism plin de lascivitate. Dar, acest lucru nu avea să dureze prea mult timp, întrucât învăţătura nicolaiţilor, a acestor gnostici care luaseră numele lui Hristos asupra lor, avea să predomine şi să transforme adevărul simplu şi clar al Evangheliei într-un sistem de doctrine "născocite de om", ce deveniseră "plăcute multor minţi", dar care în mod evident "nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei". Roşul devine tot mai predominant fiindcă încep persecuţiile. În acest fel, se face trecerea la perioada Smirna, o perioadă identificată sub pecetea a doua cu calul roşu. "Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce stătea pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare." Apocalipsa 6,4.

Cel ce călărea calul sau biserica în starea ei roşie era păgânismul. Îşi propusese să distrugă creştinismul, să-l smulgă din rădăcini, să piară de pe pământ. Când spunem păgânism trebuie să înţelegem acţiunile Romei imperiale, căci perioada Smirna se desfăşoară pe durata persecuţiilor crunte puse la cale de împăraţii romani în cârdăşie cu creştinii apostaziaţi, bine simbolizaţi prin sinagoga Satanei. Prin urmare, din cauza pierderii dragostei dintâi, în biserică s-au strecurat învăţăturile nicolaiţilor, ale învăţătorilor mincinoşi, fapt care au condus, în timp, la alcătuirea sistemului de doctrine sau la crezul care definea biserica în starea ei. Acest lucru a condus mai departe la înălţarea omului pe un piedestal care nu-i pentru el. Oricine nu asculta şi nu se conforma doctrinei acesteia, era persecutat.

Când omul ajunge să conducă, să definească adevărul, fără Duhul care-l face să fie viu şi lucrător, atunci putem spune cu certitudine că s-a dus orice urmă de libertate şi că persecuţia este la ea acasă. Creştinii cei sinceri şi umili, care rămăseseră la adevărurile Evangheliei, au trebuit să suporte toată persecuţia autorităţilor imperiale şi ale creştinilor apostaziaţi. "Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, >au dus o mare luptă de suferinţe<. (Evrei 10,32). >Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare.< (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă." Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri, par. 2.

De fapt, persecuţiile încep încă de pe vremea lui Nero şi durează până în anul 313, când prin Edictul de la Milan, aşa-numitul edict al toleranţei religioase, Constantin şi Licinius pun capăt persecuţiei. Cele zece zile de necaz fac referire în mod precis la ultima perioadă de persecuţie, 303-313 d.Hr., din vremea împăratului Diocleţian. Este o perioadă când biserica se află în grea cumpănă, motiv pentru care Isus nu poate adresa nici un fel de mustrare. Încurajarea Lui este: "Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi". Apocalipsa 2,10.

     "Aceste persecuţii, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri - foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sălbatice sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete şi aplauze, de priveliştea agoniei şi morţii lor." Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri, par. 3.

Cine sunt iudeii care-i batjocoreau pe aceşti creştini veritabili? Aceştia nu sunt iudeii după trup, ci iudeii după spirit, adică acei creştini apostaziaţi care deveniseră calomniatori, batjocoritori şi, mai mult decât atât, chiar informatori pentru autorităţile pământeşti. Aceştia erau spionii care, pentru în câştig mârşav, îi trădau pe fraţii lor de credinţă adevăraţi, vii, plini de lumină!!! "Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi." (De aceşti nefericiţi înşelaţi nu vom scăpa până la făurirea bisericii celor 144.000!) Prin sinagoga Satanei trebuie să înţelegem pe toţi aceia creştini cu numele care acceptaseră compromisul, considerând că nu-i o aşa mare problemă îmbrăcarea păgânismului în straie creştine. Ei erau recunoscuţi pentru faptul că încălcau legea lui Dumnezeu, socotind-o ca fiind fără valoare, dovada aceasta fiind dată de faptul că îşi însuşiseră învăţăturile nicolaiţilor, ale gnosticismului, făuritorul teologiei medievale, susţinut desigur de filozofia platoniană. De fapt erau nişte idolatri deghizaţi în creştini!! Din păcate, sinagoga Satanei avea să înghită creştinismul, sau ce mai rămăsese din el, şi să se instaleze la frâiele conducerii Europei medievale! Aici se găseşte totdeauna scaunul de domnie al lui Satana!!

Această sinagogă, de altminteri, este o ilustraţie cutremurătoare a ceea ce mai rămâne din Babilonul cel mare în perioada filadelfiană, perioadă care se va împlini întru totul, ca spirit, în timpul lipsit de har în persoana sfinţilor celor 144.000, o biserică înaintea căreia această sinagogă, creştinismul apostaziat, este silită să cadă la picioarele sfinţilor lui Dumnezeu, mărturisind dreptatea lui Dumnezeu reflectată în caracterul bisericii triumfătoare, a celor 144.000!! "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9. Despre această sinagogă am scris deja şi am arătat pe cine va reprezenta cel mai bine în perioada filadelfiană, căci parte din ea este constituită din calomniatori şi trădători, nimeni alţii decât aceia care s-au bucurat de lumina soliei îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin adevăr!!! Aceştia sunt fecioarele neînţelepte din biserica aşteptătorilor.

     "Hristos vorbeşte despre biserica pe care o prezidează Satana ca fiind sinagoga lui Satana. Membrii ei sunt fiii neascultării. Ei sunt aceia care aleg să păcătuiască şi care se străduiesc să facă fără valoare legea sfântă a lui Dumnezeu. E lucrarea lui Satana de a amesteca răul cu binele, şi de a înlătura deosebirea dintre bine şi rău." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 958.

Trebuie să remarcăm faptul că aceşti iudei spirituali erau amestecaţi cu creştinii veritabili; ei nu erau ceva separat de care să poţi fugi. Aşa că putem spune cu siguranţă că sinagoga Satanei deja începuse să prindă rădăcini chiar în interiorul bisericii creştine!!! "Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei." Apocalipsa 2,9. Aici avem, într-un anumit sens, amestecul dintre fecioarele înţelepte, cei rămaşi statornici la adevărurile învăţate de la ucenici, şi aşa-zişii iudei sau creştini cu numele, trădătorii care-şi vindeau fraţii de credinţă!

Aşadar, în urma tuturor celor spuse, putem spune că perioada Smirna este caracterizată în principal de persecuţie, cruzime şi multă vărsare de sânge. În acest stadiu, credincioşii adevăraţi s-au putut distinge ca fiind copiii lui Dumnezeu, căci persecuţia a întărit spiritul ascultării lor de Hristos în timp ce a slăbit totodată puterea imperială, căci cine scoate sabia împotriva copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu, de sabie va pieri. Imperiul roman avea să se prăbuşească spre sfârşitul sec. al V-lea.

     "Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: >Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna... nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi... Nici cruzimea nu vă foloseşte<. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. >Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă< ... (Tertulian, Apologia par. 50).
     Mii de oameni au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos." Tragedia veacurilor, cap. Persecuţiile din primele veacuri, par. 7, 8.

Din fericire, persecuţia s-a dovedit a fi o mare binecuvântare pentru biserică în comparaţie cu compromisul care avea să fie făcut cu obiceiurile şi tradiţiile idolatre. În biserică avea să se strecoare valul tuturor amăgirile nelegiuite şi mai ales ale prosperităţii şi onorurilor lumeşti. Prin aceste onoruri, omul avea să devină stăpân peste turma lui Hristos, dându-şi ranguri pe care nici Hristos nu le-a avut vreodată. Astfel, avea să urmeze perioada Pergam, pregătitoare pentru cea mai nefastă etapă din istoria bisericii până astăzi, şi anume Tiatira.