Taina celor şapte tunete

Pentru a înţelege corect perioada Filadelfia, am purces la analizarea unor profeţii, în special profeţia din Apocalipsa 10, care are ramificaţii adânci în cartea profetică a lui Daniel. Am văzut că respectiva cărticică deschisă este chiar cartea lui Daniel desigilată, în speţă marea profeţie a celor 2300 de ani, la sfârşitul cărora are loc evenimentul curăţirii sanctuarului ceresc prin judecata bisericii lui Dumnezeu din toate timpurile, căci curăţirea sanctuarului ceresc implică, mai întâi şi de toate, curăţirea fiilor lui Dumnezeu şi totodată întreruperea izvorului păcatului în inimile acestora!! Apoi, am mai concluzionat în mod corect că timpul la care face referire Hristos este timpul profetic, exact perioada celor 2300 de ani, căci era singura profeţie sigilată care includea un timp profetic. "Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." Daniel 8,26.

La sfârşitul acestei lungi perioade profetice urma să ia sfârşit taina lui Dumnezeu. Însă, când Hristos începe să strige, în timpul când avea în mâna Sa cărticica deschisă, se fac auzite glasurile celor şapte tunete, care rostesc ceva extrem de important, atât de important, încât Ioan este gata să scrie ce au spus ele. Numai că un glas din cer îi spune exact ceea ce i se spusese şi lui Daniel, şi anume să pecetluiască ceea ce au spus ele şi nici măcar să scrie ce au spus tunetele! Dacă, totuşi, urmând logica umană, era atât de important ceea ce spuneau ele, atunci de ce acel glas îi interzice lui Ioan să scrie? Nu este oare spre binele copiilor lui Dumnezeu să cunoască voia Sa, adevărul privitor la evenimentele viitoare? "În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: >Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!<" Apocalipsa 10,2-4.

Prin jertfa Sa, Isus a făcut posibilă desigilarea cărţii lui Daniel pe care ne-o pune la dispoziţie prin intermediul Apocalipsei tocmai pentru a cunoaşte viitorul! Dar, pare ca şi cum chiar o porţiune importantă din această descoperire uimitoare rămâne sigilată în continuare. De fapt, este singurul loc din Apocalipsa în care ni se spune că anumite informaţii importante sunt pecetluite. Ce înseamnă acest lucru? Este foarte important să înţelegem ce înseamnă în realitate pecetuirea aceasta. Dar, ca să înţelegem corect aceste cuvinte şi mesajul glasului din cer referitor la pecetluire, atunci am face bine să punem spusele însemnate ale celor şapte tunete în contextul cărţii deschise pe care Mântuitorul o ţine în mână. Fără a face o astfel de legătură, atunci nu există nici o şansă în a şti dacă ceea ce a pecetluit Ioan a rămas pecetluit pentru totdeauna sau doar pentru scurtă vreme!!

Acţiunea care are loc în Apocalipsa 10, trebuie că ne oferă răspunsul corect şi înţelegerea adecvată a mesajului lui Hristos. Mai întâi, lui Ioan i se prezintă în viziune un înger deosebit de puternic care avea în mână o cărticică deschisă. El este Isus Hristos, fără doar şi poate. Apoi, îşi pune piciorul drept pe mare şi cel stâng pe pământ, după care strigă foarte tare. În timpul acesta, încep să se facă auzite glasurile celor şapte tunete. Mare atenţie, glasurile lor se fac auzite doar după ce Isus strigă, ceea ce înseamnă că vin oarecum ca o completare la ceea ce spune Isus. Şi ce spune Isus? "... a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,6.7.

Înseamnă că, fără a exagera, tot ceea ce au rostit cele şapte tunete trebuie să aibă o strânsă legătură cu sfârşitul timpului profetic, adică trebuie să aibă legătură cu sfârşitul celor 2300 de ani. Mai mult decât atât, nu Isus este Acela care îi spune lui Ioan să pecetluiască cele spuse de tunete, ci un glas din cer. Acest fapt în sine înseamnă foarte mult. Înseamnă că pecetluirea respectivă, mai precis conţinutul spuselor tunetelor, nu avea de-a face cu nici o generaţie până la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani!!! Oricât ar fi cercetat această parte a profeţiei toate aceste generaţii, era cu neputinţă de înţeles, chiar dacă rostirea tunetelor se afla descrisă în altă parte a Apocalipsei!! Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu avea să ofere nici un fel de lumină, în aşa fel încât generaţiile care au urmat, din timpul bisericii apostolice şi până în apropiere de încheierea celor 2300 de ani, să cunoască adevărata însemnătate a adevărului cuprins în ceea ce au spus cele şapte tunete. Deci, pecetluirea în sine avea menirea de a ţine ascunse înţelegerii tuturor acestor generaţii adevărul ce avea să se facă auzit abia la sfârşitul celor 2300 de ani!!

Dumnezeu nu a căutat să descopere lumină suplimentară acestor generaţii, ca să înţeleagă evenimente ce urmau să aibă loc la vremea sfârşitului. De altfel, nici nu ar fi fost înţeleasă profeţia celor şapte tunete câtă vreme papalitatea a înlocuit taina lui Dumnezeu cu taina fărădelegii. Într-un asemenea context ar fi fost imposibil de oferit, spre înţelegere, o lumină care trebuia să provină doar din sfânta sfintelor!! Aşa că, pecetluirea celor spuse de cele şapte tunete, devenea cunoştinţă şi lumină doar pentru generaţia filadelfiană, privea nişte evenimente care urmau să fie dezvăluite în ordinea lor şi la timpul potrivit!! Asta înseamnă, în mod precis, că ceea ce au spus ele trebuie să fi fost totuşi descris de Ioan în altă parte a Apocalipsei!!! Ideea din textul analizat de noi este aceea că lui Ioan i s-a spus să pecetluiască ceea ce a auzit şi să nu scrie, pentru că dacă ar fi scris, atunci ar fi făcut-o fără să folosească un limbaj simbolic. Lui nu i s-a prezentat cele spuse de tunete sub forma unui tablou simbolic, ci pur şi simplu a auzit ce au spus acestea într-un limbaj direct şi, pesemne, pe înţelesul lui!!!

Nu era, deci, de folos ca biserica apostaziată şi cea prigonită să cunoască evenimente care aveau de-a face doar cu acele generaţii de la vremea sfârşitului, atunci când taina lui Dumnezeu trebuia să se isprăvească! De aceea, pecetluirea trebuie înţeleasă doar din această perspectivă, şi nu altfel. Nu le-ar fi fost de nici un folos acest fapt, pentru că nu mai beneficiau de cunoştinţa tainei lui Dumnezeu!! Pierderea Evangheliei şi a Duhului Sfânt conduce implicit la pierderea cunoştinţei tainei lui Dumnezeu. Acum putem înţelege mai clar adevărul că cele spuse de tunete reprezintă în fapt conţinutul tainei lui Dumnezeu, a acelei Evanghelii veşnice ce trebuia prezentată generaţiilor de la vremea sfârşitului, adică la împlinirea şi după împlinirea celor 2300 de ani!

Observaţi, vă rog, că Hristos spune că nu va mai fi timp şi că în zilele când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, taina lui Dumnezeu se va sfârşi. Ei bine, tocmai aceste cuvinte aruncă lumină suficientă asupra celor spuse de tunete, în sensul că reprezintă unul şi acelaşi lucru. Prin cuvintele de mai sus, Isus spune, fără putinţă de tăgadă, că, numai atunci când se va sfârşi taina lui Dumnezeu, în zilele când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, numai atunci va fi cunoscut adevărul rostit de cele şapte tunete, întrucât ceea ce au spus ele şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru!! Mai simplu, Isus de fapt spunea următorul lucru: "Ioan, trebuie să ştiţi că în derularea sulului profetic, a celor 2300 de ani, se vor întâmpla evenimente, toate în ordinea lor, care vor culmina cu o mare lumină ce va cuprinde o mare cunoştină pe care trebuie să o cunoască generaţiile despre care am spus lui Daniel: >Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!< Daniel 12,12. De ele va fi ferice pentru că vor avea parte de cunoştinţa conţinută în spusele celor şapte tunete. Ţie şi generaţiilor până la vremea sfârşitului nu vă este de folos să o cunoaşteţi întrucât nu vă priveşte. Din cauza apostaziei bisericii apostolice, viitorul prezis de Mine în cartea lui Daniel va avea loc întocmai. Cunoştinţa care priveşte acele generaţii nu are legătură cu voi. Pecetluirea înseamnă să nu scrii ceea ce ai auzit, ci să descrii acele evenimente în forma unor imagini simbolice, căci prin acea cunoştinţă voi pune la probă credinţa acelei generaţii, în speţă biserica Mea protestantă de la vremea sfârşitului!"

De vreme ce Isus are în mână cartea deschisă, adică desigilată, atunci este greu de presupus ca o porţiune din ea să rămână pecetluită în continuare. El rupe absolut toate peceţile, desigilează aşadar cartea, numai că cele privitoare la trâmbiţa îngerului al şaptelea trebuiau să rămână neînţelese, oricât le-ar fi studiat generaţiile de până la vremea sfârşitului, până când el avea să sune din trâmbiţă în mod simbolic!! Aşadar, sensul pecetluirii este acela că Dumnezeu nu putea să ofere nici un fel de lumină suplimentară în decursul secolelor, nici măcar în timpul Reformei protestante, mai înainte de a descoperi adevărul conţinut din spusele celor şapte tunete la vremea sfârşitului, şi care, adevăr, vorbea despre curăţirea templului ceresc. Acest lucru este aşa pentru că toată această lumină avea să fie revărsată din sfânta sfintelor, acolo unde Isus urma să-şi desfăşoare ultima lucrare ce cuprindea curăţirea sanctuarului!! Deci, în concluzie, pecetuirea avea legătură cu o lumină care trebuia să vină doar din sfânta sfintelor, şi nu din sfânta, ca să folosesc limbajul profeţiei.

Acum, dacă Ioan nu a scris nimic, în capitolul analizat de noi, cu privire la ceea ce au spus cele şapte tunete, atunci unde a descris el evenimentele care au de-a face cu Evanghelia rostirii tunetelor, o Evanghelie care trebuia să facă multă lumină pentru generaţiile ce trebuiau să cunoască timpul cercetării lor, prin faptul că Isus şi-a început ultima lucrare în sanctuarul ceresc? Spusele tunetelor urmează să fie descrise de apostolul Ioan sub formă de imagini simbolice, deci într-un limbaj simbolic, şi nu într-un limbaj direct, aşa cum ar fi vrut s-o facă de îndată ce a auzit ceea ce au spus acele tunete. Iată ce-i spune Isus: "Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi". Apocalipsa 10,11. Prin urmare, unde se află profeţia tunetelor sub forma unor tablouri simbolice, prin care să se vorbească despre judecata pe care Hristos este gata să o înfăptuiască la vremea sfârşitului, chiar în ziua când se încheie cei 2300 de ani?

De ce trebuie să vorbeacă despre judecată? Pentru că cele spuse de tunete se află în contextul cărţii care face trimitere la timpul profetic, la sfârşitul căruia trebuie să înceapă curăţirea sanctuarului!! Profeţia glăsuie astfel: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" Daniel 8,14. Această curăţire se face doar prin judecată, iar despre aceasta stă scris mai departe în Daniel 7, 9.10.13. "S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile." Daniel 7,10. Apoi, în Maleahi 3,1-3, se arată foarte clar în ce constă această judecată, fără de care curăţirea templului ceresc este imposibil să aibă loc. "El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 1,3.

În Apocalipsa, dacă ţinem cont de toate aceste profeţii fabuloase, există un singur loc unde se vorbeşte despre Evanghelia judecăţii, iar acesta este capitolul al paisprezecelea!!! "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7. Aici se află taina spuselor celor şapte tunete. În această taină pentru toate generaţiile de după căderea bisericii apostolice şi până la aşa-numita vreme a sfârşitului, când cunoştinţa urma să crească, şi este vorba despre cunoştinţa privitoare la profeţia celor 2300 de ani şi curăţirea sanctuarului ceresc prin judecată, este cuprinsă Evanghelia judecăţii şi curăţirii sanctuarului.

Spusele celor şapte tunete, prin urmare, nu au fost surprinse în scris în capitolul abordat de noi, Apocalipsa 10, ci în partea aceea a profeţiei care îmbrăca într-un limbaj simbolic chiar rostirea tunetelor!!! De aceea i s-a spus lui Ioan să prorocească din nou, adică într-un limbaj simbolic şi nu direct. Totul este înfăţişat în forma unui înger care zboară prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, în scopul vestirii ei tuturor locuitorilor pământului. Taina tunetelor cuprinde în sine primele două solii îngereşti, dintre care eu am citat doar una, ce aveau să se facă auzite la jumătatea sec. al XIX-lea, când avea să înceapă curăţirea sanctuarului şi judecata!!!

     "Acestea (cele şapte tunete) sunt în legătură cu evenimente viitoare care vor fi dezvăluite în ordinea lor. Daniel va sta în partea sa la sfârşitul zilelor. Ioan vede cărticica desigilată. Apoi, profeţiile lui Daniel au locul lor corespunzător în soliile primului, al doilea şi al treilea înger pentru a fi vestite lumii. Desigilarea cărticelii a fost mesajul în legătură cu timpul.
     Cartea lui Daniel şi aceea a Apocalipsei formează un singur tot. Una este o profeţie, cealaltă o descoperire; una o carte sigilată, cealaltă o carte desigilată. Ioan a auzit tainele pe care le-au rostit tunetele, dar i s-a poruncit să nu scrie.
     Lumina specială dată lui Ioan, care a fost exprimată de cele şapte tunete, era o descriere a evenimentelor care urmau să aibă loc în timpul soliilor primului şi al doilea înger. Nu era cel mai bine pentru oameni să cunoască aceste lucruri, deoarece era absolut necesar ca credinţa lor să fie pusă la încercare. Potrivit rânduielii lui Dumnezeu, urmau să fie proclamate adevăruri extraordinar de frumoase şi de avansate. Soliile primului şi al doilea înger aveau să fie proclamate, însă nici o lumină suplimentară nu trebuia să fie descoperită înainte ca aceste solii să-şi fi făcut lucrarea lor specifică. Lucrul acesta este reprezentat prin îngerul care stă cu un picior pe mare proclamând cu un jurământ extrem de solemn că nu va mai fi timp.
     Timpul acesta, pe care-l declară îngerul cu jurământ solemn, nu este sfârşitul istoriei lumii acesteia şi nici al timpului de har, ci al timpului profetic, care trebuie să preceadă a doua venire a Domnului nostru. Adică, oamenii nu vor mai avea o altă solie cu privire la un timp definit." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 972.

Credinţa bisericii trebuia pusă la încercare, iar această biserică era chiar biserica protestantă care se afla în acea condiţie spirituală specifică perioadei Sardes. Îi mergea numele că trăieşte, dar de fapt această biserică era moartă, având nevoie urgentă de reformă, tot la fel de mult după cum şi biserica papală a avut nevoie în timpul Reformei. Această biserică trebuia să fie beneficiara cunoştinţei cuprinse în taina celor şapte tunete, aşa cum avea să fie prezentată sau vestită sub forma primelor două solii îngereşti. Aceste două solii au fost proclamate între primăvara anului 1843 şi vara anului 1844. Cei doi protagonişti ai vestirii Evangheliei veşnice, sub forma primei şi a doua solii îngereşti, au fost William Miller şi Charles Fitch.

Toată această vestire a fost posibilă doar în contextul apropierii evenimentului începerii judecăţii în 22 octombrie 1844. Biserica protestantă trebuia să aibă parte de o încercare a credinţei, spre a se vedea dacă doreşte cu adevărat o reformare în ce priveşte doctrina şi vieţuirea după noua lumină pe care Dumnezeu o oferea bisericii Sale. Singura greşeală în această vestire, permisă de Dumnezeu din cauza prejudecăţilor a doi tineri care, în cele din urmă, au refuzat darul Spiritului profeţiei, William Foy şi Hazen Foss, despre care am scris cu mai mult timp în urmă, când vorbeam despre marea mişcare a celei de a doua veniri, a fost aceea referitoare la ideea că, de fapt, curăţirea sanctuarului ceresc înseamnă curăţirea pământului prin foc!! Această idee greşită a condus în realitate la o încercare serioasă a credinţei celor ce constituiau la ora aceea biserica lui Dumnezeu. Biserica nu era pregătită pentru a doua venire literală a lui Isus; unora li se părea exagerată această idee, însă au acceptat-o de frică. Alţii au acceptat vestirea în sine fără să înţeleagă implicaţiile ei. Erau sinceri, dar se dovedise, pe măsură ce timpul trecea, că sinceritatea nu era de ajuns.

Până la urmă, pastorii bisericilor protestante, chiar dacă la început primiseră favorabil mesajul primului înger, în care se strecurase acea singură greşeală, pentru că de fapt Isus nu urma să vină pe pământ, ci urma să intre la Tatăl pentru a doua lucrare prin care se avea în vedere curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo în decursul timpului, au respins prima solie îngerească, fapt care a făcut necesară introducerea celei de a doua solii îngereşti, prin Charles Fitch, solie care spunea: "A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!" Apocalipsa 14,8. Acest mesaj atesta sau scotea în evidenţă un fapt cutremurător, şi anume că biserica protestantă în ansamblul ei, cu excepţia celor ce chiar primiseră prima vestire îngerească, prin Miller, a respins Evanghelia veşnică, preferând să rămână în starea de mort spiritual, devenind astfel ceea ce papalitatea era deja de multă vreme, adică Babilon. Dacă Babilonul spiritual cuprindea, până la acea dată, biserica iudaică şi Roma papală, de acum încolo chipul acestuia avea să fie întregit şi prin biserica protestantă.

Această decădere a fost doar de natură morală, iar când apostazia creştinismului, în viitorul apropiat, va ajunge la pragul ruinei mondiale, dincolo de care nu mai există nici un fel de salvare, atunci Babilonul va fi ajuns cel mare, semnându-şi definitiv condamnarea la uitare veşnică. Vezi Apocalipsa 18. Aşadar, biserica protestantă şi-a pierdut statutul favorizat de biserică binecuvântată, aşa cum s-a întâmplat cu biserica iudaică şi cu cea apostolică, şi a rămas de la acea dată, 1844, şi până astăzi în starea de Babilon, adică de apostazie. Lumina Evangheliei nu mai străluceşte acolo de multă vreme, deşi, cu toate acestea, toţi cei sinceri care nu ştiu ce au făcut părinţii lor spirituali ai acelei vremi, vor fi avertizaţi să iasă afară din acest Babilon o dată cu vestirea îngerului al patrulea, care va repeta solia îngerului al doilea cu mare putere, în viitorul nu prea îndepărtat. Ei compun majoritatea bisericii lui Dumnezeu din acest Babilon!

Putem conchide, deci, că perioada Filadelfia a fost caracterizată de primele două solii îngereşti adresate bisericii aflate în starea Sardes, biserica sau bisericile protestante. Biserica formată în sânul acestei biserici protestante, care avea să iasă afară din ea pentru că respinsese aceste mesaje, avea să se numească biserica aşteptătorilor, ulterior fiind cunoscuţi ca adventişti.