Sardes

Nu trebuie să scăpăm din vedere niciodată faptul că toate cele şapte biserici antice, din Asia Mică, descoperă starea de spirit, spiritualitatea din mijlocul bisericii apostolice, la vreme respectivă, adică în timpul când apostolul Ioan primeşte cea mai amplă descoperire a istoriei bisericii şi a puterilor satanice, care au făcut tot posibilul pentru distrugerea poporului lui Dumnezeu. Această spiritualitate avea să caracterizeze, într-un fel sau altul, biserica în decursul timpului după căderea bisericii primare. Apostazia ei a condus în decurs de cinci secole la făurirea papalităţii, amestecul ciudat dintre formele şi ceremoniile religiei păgâne şi învăţăturile creştine, fără puterea înviorătoare a Duhului Sfânt.

Perioada Tiatira descoperă biserica în cea mai neagră apostazie a ei, întunericul tuturor superstiţiilor şi persecuţiile cele mai crunte alimentând temerile oamenilor care, în decursul timpului, aveau să construiască în mintea lor imaginea unui Dumnezeu diabolic, ce pedepseşte violent pe oricine nu i se supune. Toţi aceşti oameni, generaţie de generaţie, vreme de peste un mileniu, au fost formaţi să gândească în acest fel, ceea ce avea să dea o notă aparte aşa-numitului creştinism impus de papalitate. Rezultatul final a fost ivirea ateismului, o filozofie care neagă întru totul până şi ideea existenţei lui Dumnezeu, căci oamenii ajunseseră la concluzia că este mai bine fără Dumnezeu decât cu un Dumnezeu violent şi crud, care nu are nici cea mai mică milă faţă de cei lipsiţi de putere şi de apărare. Exact aceasta este imaginea lui Dumnezeu pe care papalitatea a făurit-o în tot timpul stăpânirii ei în Europa. Felul cum ea a procedat faţă de oameni, impunându-le religia ei lipsită de viaţă, susţinând că aceasta este voia lui Dumnezeu, a întipărit în inimile acelor oameni frici şi ura faţă de un asemenea Dumnezeu. De fapt, referitor la ateism, ca să merg chiar în miezul problemei, a fost consecinţa firească a respingerii Reformei, a invitaţiei lui Dumnezeu la pocăinţă!!

Reforma, însă, a adus destulă lumină în mijlocul întunericului medieval. Dumnezeu a făcut ca în minţile cele mai umile să strălucească lumina Sa mângâietoare, până acolo încât s-a înţeles că mântuirea este un dar şi se obţine doar prin credinţă, fără faptele aducătoare de moarte, fără nici cea mai mică încercare de a câştiga bunătatea şi mila lui Dumnezeu pentru iertare!! Aşa au apărut Wycliffe, Hus şi Ieronim, Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin, Tyndale, Knox, etc. Biblia a fost tradusă în limba poporului şi pusă în circulaţie, cu atât mai mult, cu cât în timpul lui Luther fusese inventat tiparul. Această invenţie nu a fost întâmplătoare chiar în acel timp. Protestantismul a adus multă lumină în minţile oamenilor, care au realizat că Dumnezeu nu este totuşi aşa cum l-a zugrăvit papalitatea, prin cuvânt şi prin fapte, adică rău, distant şi rece, fără milă pentru cei ce nu sunt catolici! Cu toate acestea, lumina aceasta adusă prin Reformă a penetrat doar o parte din întunericul ce învăluise toată Europa. Îndreptăţirea prin credinţă a întărit foarte mult adevărul privitor la libertatea conştiinţei, căci, aşa cum susţinea Luther, libertatea este însăşi esenţa credinţei. Avea să se înţeleagă în mod clar că, în materie de conştiinţă, singura autoritate acceptată trebuie să fie doar autoritatea lui Dumnezeu, prin Cuvântul inspirat!! Conştiinţa trebuie înlănţuită doar de Cuvânt şi nu de oameni sau biserici. Că biserica nu are nici un fel de autoritate în această privinţă. Se poate spune că începutul marii apostazii a condus la înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu cea a bisericii, astfel ivindu-se un monstru - papalitatea. "De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese şi a sfârşit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 2.

Când biserica, oricare ar fi ea, ajunge să poruncească chiar şi adevărul, care în acest caz este doar o teorie a lui, nu numai anumite rânduieli sau un anumit tipar de gândire în ce priveşte linia doctrinară, atunci chiar acest fapt în sine demonstrează că Dumnezeu este străin de acea biserică şi că numele pe care-l are, nu-l merită, acesta fiind doar o contrafacere grosolană a creştinismului lui Hristos. Duhul Sfânt nu porunceşte, ci defineşte adevărul şi îl recomandă raţiunii fără nici un fel de constrângere, fără tertipuri sau ameninţări. Când recomandă adevărul lui Hristos, Duhul Sfânt ajută totodată şi mintea pentru a-l cerceta în mod liber şi neconstrâns, dacă aceasta doreşte!!! Omul are toată libertatea să accepte sau să respingă adevărul, fără să fie ameninţat cu pedepse!! Din respect faţă de inteligenţa pe care El a creat-o şi pentru libertatea cu care a dotat omul inteligent, căci fără libertate oamenii inteligenţi nu se pot exprima şi nu pot gândi, Dumnezeu se recomandă pe Sine în adevărul descoperit exact aşa cum este, ca un susur blând şi subţire.

Aşadar, în perioada Tiatira, Dumnezeu oferă papalităţii o "vreme să se pocăiască" prin intermediul marii lucrări a Reformei! Zeci de mii sau poate chiar sute de mii de catolici devin protestanţi, formându-se astfel biserica protestantă, ce în mod evident se desparte de Roma papală. Dacă perioada Tiatira scoate în evidenţă papalitatea, în primul rând, şi începuturile formării protestantismului, atunci înseamnă că perioada Sardes trebuie să caracterizeze şi să fie totodată imaginea fidelă a stării spirituale a bisericilor protestante!! Să vedem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu: "Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: "Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: >Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort<". Apocalipsa 3,1.

De unde ştim, totuşi, că perioada Sardes priveşte protestantismul? Nu poate fi papalitatea întrucât aceasta a respins Reforma, arătând cu tot înadinsul şi încăpăţânarea, ca sistem organizat, că "nu vrea să se pocăiască de curvia ei!". O dată respinsă marea Evanghelie a îndreptăţirii prin credinţă de către papalitate, este evident că interesul lui Dumnezeu e acela de a se concentra asupra bisericii Sale protestante, în scopul oferirii de lumină suplimentară, care să pregătească un popor pentru venirea lui Isus. Aşa că atenţia lui Dumnezeu se concentrează asupra bisericii separate de Roma papală, adică protestantismul. În perioada Sardes vorbim deja despre urmaşii reformatorilor, generaţiile acelora care nu avuseseră învăţătura Isabelei şi care, din acest motiv, trebuiau să ţină cu tărie ce aveau, până va veni Isus!!

Acest adevăr este dovedit prin pecetea a şasea. Menirea peceţilor este aceea de a ne ajuta să înţelegem că cele şapte biserici antice sunt de fapt şapte perioade din istoria bisericii lui Dumnezeu, până la sfârşitul timpului, al celei de a doua veniri a lui Isus. Sub simbolul a patru cai coloraţi ne este reprezentată starea spirituală a bisericii, de la apostazie până la formarea protestantismului, din catolicism, în perioada Tiatira. Perioada Sardes, însă, nu mai este reprezentată în pecetea a şasea printr-un cal, căci dincolo de culoarea gălbuie a celui de al patrulea cal, simbolul palorii morţii spirituale şi fizice, prin întunericul şi persecuţia acumulate în decursul perioadelor Smirna şi Pergam, apostazia şi decadenţa morală şi spirituală, înainte de instalarea ruinei mondiale, nu mai sunt reprezentate prin cai, ci prin Babilonul cel mare şi icoana fiarei!!! În Sardes, biserica protestantă este reprezentată doar printr-un mort căruia, în mod paradoxal, îi merge numele că trăieşte!!! Sună bizar, dar exact aceasta era starea spirituală a protestantismului la mult timp după marea Reformă, tocmai fiindcă a pierdut spiritul Reformei şi, o dată cu el, chiar Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă!!!

Observaţi, vă rog, că pecetea a şase nu zugrăveşte starea spirituală a bisericii protestante din perioada Sardes, ci ne oferă indicii sau semne care vorbesc despre biserica în timpul căreia acestea au loc, semne care trebuiau să vestească timpul încheierii celor 2300 de ani, profetizaţi în Daniel 8,14, şi care, o dată întâmplate, trebuiau să introducă "vremea sfârşitului". "Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic." Apocalipsa 6,12.13. Aşadar, perioada Sardes trebuie să se întindă până la vremea sfârşitului, semnele care au loc dovedind acest lucru. Prin vremea sfârşitului trebuie să înţelegem vremea care începe după anul 1844, căci aici se sfârşesc cei 2300 de ani care fac loc lucrării de curăţire a sanctuarului ceresc.

Vremea pocăinţei pusă la dispoziţie de Dumnezeu, în perioada Tiatira, avea menirea de a reîmprospăta toate adevărurile Evangheliei în mijlocul bisericii catolice, dacă aceasta, ca organizaţie, avea să le primească prin intermediul preoţilor ei luminaţi, chiar acei reformatori care au stat în primele rânduri în acest scop, şi de altminteri cu care a şi început Reforma. Scopul lui Dumnezeu nu a fost doar acela de a aduce lumină şi de a reforma întreaga papalitate şi, o dată cu aceasta, întreaga lume creştină cunoscută până la vremea aceea, ci mai ales de a pregăti o biserică în stare să cunoască profeţiile şi care să ştie ce va avea loc la vremea sfârşitului, astfel încât să fie gata pentru înălţarea la cer. Papalitatea a refuzat oferta lui Dumnezeu, fapt care a condus pe de o parte la crearea protestantismului, de acum biserica lui Dumnezeu, iar pe de altă parte la apariţia ateismului care avea să dea o cruntă lovitură, aproape mortală, papalităţii. Această biserică protestantă este cea care trebuia să ducă mai departe stindardul adevărului. Numai că avea să se molipsească de spiritul delăsării, nedorind să înainteze în cunoaşterea şi primirea unei mai mari cantităţi de lumină, preferând să rămână doar la ceea ce au statornicit refomatorii. Pe deasupra, avea să fie afectată grav de spiritul şi forţa Contrareformei, răspunsul papalităţii la Reformă.

Înainte de a discuta despre acest aspect, pentru a înţelege de ce protestantismul este asemănat printr-un mort căruia îi mergea doar numele că trăieşte, este bine să înţelegem Evanghelia din pecetea a şasea. Această pecete ne descoperă perioada Sardes. Toate semnele pomenite în cadrul peceţii a şasea trebuie localizate în timp chiar înaintea anului 1844. Aici se vorbeşte despre un mare cutrmur de pământ şi despre alte semne evidente în soare, în lună şi în stele. De fapt, pecetea a şasea este tabloul împlinirii profeţiei lui Ioel. "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată." Ioel 2,30.31. Această profeţie face parte dintr-un context mai larg care privea în primul rând revărsarea Duhului Sfânt. Partea referitoare la revărsarea Duhului Sfânt s-a împlinit în timpul Zilei Cincizecimii, când biserica apostolică s-a bucurat de cea mai mare binecuvântare posibilă, şi anume prezenţa Duhului Sfânt în mijlocul ei, în ideea terminării lucrării lui Dumnezeu. Apostolul Petru aplică profeţia lui Ioel chiar la revărsarea Duhului Sfânt din acea zi memorabilă.

     "Atunci Petru s-a sculat în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: >Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: 'În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit'<." Fapte 2,14-21.

Profeţia face referire la două momente ale timpului. Mai întâi, o revărsare a Duhului Sfânt, şi, după aceea, semnele care trebuiau să aibă loc "înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită". Partea a doua a acestei profeţii nu s-a mai împlinit, fiindcă biserica apostolică a eşuat în misiunea ei. Aşa că timpul pentru cea de-a doua venire a Mântuitorului urma să se prelungească nepermis de mult, potrivit viitorului desigilat după apostazia bisericii apostolice. Stegarii bisericii fiind înlăturaţi unul câte unul, taina fărădelegii a crescut până ce a cuprins toată biserica, transformând-o în scaunul de domnie al Satanei. Perioada celor 2300 de ani se apropia de finalul ei, iar Dumnezeu avea nevoie de o biserică vie care să cunoască timpul cercetării ei, şi care să ştie ce urmează să se întâmple la finele acestei mari perioade profetice.

Observaţi că profeţia lui Ioel vorbeşte despre aceste semne ca trebuind să aibă loc înainte de venirea zilei Domnului. Asta înseamnă că toate semnele descrise sub simbolul peceţii a şasea trebuie să aibă loc "înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată", potrivit profeţiei lui Ioel!! Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că biserica aflată în această perioadă, când trebuie să se întâmple toate aceste evenimente naturale, trebuie să fie caracterizată de starea spirituală specifică perioadei Sardes. Cum papalitatea deja era decăzută şi în afara oricărei salvări ca organizaţie, înseamnă mai departe că singura biserică ce corespunde descrierii Sardes este biserica protestantă. Ei îi merge numele că trăieşte, iar acest nume este protestantism, căci protestantismul este ceva viu în adevăratul sens al cuvântului doar dacă este însoţit de prezenţa Duhului care a iniţiat Reforma protestantă!!! Îi mergea numele că trăieşte, pentru că Reforma protestantă o formase ca biserică, dar se fălea doar cu numele, faptul că trăieşte, când de fapt era moartă spiritual!! Aşadar, protestantismul este mort din punct de vedere spiritual tocmai fiindcă îi lipseşte suflul puterii Duhului Sfânt! Cu alte cuvinte, Isus doreşte să ne transmită faptul că, la vremea când toate aceste semne se împlinesc, protestantismul, biserica lui Dumnezeu, în speţă cea din Statele Unite, se afla în apostazie!!!

     "Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: >Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort<.
     Dar, pe măsură ce spiritul umilinţei şi consacrării în biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbiţi în căutarea de plăceri şi afaceri lumeşti, aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu au fost orbi la sfaturile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Învăţătura cu privire la a doua venire fusese neglijată; Scripturile, care vorbeau despre aceasta, au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură. Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America. Libertatea şi confortul de care s-au bucurat toate clasele sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care dădea naştere unei închinări avide după câştigarea de bani şi dorinţa nestăvilită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au făcut pe oameni să-şi concentreze interesele şi nădejdile asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să îndepărteze cândva, în viitor, ziua solemnă, când ordinea actuală a lucrurilor va trece." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 34, 32.

Semnele care vorbeau despre apropierea unui eveniment remarcabil s-au împlinit pe rând, exact aşa cum specifica profeţia lui Ioel, profeţie reluată de pecetea a şasea, fiindcă partea referitoare la împlinirea semnelor încă nu avusese loc. Ele au avut menirea să atragă atenţia lumii protestante că ceva deosebit de solemn urmează să se întâmple. Primul mare semn a fost "un mare cutremur de pământ". Acest semn este marele cutremur de la Lisabona din 1755, care s-a făcut simţit pe trei continente, având o întindere de patru milioane de mile pătrate şi producând primul tsunami de mari proporţii din istoria omenirii!!

     "Aceste semne au fost văzute înainte de începutul secolului al XIX-lea. Şi ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deşi în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, Marea Britanie şi Irlanda. El s-a extins pe o suprafaţă de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca şi în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrusă; iar la o mică distanţă de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi Africii, inundând oraşe şi provocând o mare distrugere.
     În Spania şi Portugalia, şocul s-a manifestat cu o violenţă extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălţime. >Munţii cei mai mari din Portugalia au fost zguduiţi puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf şi s-au rostogolit într-un mod ciudat, părţi mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieşit flăcări din aceşti munţi.< (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).
     >La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet şi îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraş. În timp de aproximativ şase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu 15 metri şi chiar mai mult deasupra nivelului obişnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost şi prăbuşirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, foarte costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbuşit cu toţi oameni de pe el şi nici un om n-a mai ieşit la suprafaţă.< (Idem, p. 495).
     >Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor şi aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind oraşul cu deosebită violenţă timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat< (Encyclopedia Americana, art. “Lisabon”, ed. 1831). >Groaza poporului era dincolo de orice imaginaţie. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi de groază şi uimire, bătându-şi feţele şi pieptul strigând: 'Misericordia! A venit sfârşitul lumii!' Mamele îşi uitaseră copiii şi alergau ţinând crucifixuri în braţe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte, în zadar îmbrăţişau altarele sărmanele făpturi; statui, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună<. S-a apreciat că 90.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 15-18.

Al doilea semn care trebuia să fie în ton cu primul, ca o împlinire a profeţiei peceţii a şasea, era cel referitor la întunecarea soarelui şi a lunii. Acest fenomen bizar s-a întâmplat în anul 1780. Însuşi Isus citează şi întăreşte în cuvintele Sale profeţia lui Ioel, arătând când trebuie să se întâmple toate aceste fenomene. "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<." Matei 24,29. Zilele de necaz la care face referire Isus reprezintă persecuţia papală, scurtată cu mult timp înainte de sfârşitul celor 1260 de zile profetice, care se încheie în anul 1798.

     "Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar >în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei<. (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit.
     >Aproape cel mai tainic şi încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul..., este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părţi vizibile a cerului şi a atmosferei din Noua Anglie.< (R.M. Devens, Our First Century, p. 89).
     Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: >Dimineaţa soarele a răsărit pe un cer curat, dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri şi ameninţători şi din ei izbucneau fulgere şi se rostogoleau tunete, căzând şi puţină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subţiat şi au căpătat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru şi greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâşie îngustă la orizont, şi era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara...
     Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la uşă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la câmp; tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul şi-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? Şopteau toate buzele şi se întrebau toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste toată ţara sau ca şi cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor.<
     >Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună.... Păsările s-au retras în coteţe şi s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte şi rumegau. Broaştele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii ştiau că nu venise noaptea...<
     >Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ţinut slujba religioasă în casa de rugăciune, ţinând o predică în care a susţinut că întunecimea era supranaturală. S-au ţinut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepţie acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeţia Scripturii... Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11.< (The Essex Antiquarian, April 1899, vol. 3, nr. 4, pp. 53.54). Într-o mare parte a ţării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca şi nici nu şi-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor.
     Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceaţă întunecată şi deasă.
     >După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit şi s-a întunecat foarte repede... Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin obişnuit şi mai puţin înfricoşător decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate şi din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele.< (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy; or, American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: >Nu puteam să înţeleg că, dacă orice corp luminos din univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa, întunericul n-ar fi fost mai complet<. (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. December 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora nouă în seara aceea răsărise luna şi era aproape plină, >n-a avut puterea să risipească umbrele morţii<. După miezul nopţii întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui.
     Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca >Ziua întunecoasă<. Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne este redată de martorii oculari, este, desigur, confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de prorocul Ioel cu douăzeci şi cinci de veacuri mai înainte de a fi împlinite: >Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare şi grozavă a Domnului<. (Ioel 2, 31). Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 19-24, 26-28.

Al treilea şi ultimul semn, a fost căderea de stele sau ploaia meteorică, eveniment care a avut loc cu zece ani înainte de împlinirea profeţiei celor 2300 de ani.

     "În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci însuşi Isus spusese: >Stelele vor cădea din cer<. (Matei 24, 29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: >Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic<. (Apocalipsa 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, >întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie<. >Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în mintea multora.... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul.< (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5)...
     În New York, în Journal of Commerce, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen minunat, conţinând următoarea declaraţie: >Nici un filozof sau savant cred că n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum optsprezece secole, un profet a prevestit cu exactitate, dacă ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad sunt stele căzătoare ... singurul sens în care acest lucru este posibil să fie adevărat<.
     În felul acesta, s-a manifestat ultimul din acele semne ale venirii Sale, cu privire la care Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: >Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi<. (Matei 24, 33). După aceste semne, Ioan a văzut petrecându-se următorul mare eveniment, şi anume cerurile strângându-se ca un sul, în timp ce pământul se cutremura, munţii şi insulele erau mutate din locul lor, iar cei nelegiuiţi îngroziţi căutând să fugă dinaintea Fiului omului. (Apocalipsa 6,12-17)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 42, 44, 45.

Aşadar, semnele care anunţau un eveniment deosebit de solemn, şi anume începerea judecăţii de cercetare în 22 octombrie 1844, descoperă faptul că biserica protestantă este reprezentativă pentru perioada Sardes, întrucât ea era biserica în ajutorul căreia îi venise "pământul". "Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură." Apocalipsa 12,16. Aici, termenul "pământ" indică spre aceeaşi zonă din care avea să iasă fiara ca un miel. Practic sunt unul şi acelaşi teritoriu. "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur." Apocalipsa 13,11. Trebuie să înţelegem că după ce femeia simbolică din Apocalipsa 11, adică biserica lui Hristos, sau ce a mai rămas din ea, fuge mai întâi în pustie pentru a fi "hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui", mai departe, peste timp, ea este adăpostită de "pământ", care îi sare în ajutor. Apocalipsa 11,14. Faptul că fuge în pustie demonstrează că aceasta este biserica persecutată de papalitate timp de 1260 de zile profetice. Dar, mai înainte ca această perioadă de persecuţie să se termine, din cauza prigonirii credincioşilor puritani de către Biserica Anglicană, aceştia şi-au găsit refugiul pe teritoriul neocupat şi nepopulat, adică "pământul" Statelor Unite ale Americii! Această ţară este statul făurit de protestanţi şi este cel mai reprezentativ pentru a spune protestantism. Din acest motiv, faptul că două dintre cele trei semne s-au întâmplat aici, în Statele Unite, arată fără putinţă de tăgadă că Sardes şi pecetea a şasea ne vorbesc despre unul şi acelaşi lucru, biserica protestantă, care a luat naştere datorită Reformei din sec. al XVI-lea.

Mărturia lui Hristos nu lasă nici un dubiu în această privinţă, întrucât afirmă răspicat că "Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America". Situaţia se referă în primul rând la starea spirituală decăzută a acestei biserici protestante, alcătuită ce-i drept din mai multe biserici protestante. Acum, a mai rămas să înţelegem care este cauza principală pentru care biserica protestantă a ajuns decăzută, moartă din punct de vedere spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: "Scripturile, care vorbeau despre aceasta, au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură". Scripturile vorbeau despre a doua venire, cât şi despre semnele care o preced, acelea care întregesc pecetea a şasea, şi despre care am vorbit mai sus. Dar, cum s-a ajuns la situaţia în care tocmai biserica protestantă, care ar fi trebuit să fie vie, să ajungă moartă şi să nu mai înţeleagă Scripturile, care au făcut atât de multă lumină în timpul marilor reformatori? (Totul pleacă de la interpretările eronate ale Scripturilor, după cum se spune mai sus).

În primul rând, nu ar fi ajuns astfel dacă urmaşii reformatorilor nu s-ar fi mulţumit să rămână strict doar la ceea ce au susţinut reformatorii. S-au format grupuri şi mai apoi biserici, fiecare fiind delimitate de punctul de vedere al câte unui mare reformator, pe care l-au şi urmat. Aşa au apărut, luteranii şi calviniştii. Nu s-au putut pune de acord asupra unor puncte, aşa că fiecare grupare a mers pe drumul ei. Însă, cea mai mare contribuţie la derutarea protestantismului, până acolo încât acesta a apostaziat devenind un mort, a adus-o Contrareforma catolică. Papalitatea ştia că nu are un cler bine pregătit ca să răspundă interpretărilor protestanţilor, mai ales că cei din urmă susţineau cu mare tărie şi în mod corect că papalitatea este cornul cel mic din Daniel 7 şi 8. Împotriva acestei interpretări biblice corecte, papistaşii nu aveau nici o replică. Pe deasupra, clerul era corupt până în măduva oaselor şi, deci, neputincios în a contracara Reforma şi argumentele solide ale protestanţilor, iluştrii cunoscători ai Scripturilor.

În faţa acestei situaţii aproape fără ieşire, papa Paul al III-lea, cu sprijinul monarhilor catolici din Spania şi Imperiul Habsburgic, a iniţiat ceea ce avea să se numească Reforma catolică sau Contrareforma. El a convocat Conciliul de la Trent, care s-a desfăşurat în mai multe sesiuni pe o durată de timp foarte mare, între anii 1545 şi 1563, iar în cadrul acestor sesiuni avea să se ia mai multe măsuri, printre care: oprirea răspândirii protestantismului, reformarea şi înnoirea papalităţii, combaterea abuzurilor din sânul papalităţii, interzicerea cărţilor eretice, impunerea de noi discipline severe clerului catolic şi crearea de noi ordine religioase care să combată cu succes protestantismul. Pe lângă aceste măsuri mai poate fi amintită reorganizarea Inchiziţiei. Ne vom concentra doar asupra aspectului legat de combaterea şi oprirea răspândirii protestantismului.

Prin Ordinul iezuit, principalul promotor al Contrareformei, deosebit de loial papei, papalitatea a găsit modalitatea de a combate interpretarea protestantă cu privire la cornul cel mic, aşa încât să abată atenţia de la papalitate către viitorul mult prea îndepărtat sau, dimpotrivă, către trecutul demult uitat. Atuul protestanţilor era acela că profeţia referitoare la cornul cel mic şi la lucrările lui împotriva poporului lui Dumnezeu se desfăşura tocmai sub ochii lor. Primul care a ajuns la concluzia corectă că acel corn este papalitatea a fost Eberhard din Salzburg, prin 1240. Această interpretare biblică a fost adoptată de toţi reformatorii, iar Cuvântul lui Dumnezeu dădea un nou farmec Evangheliei, fiindcă în profeţie indica exact spre papalitate, simbolizată printr-un corn.

     "În timpul primelor patru secole, Roma, ca cea de-a patra putere mondială - Babilonul, Medo-Persia şi puterea macedoneană (sau Grecia) dispăruseră de pe scena lumii - a constituit punctul focal de interes profetic contemporan timpului respectiv în expunerile lui Hipolit şi a altor interpreţi creştini. În secolul următor, centrul atenţiei s-a schimbat către cele zece coarne, ca fiind cele zece regate barbare de pe teritoriul Romei antice, aşa cum a subliniat Sulpicius Severus şi Ieronim. Apoi, în perioada medievală târzie şi în era Reformei protestante a strălucit raza pătrunzătoare prin care s-a recunoscut clar şi s-a confirmat că cel de-al unsprezecelea corn, cornul cel mic, este papalitatea - identificare ce fusese stabilită de către Eberhard din Salzburg aproximativ pe la 1240. Această identificare a fost confirmată de Wycliffe, Luther, Knox şi mulţi alţii, fiind socotită de protestanţi incontestabilă." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. IV, pag. 207.

Pentru a răsturna interpretarea biblică şi corectă protestantă, papalitatea a apelat la trei iezuiţi de marcă pentru a oferi o interpretare plauzibilă, în aşa fel încât să abată atenţia de la papalitate ca fiind cornul cel mic. Cei trei iezuiţi au fost Ribera din Salamanca, Belarmin din Roma şi Alcazar din Sevilla. Primii doi au promovat aşa-numita interpretare futuristă sau viitoristă, în timp ce ultimul a pus bazele interpretării preteriste.

     "Acestea erau destinate să înfrunte şi să distrugă interpretarea istorică a protestanţilor. Cu toate că păreau a se exclude reciproc, fiecare alternativă iezuită se potrivea obiectivului în mod egal, căci ambele îndepărtau aplicarea profeţiilor de la biserica Romei. Una făcea lucrul acesta prin faptul că punea sfârşitul profeţiei înainte de începutul Romei papale. Cealaltă făcea aceasta prin faptul că omitea imensa eră a dominaţiei papale, îngrădindu-l pe antihrist la o perioadă de timp scurtă într-un viitor încă îndepărtat, chiar înaintea sfârşitului. De aceea, adesea această teorie este numită teoria omisiunii." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 486, 487.

Dar, să încercăm să pătrundem mai mult în atmosfera acelui ev, când papalitatea era răscolită de Reformă gândindu-se cum s-o anihileze, şi să vedem cum s-a ajuns aici.

     "Pentru câtăva vreme, după începerea Reformei, conducerea romano-catolică a evitat cu grijă expunerea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa. Ei păreau neînstare să pareze forţa aplicaţiilor incriminatorii protestante a profeţiilor referitoare la antihrist, care subminau chiar temeliile catolice...
     Dar, care dintre diferitele profeţii despre antihrist urmau să aibă loc între timpul imperiului de fier al Romei şi domnia sfinţilor? În Germania, Elveţia, Franţa, Danemarca, Suedia, Anglia şi Scoţia se declarase simultan şi cu putere, prin voce şi prin condei, că papalitatea era antihristul specificat de profeţie. Simbolurile lui Daniel, Pavel şi Ioan se aplicau cu o vigoarre teribilă. Sute de cărţi şi broşuri au întipărit argumentele lor asupra conştiinţei Europei. Într-adevăr, au fost acaparate într-o aşa mare măsură minţile oamenilor, încât Roma, alarmată, a văzut că trebuie să contracareze cu succes această identificare a lui antihrist cu papalitatea, sau pierdea bătălia.
     Ea a simţit forţa teribilă a argumentelor folosite împotriva ei. Şi a descoperit, spre dezamăgirea ei, că nu mai poate să-şi păstreze membrii prin simple ritualuri, dogme sau prin forţă. Trebuia să-şi întemeieze dovezile şi expunerea în mod plauzibil a profeţiei biblice pentru a contracara armonia de neînfrânt a poziţiei reformatorilor. Catolicismul trebuia să aibă predicatori care să egaleze dinamica elocvenţei şi învăţăturii Reformei. Iezuiţii au fost convocaţi să ajute în această situaţie critică şi au furnizat o metodă foarte isteaţă, necesară atât pentru apărare, cât şi pentru atac.
     Din rândurile iezuiţilor s-au ridicat doi partizani fermi, hotărâţi să înlăture stigmatul de la papalitate prin localizarea antihristului la un punct al timpului, încât să nu poată fi aplicat Bisericii Romane...
     În reacţia care a urmat, catolicismul şi-a dezlănţuit toate rezervele asupra celor ce au aderat la Reformă. Însă, Contrareforma nu a condamnat pur şi simplu Reforma, în general; ci ea a atacat poziţia profetică cu care toţi protestanţii erau de acord. Au respins interpretarea pe care ei o expuseseră în mărturiile lor solemne şi pe care le-au sigilat cu sângele lor. În acest fel, au atacat şi au condamnat izvorul profetic al manifestării protestantismului...
      Roma simţise forţa cumulată a acestor profeţii. Ea trebuia să procedeze într-un fel cu ele. Nu exista nici o cale decât să tăgăduiască aplicabilitatea la papalitate, deoarece existenţa lor integrală nu putea fi negată în Scripturi. Citadela catolică trebuia să fie apărată pe temeiul profetic. Aplicaţia repetată protestantă la papalitate ca fiind antihristul, sub diverse simboluri, trebuia să fie contracarată şi combătută, dacă se urmărea ca fortăreaţa protestantă să fie copleşită.
     Degetul incriminator al profeţiei - îndreptat de către Daniel, Pavel şi Ioan - trebuia să fie abătut. Simbolurile trebuiau să fie împinse cu totul în afara tărâmului medieval şi a istoriei contemporane. "The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 484-486.

Lucrurile sunt clare acum. Primii doi iezuiţi amintiţi mai sus, Ribera şi Belarmin, arătau în teoria lor viitoristă că cele şaizeci şi nouă de săptămâni din Daniel 9 se întind până la Calvar, deoarece atunci, încercau să susţină ei, a luat sfârşit dispensaţiunea legii morale, care a fost înlocuită de cea a harului. De atunci, de la Calvar, începe vremea neamurilor care se va întinde până la o dată în viitor, când se va împlini cea de-a şaptezecea săptămână. Această interpretare este prezentă şi astăzi în rândurile protestanţilor, îndeosebi ca şi comentariu la Daniel 9, ce poate fi găsit în partea de început sau la sfârşitul Bibliilor cu comentarii în acest sens.

     "În felul acesta, prin comentariul lui Ribera, a fost pusă temelia pentru acea mare structură a viitorismului, pe care s-au bizuit şi au extins-o aceia care au urmat, până când a devenit poziţia unanimă catolică. Şi astfel, minunea minunilor, în sec. al XIX-lea acest sistem iezuit de interpretare a ajuns să fie adoptat de un număr crescând de protestanţi, până când, astăzi, viitorismul, dezvoltat şi împodobit cu teoria răpirii la cer, a devenit credinţa îndeobşte acceptată a aripii fundamentaliste a protestantismului popular." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 493.

Teoria lui Alcazar, preteristă, arată că toate profeţiile lui Daniel, în speţă cele referitoare la cornul cel mic şi la durata de opresiune a poporului lui Dumnezeu, şi mai ales cele şaptezeci de săptămâni profetice, s-au întâmplat în primul secol, după învierea lui Hristos. Cu toate că se contrazic flagrant, aceste teorii au adus cu ele rezultatul scontat. Au penetrat protestantismul, spiritualitatea a scăzut, iar interpretarea profeţiilor a devenit interpretarea catolică, pe care protestantismul o are şi astăzi!! În activitatea lor misionară, iezuiţii au făcut tot posibilul şi au reuşit să reducă impacul Reformei, astfel încât protestantismul sec. al XIX-lea a ajuns plin de întuneric. Ajunsese mort, cu toate că îi mergea numele că trăieşte, fălindu-se doar cu numele de protestant. Prin urmare, Sardes este caracteristica dominantă a bisericii protestante, moartea spirituală fiind emblema acesteia.