Sigiliul lui Hristos ca Mare Preot

Am stabilit până acum faptul că există două sigilii, deşi am abordat doar primul sigiliu, numit şi sigiliul Duhului Sfânt. Acest sigiliu al Duhului Sfânt este vital pentru primirea celui de al doilea sigiliu, al lui Hristos. Înainte de a trece la al doilea sigiliu, să recapitulăm ce este primul sigiliu: el este, în primul rând, sigiliul Duhului Sfânt fiindcă este lucrarea Lui în întregime; este o lucrare săvârşită în om zi de zi; este o lucrare ce continuă toată viaţa credinciosului şi are de a face cu eliminarea păcatului mărturisit şi părăsit din cel credincios; acest sigiliu sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru; este o lucrare începută prin ploaia timpurie şi încheiată prin ploaia târzie; aduce pe cel credincios în situaţia de a fi fără pată, fără zbârcitură, fără nimic în el care să poată fi exploatat de Satana prin ispitele sale; este vital pentru că-l pregăteşte şi îl face în stare pe cel credincios să treacă cu bine prin marea încercare finală premergătoare timpului strâmtorării lui Iacov; este un proces de consolidare în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual; trebuie să fie obligatoriu o lucrare întru totul încheiată înainte de judecata celor vii; în concluzie, acest sigiliu al Duhului Sfânt are drept menire să sfârşească întreaga lucrare a harului în inima celui pocăit.

Primul sigiliu trebuie asemuit cu ispăşirea zilnică, căci de fapt chiar aşa ceva este, o ispăşire în cadrul căreia se avea în vedere transferul păcatului, prin intermediul sângelui victimei, în sanctuar. Cum ispăşirea zilnică săvârşită la cortul întâlnirii era un tablou fidel al realităţii cereşti, rezultă că toate păcatele mărturisite, împreună cu vinovăţia lor, sunt transferate asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Isus Hristos. "După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin credinţă asupra jertfei pentru păcat şi, prin sângele ei, transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate, în fapt, asupra Sanctuarului ceresc." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, paragraful al patrulea de la sfârşit.

Ideea centrală referitoare la sigiliul Duhului Sfânt este aceea că toate păcatele creştinului adevărat trebuie să ajungă prin mărturisire în sanctuarul ceresc, acolo unde, la sfârşit, când harul s-a încheiat şi Hristos a încetat mijlocirea Sa pentru oameni, ele trebuie îndepărtate, căci sanctuarul ceresc trebuie curăţit, aşa cum cel pământesc era curăţit în ziua cea mare a ispăşirii. Scopul principal urmărit de Duhul Sfânt este ca cel credincios să ajungă în totalitate un vas sau o fortăreaţă a neprihănirii, inexpugnabilă la ispitele diavolului în timpul lipsit de har, până la venirea lui Hristos pe norii cerului!! Aceasta este sarcina sau lucrarea Duhului Sfânt. Dacă adevăratul copil al lui Dumnezeu învaţă cum să conlucreze cu Duhul Sfânt, dacă îşi însuşeşte felul de gândire al Duhului Sfânt, având în el gândul care era şi în Hristos Isus, atunci va beneficia de plinătatea primului sigiliu, fiind astfel pregătit pentru primirea sigiliului lui Hristos sau al doilea sigiliu.

Trebuie foarte bine fixat în minte adevărul că singura cale posibilă pentru a trece cu bine prin marea încercare finală, decretul morţii, dar şi prin timpul strâmtorării, este ca starea spirituală a celor ce vor fi cei 144.000 să fie starea spirituală a lui Hristos, înăuntrul căruia diavolul nu a găsit nimic care să răspundă ispitelor sale. Acest adevăr este vital pentru înţelegerea corectă a Evangheliei şi pentru mântuire. "Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: >Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine< (Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 26.

Plinătatea sigiliului Duhului Sfânt înseamnă deci atingerea stării de desăvârşire pe care Mântuitorul a avut-o pe acest pământ, în timpul vieţii Sale de trudă pentru salvarea noastră. Acum, dacă sigiliul Duhului Sfânt ne aduce într-o stare de desăvârşire asemenea desăvârşirii morale a Mântuitorului, atunci, pe bună dreptate, la ce mai este necesară primirea unui al doilea sigiliu? Ca să înţelegem corect răspunsul la această întrebare legitimă, atunci este bine să ştim ce urmează să se întâmple cu păcatele depozitate în sanctuarul ceresc! Asta înseamnă în mod precis că, dacă primul sigiliu are de a face cu ispăşirea zilnică, deci cu curăţirea păcătosului de orice păcat, atunci înseamnă că cel de-al doilea sigiliu are de-a face cu curăţirea sanctuarului de toate păcatele depozitate acolo în tot cursul vieţii celui credincios.

Mai înseamnă că al doilea sigiliu nu mai poate fi o lucrare săvârşită în credincios, ci pentru el. Din acest motiv, acest sigiliu nu poate fi lucrarea Duhului Sfânt, ci doar lucrarea Marelui nostru Preot Isus Hristos!! Duhul Sfânt nu are competenţa de a face lucrarea de curăţire a păcatelor acumulate în sanctuarul ceresc, întrucât în planul mântuirii El are rolul de Mângâietor, adică de Reprezentant personal al lui Hristos pe pământ. Nu degeaba dispensaţiunea de după învierea şi înălţarea Mântuitorului la cer şi până la încheiere harului este numită dispensaţiunea Duhului Sfânt!!! Numai în acest fel putem înţelege de ce numărul numelui fiarei sau numărul icoanei fiare, că-i totuna, 666, înseamnă în mod real păcatul împotriva Duhului Sfânt. Respingerea soliei neprihănirii lui Hristos în timpul marii avertizări mondiale, ce se desfăşoară prin manifestarea Duhului Sfânt ca Reprezentat personal al lui Hristos pe pământ, nu înseamnă altceva decât păcatul de neiertat. Acesta este ultimul păcat pe care întreaga omenire îl adaugă la toate păcatele săvârşite de lumea antediluviană şi de lumea care l-a răstignit pe Hristos!!

Ceea ce ar trebui să ştim este că, deşi păcatele mărturisite şi părăsite împreună cu vinovăţia lor sunt transferate în sanctuarul ceresc, şi deşi păcătosul pocăit este liber întru totul în Hristos, totuşi aceste păcate în sine, în mod real, nu sunt anulate, făcute să dispară din sanctuar ca şi cum nu ar fi fost acolo niciodată!!! Toate păcatele mele cunoscute şi mărturisite, de exemplu, sunt în sanctuar, lucru care mă face liber în Hristos, dar nu înseamnă că am scăpat totodată şi de condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Pare bizar pentru mulţi, dar chiar aşa stau lucrurile în realitate. Ideea este că atâta vreme cât păcatele mărturisite sunt prezente în sanctuarul ceresc, tot atâta vreme păcătosul pocăit nu a scăpat încă de condamnarea legii, chiar dacă el nu o simte şi se bucură în mod real în Hristos, aici pe pământ!!

Numai atunci când acele păcate au fost curăţite sau înlăturate din sanctuar, numai atunci se poate spune cu adevărat că am scăpat definitiv de condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Iar acesta este exact rolul celui de al doilea sigiliu, care este administrat de Hristos, şi pe care cei 144.000 îl primesc de îndată ce au trecut de judecata celor vii, adică chiar judecata lor!!! Iată adevărul celor spuse până aici, confirmat prin declaraţia următoare: "Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, paragraful al optulea de la sfârşit.

Această declaraţie inspirată ne ajută să înţelegem importanţa primirii celui de al doilea sigiliu ca o necesitate prin care creştinul adevărat scapă definitiv de condamnarea legii lui Dumnezeu, şi care vine în mod obligatoriu ca o completare a primului sigiliu, ce nu poate săvârşi această lucrare importantă. Acum, dacă prin absurd Hristos ar refuza să ofere al doilea sigiliu, adică să facă acea curăţire a tuturor păcatelor din sanctuarul ceresc, atunci, în pofida primirii plinătăţii primului sigiliu, eu voi rămâne condamnat de legea lui Dumnezeu, iar acele păcate, toate, mărturisite de mine, se vor întoarce asupra mea, ca şi cum nu le-aş fi mărturisit niciodată!!! Desigur, aceasta este doar o ipoteză care nu va avea nici o împlinire în realitate.

Declaraţia ne spune clar că "păcatul nu era anulat prin sângele victimei", adică păcatul nu dispărea pur şi simplu, ci el era transferat în simbol asupra sanctuarului. El era o realitate ce aparţinea sanctuarului de acum, dar, cu toate acestea, cât timp acesta era încă prezent undeva, chiar dacă nu asupra păcătosului pocăit, păcătosul eliberat de păcat nu era totuşi izbăvit şi din punct de vedere juridic "de sub condamnarea legii"!! Această condamnare este aşa-numita condamnare prezentă care îi osândeşte doar din punct de vedere juridic pe toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu care au sigiliul Duhului Sfânt astăzi! Eu, ca să mă iau exemplu pe mine, nu simt în nici un fel această condamnare fiindcă beneficiez de sigiliul Duhului Sfânt. Or, asta înseamnă în mod indubitabil că al doilea rol de importanţă majoră al sigiliului Duhului Sfânt, pe lângă acela că mă aduce în starea de desăvârşire asemenea desăvârşirii lui Hristos cel întrupat, este de a mă sigila împotriva acestei condamnări prezente, până când primesc al doilea sigiliu, care are menirea de a mă elibera definitiv juridic de această condamnare, prin faptul că toate păcatele mele din sanctuar merg mai departe şi sunt puse asupra ţapului pentru Azazel, simbolul perfect al lui Satana!!!

Aşadar, sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot, are drept menire principală sigilarea mea pentru veşnicie împotriva întoarcerii păcatului înapoi asupra mea!!! Acum, cărui fapt se datorează condamnarea prezentă, deşi toate păcatele mele cunoscute până astăzi se află în sanctuarul ceresc? Se datorează chiar legii lui Dumnezeu pe care eu am încălcat-o! "Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului." Patriarhi şi profeţi, cap. Planul de mântuire, par. 2. În baza acestui principiu, atunci trebuie să ştim în mod sigur că, deşi am mărturisit păcatele noastre şi sunt în sanctuarul ceresc, totuşi ele ne vor distruge căci ne aflăm mai departe sub condamnarea legii sfinte încălcate în trecut!!! Câtă vreme aceste păcate există în formă reală, indiferent că sunt în păcătos sau în sanctuarul ceresc, tot atâta vreme ne aflăm sub condamnarea legii din punct de vedere juridic. Prezenţa păcatului, oriunde ar fi el, atrage după sine condamnarea legii lui Dumnezeu.

Din acest motiv, Isus a prevăzut lucrarea ispăşirii anuale, Yom Kippur, prin care se avea în vedere curăţirea sanctuarului pământesc, ca o preînchipuire a ceea ce are loc în realitate în cer!! Când prezenţa păcatului şi a vinovăţiei ce-l însoţeşte este eliminată din sanctuarul ceresc, iar acel păcat este pus asupra lui Satana, iniţiatorul de facto al tuturor păcatelor omenirii, numai din acel moment se poate vorbi despre eliberarea copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu de sub condamnarea legii; ceea ce înseamnă că ei au primit sigiliul al doilea. Acest adevăr formidabil este confirmat de Duhul Sfânt prin declaraţia următoare: "În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui >toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei<, punându-le >pe capul ţapului<. Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept >chipul şi umbra lucrurilor cereşti< (Evrei 8,5)." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al unsprezecelea de la sfârşit.

Când erau satisfăcute cerinţele legii, care cerea viaţa păcătosului, fiindcă el încă se afla sub condamnare? "În Ziua ispăşirii"!! Până la acea zi, deşi păcătosul pocăit beneficia de ispăşirea zilnică, ceea ce presupunea că păcatele sale mărturisite se aflau deja în sanctuar, credinciosul încă se afla sub condamnarea legii, care-i cerea viaţa!!! Când, în final, în acea zi a ispăşirii, de peste an, avea loc serviciul de curăţire a sanctuarului de toate nelegiuirile lui, ale copiilor lui Israel, întregul popor se putea bucura realmente că a scăpat definitiv de condamnarea legii!! Această ispăşire satisface pe deplin cerinţele legii lui Dumnezeu şi pune un sigiliu asupra copilului adevărat al lui Hristos de care nu mai pot trece păcatele pe care el le-a săvârşit şi le-a mărturisit, pentru că au fost puse în sanctuar prin serviciul zilnic al ispăşirii, după care au fost transferate la finalul ispăşirii de peste an asupra ţapului de trimis în pustie.

Aşadar, al doilea sigiliu, al lui Hristos, înseamnă curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele mărturisite de toţi copii lui Dumnezeu din toate timpurile, şi punerea lor asupra lui Satana. El reprezintă o asigurare veşnică împotriva întoarcerii păcatului asupra credinciosului care-şi doreşte mântuirea. Fără acest sigiliu, fără curăţirea sanctuarului ceresc, primul sigiliu, deşi oferă desăvârşirea lui Hristos, nu reprezintă asigurarea definitivă împotriva păcatului din sanctuar!!! Acesta este motivul pentru care sigiliul Duhului Sfânt trebuie întregit prin sigiliul lui Hristos!!

Să urmărim acum, cu atenţie, declaraţiile care vorbesc despre al doilea sigiliu, al lui Hristos, sigiliu care va fi aplicat celor 144.000 la sfârşitul timpului de har, ca rezultat al judecăţii celor vii.

     "Domnul mi-a arătat în mod clar că icoana fiarei va fi formată înainte de încheierea timpului de har; pentru că ea trebuie să fie marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va decide destinul lui veşnic...
     Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte ca să fie sigilat. Toţi cei care îşi dovedesc loialitatea faţă de Dumnezeu prin păzirea legii Sale şi refuză să accepte un sabat fals, se vor înrola sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul Dumnezeului cel viu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi acceptă sabatul duminicii vor primi semnul fiarei." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.

     "Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit >ploaia târzie<, >înviorarea de la faţa Domnului<, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit >sigiliul viului Dumnezeu<. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: >S-a sfârşit<, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!< (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât; >împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg< sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 1.

     "Isus se află în templul Său sfânt şi va accepta acum jertfele noastre, rugăciunile şi mărturisirile greşelilor şi păcatelor noastre şi va ierta toate fărădelegile lui Israel, pentru a putea fi şterse înainte ca El să iasă din Sanctuar. Când Isus părăseşte Sanctuarul, cei care sunt sfinţi şi fără prihană se vor sfinţi şi vor trăi şi mai departe în neprihănire; căci toate păcatele lor vor fi şterse atunci şi ei vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Dar cei care sunt nedrepţi şi întinaţi vor fi nedrepţi şi se vor întina şi mai departe; căci atunci nu va mai fi un Mare Preot în Sanctuar, care să prezinte jertfele lor, mărturisirile şi rugăciunile lor înaintea scaunului de domnie al Tatălui. De aceea, ceea ce trebuie făcut pentru a salva sufletele de apropiata furtună a mâniei trebuie să fie înfăptuit înainte ca Isus să părăsească Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc." Scrieri timpurii, cap. Punerea la probă a credinţei noastre, ultimul paragraf.

Trebuie remarcat faptul că acest sigiliu se primeşte doar atunci "când se încheie solia îngerului al treilea", şi "harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului", "când încercarea finală a fost adusă asupra lumii", adică înspăimântătorul decret al morţii!! Putem spune cu certitudine că ispăşirea zilnică s-a încheiat, că cei 144.000 formaţi deja ca biserică vie ce nu vor muri, prin care se fac posibile învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile şi venirea în slavă a lui Hristos, se bucură deja de plinătatea sigiliului Duhului Sfânt, fapt care introduce cealaltă lucrare - sigiliul Marelui Preot Isus Hristos. Când este primit mai precis acest sigiliu? Înainte ca Isus să-şi înceteze "mijlocirea în Sanctuarul de sus". Încetarea mijlocirii Sale înseamnă că deja al doilea sigiliu a fost pus asupra celor 144.000 şi asupra tuturor copiilor adormiţi ai lui Hristos, care aşteaptă învierea. (Judecata de cercetare se desfăşoară în două etape, mai întâi îi are în vedere pe cei morţi în Hristos, iar apoi pe cei 144.000. Această judecată priveşte doar "Casa lui Israel", adică doar pe poporul adevărat al lui Dumnezeu din toate timpurile, sau adevărata biserică clădită pe Stânca veacurilor. Astăzi ea deja se află în derulare, fiind începută în 22 octombrie 1844 potrivit celei mai lungi profeţii biblice din Daniel 8,14.).

Când sigiliul lui Isus, care încă are calitatea de Mare Preot la timpul acela, este pus asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că judecata lor deja a avut loc, într-un timp foarte scurt, atunci rezultatul acestui fapt în sine va fi punerea sau transferarea păcatelor din sanctuarul ceresc asupra lui Satana. Ceea ce este interesant e faptul că ispăşirea acestor păcate se face sus în sanctuar, când marele Preot nu este vizibil nici unui ochi omenesc. Exact acelaşi lucru îl făcea marele preot iudeu, când se afla în cortul întâlnirii, făcând ispăşirea acestuia cu sângele victimei, ascuns de privirile poporului Israel, care aştepta cu sufletul la gură ieşirea acestuia pentru a pune în simbol păcatele lor asupra ţapului de trimis!!

În momentul când marele preot iudeu ieşea din sanctuar, el deja putea fi văzut de orice ochi omenesc şi, sub privirile întregului Israel, păcatele erau aşezate asupra ţapului de trimis. Exact acelaşi lucru îl va face şi Hristos. Când va ieşi din templul ceresc şi se va apropia de pământ, atunci "orice ochi îl va vedea" când va aşeza păcatele din sanctuar asupra lui Satana. A nu se înţelege că Satana va fi vizibil, legat de un înger, iar Hristos, în văzul tuturor copiilor Săi vii şi înviaţi, va pune păcatele asupra lui. Ci toate păcatele din sanctuar vor fi socotite ca aparţinându-i lui Satana de drept, iar faptul că Isus vine pe nori pe pământ arată spre efectuarea deplină a acestei lucrări. Nu este nevoie ca Satana să fie prins pentru ca să-i fie puse în cârcă păcatele, ci simplul fapt că sanctuarul ceresc a fost curăţit indică spre realitatea transferului lor asupra lui Satana, care trebuie să le poarte timp de o mie de ani literali pe pământ, înainte de a avea loc judecata celor nelegiuiţi. Din cauza acestor păcate grele, el îşi pierde definitiv puterea de a se face invizibil. Pentru el, aceşti o mie de ani vor fi ani de calvar, un chin absolut teribil, sufletesc, psihic, fiindcă nu mai are pe cine să ispitească, întrucât pământul va fi fără formă şi gol, ca la începutul lucrării creaţiei, pe el nemaiaflându-se nici picior de om, absolut nimic! După cum ţapul de trimis era trimis în pustie ca să fie devorat de fiarele sălbatice, simbolul puterii păcatului stăpânitor, tot astfel şi diavolul va rămâne în "pustia" pământului nostru golit de oameni!!! Până la judecata sa şi a celor nelegiuiţi, va fi măcinat de toate aceste păcate înspăimântătoare, simţind grozăvia unei vinovăţii extraordinar de grele, cunoscută doar de Isus pe cruce!! În cele din urmă, acestea îl vor devora, din mijlocul lui, din el, ieşind un foc, focul greutăţii depline a vinovăţiei tuturor păcatelor sale şi ale tuturor păcatelor mărturisite de toţi copiii lui Dumnezeu mântuiţi pe vecie. Ezechiel 28,18.19.

Aşadar, în timp ce primul sigiliu, al Duhului Sfânt are menirea să ne ferească de condamnarea prezentă, ca urmare a păcatelor mărturisite şi aflate în sanctuar, cel de-al doilea sigiliu are ca scop să ne elibereze definitiv de condamnarea din viitor, prin faptul că toate acele păcate din sanctuar vor fi puse asupra lui Satana. De această condamnare au parte doar Satana, demonii şi toţi oamenii nelegiuiţi, care au preferat să trăiască fără Dumnezeu!!

Pe scurt, iată ce este al doilea sigiliu al Marelui Preot: este o singură lucrare, un singur act săvârşit de Hristos în sanctuarul de sus la sfârşitul timpului de har, după ce s-a încheiat definitiv judecata de cercetare; are de a face cu curăţirea sanctuarului şi nu cu curăţirea zilnică a poporului lui Dumnezeu; este o lucrare făcută pentru noi, şi nu în noi ca primul sigiliu; este un dar oferit tuturor celor ce trec de marea încercare finală, în speţă celor 144.000, restul mântuiţilor morţi primesc în dar acest sigiliu datorită biruinţei celor 144.000, care este musai să se califice ca cel dintâi rod pentru ca astfel să poată avea loc secerişul veacurilor; este doar lucrarea marelui Preot şi nu a Duhului Sfânt; este un sigiliu disponibil doar celor ce au primit primul sigiliu; întregeşte primul sigiliu şi întreaga lucrare a sigilării; este asigurarea veşnică împotriva păcatului pentru toţi aceia care îl primesc. De ce este o asigurare veşnică acest sigiliu pentru răscumpăraţii lui Israel, ai adevăratei biserici a lui Hristos? Pentru că păcatele lor, care au mers înainte la judecată, nu se mai pot întoarce asupra lor niciodată din simplul motiv că sanctuarul ceresc a fost închis!! El este singurul mijloc prin care acestea se pot întoarce asupra copiilor lui Dumnezeu, dar, fiind închis, Hristos isprăvind lucrarea Sa de Mare Preot, acele păcate puse asupra lui Satana nu se mai pot întoarce asupra lor! Ele rămân doar asupra lui Satana, de care nu mai poate să scape, trebuind să le poarte până la nimicirea şi dispariţia sa definitivă, ca şi cum n-ar fi existat niciodată, odată cu el şi cu toţi nelegiuiţii dispărând literalmente şi păcatul ca intrus în Universul lui Dumnezeu!

Acum putem înţelege mai clar faptul că mântuirea sufletului cuprinde în sine cele două sigilii, şi nu doar unul singur. Deci, sigiliul pe care-l primesc cei 144.000, potrivit Apocalipsei 7,2.3, este al doilea sigiliu, şi vine ca o completare a plinătăţii primului sigiliu! Această lucrare a mântuirii o vom înţelege mai clar când vom aborda parabola despre Iosua şi Îngerul Domnului.

Acum, aş dori să răspund la o întrebare care, în urma citirii acestui studiu, s-a înfiripat în mintea atentă a celui ce doreşte să înţeleagă Evanghelia lui Hristos în cele două sigilii: Dacă Hristos a plătit preţul răscumpărării pentru păcatele noastre, atunci de ce răscumpărarea aceasta nu ne eliberează imediat de condamnarea legii, când am mărturisit şi părăsit păcatul, el fiind trimis în sanctuar prin credinţa în eficienţa sângelui lui Hristos? De ce suntem eliberaţi de această condamnare abia când are loc curăţirea sanctuarului, deci atunci când primim sigiliul al doilea?

Pentru a înţelege acest fapt, trebuie să avem în vedere libertatea alegerii omului, pe care Hristos nu o va încălca niciodată. Când penitentul vine la piciorul crucii şi îi predă lui Hristos voinţa şi întreaga sa fiinţă ca să fie spălat de orice păcat, acele păcate sunt transferate asupra sanctuarului, el devenind liber în Hristos. În acest fel primeşte sigiliul Duhului Sfânt prin experienţa naşterii din nou, sigiliu care mai apoi trebuie să cuprindă întreaga sa fiinţă, până la atingerea desăvârşirii cerute de legea lui Dumnezeu - desăvârşirea lui Hristos. El nu poate avea niciodată sentimentul vinovăţiei din cauza păcatelor mărturisite, întrucât deţine sigiliul Duhului Sfânt. Chiar dacă el ştie ce păcate a făcut, nu mai are nici un fel de vinovăţie, deşi legea lui Dumnezeu încă îl condamnă, din cauza păcatelor care există în sanctuar.

Sanctuarul este mijlocul prin care Hristos asigură nu numai anularea şi ştergerea lor deplină la finele timpului de har, ci şi posibilitatea ca ele să se întoarcă înapoi asupra copilului credincios al lui Hristos, atunci când acesta decide să se reîntoarcă le vechea viaţă de păcat!!! Hristos nu poate refuza alegerea acestui om, dacă el decide că vrea să trăiască în păcat ca mai înainte. Gândiţi-vă numai la cazul lui Saul, primul împărat al lui Israel. Deşi era născut din nou, primind sigiliul Duhului Sfânt prin experienţa naşterii din nou, totuşi el nu a înaintat în neprihănire în şcoala sfinţirii. Nu a vrut să renunţe la vechile lui metehne, una dintre ele fiind încăpăţânarea subliniată de neascultare!!

Când, în final, a ales să se despartă de Dumnezeu, neascultând de voia descoperită prin profetul Samuel, atunci păcatele lui aflate în sanctuar s-au întors pur şi simplu asupra lui!!! El şi-a reluat vechea viaţă a păcatului, ajungând până la urmă să aibă tulburări la minte, căci era muncit de un demon, demonul care se ocupă cu aţâţarea încăpăţânării minţii, care se pune de-a curmezişul voiei descoperite a lui Dumnezeu! El a ajuns ca unul care nu a fost iertat niciodată. Hristos i-a respectat în final decizia de a trăi în neascultare, ea stând la baza păcatului împreună cu mândria şi egoismul, El nemaiputând mijloci pentru bietul împărat, care în cele din urmă avea să se sinucidă, nu înainte de a păcătui definitiv împotriva Duhului Sfânt, când a decis să meargă la vrăjitoarea din En-Dor.

Păcatele lui aflate în sanctuar s-au întors asupra lui pentru că el a ales acest lucru, în sensul că a revenit la viaţa de dinaintea convertirii, care avea să se înrăutăţească şi mai mult decât înainte. Deci, sanctuarul este mijlocul asigurat de Hristos prin care trebuie păstrate păcatele după mărturisire, până când condamnarea legii este anulată prin curăţirea lui de toate acele păcate. Dacă credinciosul alege în final să se despartă de Dumnezeu, atunci toate păcatele lui se întorc asupra lui ca şi cum nu ar fi fost iertat niciodată. În felul acesta, Hristos a asigurat mijlocul prin care respectă libertatea alegerii şi decizia finală a omului. Între timp, El asigură şi posibilitatea primirii primului sigiliu, doar parţial, în sensul că prin neprihănirea aflată în inima credinciosului îl eliberează literalmente de simţământul vinovăţiei propriilor păcate, chiar dacă el ca om se află în continuare sub condamnarea legii!!

Cu alte cuvinte, Hristos doreşte ca alegerea deplină de a nu mai dori să păcătuiască deloc, să-i aparţină în întregime omului, nu Lui!!! Pentru acest lucru, omul trebuie să dovedească în fiecare zi că doreşte să se alipească şi mai mult de neprihănire, ceea ce sporeşte lucrarea de sigilare în el, până când ajunge să urască pe deplin păcatul, ca ceea ce este el, dovedind în felul acesta că păcatele lui din sanctuar, toate, trebuie să fie puse asupra lui Satana! Omul respectiv nu vrea să mai aibă de-a face cu păcatul sub nici o formă, este atât de convins în mintea lui că păcatul este ceva dăunător, încât refuză să-l mai înfăptuiască alegând să decidă în orice circumstanţă să stea de partea lui Hristos, prin credinţă vie!!

Acest adevăr important este învăţat în Scripturi prin pilda slujitorului neiertător din Matei 18,23-35. În această pildă este dovedit faptul că o persoană care nu iartă o datorie măruntă, deşi a primit iertare integrală de la Tatăl din ceruri, atunci va pierde acea iertare şi va fi considerat ca şi cum nu ar fi fost iertat niciodată. Datoria acestui om s-a întors înapoi integral, urmând să o plătească, dar cu viaţa, căci cu altceva nu avea!! Învăţătura clară din această parabolă, care nu lasă loc la nici un dubiu, este aceasta: "Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său". Matei 23,35.

Un comentariu elocvent cu privire la acest aspect este următorul: "Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu, şi se află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a negat pocăinţa sa, şi păcatele sale apasă asupra lui ca şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele". Parabolele Domnului Hristos, cap. Măsura iertării, paragraful al treilea de la sfârşit.

Deci, motivul pentru care omul iertat încă se mai află sub condamnarea legii lui Dumnezeu, din punct de vedere juridic, fără ca el să o simtă în vreun fel, datorită prezenţei Duhului Sfânt din el, care-l sigilează faţă de ea, este acela că el trebuie să decidă în final ce vrea să facă mai departe cu păcatele sale aflate în sanctuarul de sus. E clar că atâta vreme cât acele păcate există, nefiind anulate, va exista totdeauna şi condamnarea legii, doar că credinciosul are posibilitatea să primească plinătatea primului sigiliu şi să scape definitiv de această condamnare, prin faptul că toate acele păcate sunt transferate asupra lui Satana! Hristos îi oferă posibilitatea să scape definitiv de ele, dar să se şi întoarcă la ele, negând astfel întreaga sa pocăinţă. Din acest motiv există sanctuarul ca singurul mijloc prin care se pot face aceste două lucruri, fiindcă numai astfel poate fi respectată integral alegerea şi decizia omului cu privire la păcatele lui.