Curăţirea pământescului în cuptorul suferinţei

Aşadar, procesul de curăţire al celor 144.000 este o realitate ce nu poate fi ignorată de către studentul serios şi sârguincios al Bibliei, de vreme ce Sfintele Scripturi vorbesc despre el. Este necesară această curăţire întrucât fără ea cei 144.000 nu vor putea reflecta în mod desăvârşit chipul lui Hristos în propriul lor caracter. Biruinţa finală este asigurată doar dacă acest proces se încheie pentru aceşti sfinţi extraordinari, care nu vor şti niciodată ce înseamnă moartea fizică!

Venirea lui Hristos este făcută posibilă, devine realitate, doar dacă există o biserică fără pată, fără păcat şi fără orice fel de simpatie pentru diavolul! Nu este suficient ca ea să fie fără păcat, sigilată în adevăr şi neprihănire, ci este obligatoriu să aducă daruri neprihănite Domnului, adică un caracter în care să fie reflectat chipul lui Hristos, ca urmare a unei experienţe netrăite de nici un muritor de pe acest pământ, din absolut nici o generaţie, cu excepţia Mântuitorului. Pentru ca acest caracter să fie descoperit astfel încât cei răi să se vadă aşa cum sunt în lumina neprihănirii slavei acestui caracter, trebuie ca orice verigă de simpatie dintre cei sfinţi, cei 144.000, şi Satana să fie ruptă, din mintea lor fiind dezrădăcinat pentru totdeauna diavolul şi căile sale!!

Ceea ce trebuie reţinut este că lucrarea săvârşită pentru îngeri trebuie săvârşită şi pentru cei 144.000! Dezrădăcinarea din mintea lor a oricărei simpatii pentru diavolul trebuie să fie acţiunea minţii lor, în toată deplinătatea ei, o acţiune conştientă, înţeleasă, izvorâtă dintr-o convingere de nestrămutat, o acţiune neimpusă cu forţa sau prin şmecherii, aşa cum este obişnuit să facă diavolul. Această dezrădăcinare vine pe fondul celei mai mari presiuni impuse vreodată asupra naturii omeneşti de împrejurări ivite numai din cauza lipsei harului, care se va fi încheiat de ceva timp. Nu uităm că totul se petrece în timpul strâmtorării lui Iacov. Ispitele diavolului sunt cele mai cumplite cu putinţă. Este ceva ce nu poate fi descris, dar va putea fi simţit şi trăit din plin de cei 144.000. Trebuie să spun că nici cea mai vie imaginaţie nu poate cuprinde şi nu poate descrie un aşa timp lipsit de har, când asalturile furibunde ale diavolului ating apogeul.

În acest timp, sfinţii lui Dumnezeu, neştiind că sunt sigilaţi şi fără păcat, sunt ispitiţi de diavolul cu privire la viaţa lor trecută, păcătoasă, când toţi au săvârşit păcate într-un fel sau altul. Ei sunt făcuţi astfel să şi le amintească, scopul lui Satana fiind acela de a le distruge credinţa, şi aşa destul de afectată de împrejurările acestea nefaste. Într-adevăr, ei îşi amintesc toate acele păcate, dar nu mai au nici un fel de simţământ de vinovăţie, mintea lor nu este chinuită în nici un fel de vreun simţământ apăsător de vinovăţie, căci păcatele lor împreună cu vinovăţia lor au fost iertate, iar ei făcuţi neprihăniţi în Domnul!!!

Omul născut din nou nu este niciodată afectat de simţământul vinovăţiei păcatelor mărturisite, deşi şi le poate aminti, întrucât a fost iertat de trecutul său şi totodată izbăvit de păcat. Iertarea adevărată oferită de Dumnezeu este însoţită totdeauna de izbăvire din păcat. Ea are de a face, deci, cu ştergerea trecutului păcătos şi smulgerea din păcat, şi aşezarea pe o temelie nouă imposibil de distrus - Stânca veacurilor, Isus Hristos. Diavolul încearcă să distrugă credinţa celor 144.000, el neştiind la rândul lui că aceştia au fost sigilaţi, nemaiputând păcătui niciodată. Oamenii născuţi din nou sunt făcuţi să păcătuiască atunci când Satana le poate distruge credinţa, pe când cei care nu au fost niciodată izbăviţi de păcat, adică aceia care sunt stăpâniţi de vrăjmăşia păcatului, păcătuiesc în mod firesc, aproape că nici nu-i nevoie să fie ispitiţi încontinuu de diavolul. Mediul celor din urmă este păcatul.

Toate eforturile lui Satana sunt concentrate asupra celor 144.000, prin demoni şi oamenii răi, pentru a-i face cumva să cadă în disperare din cauza trecutului lor păcătos, deşi ei au mărturisit toate păcatele respective. Păcatul comis odinioară este cunoscut minţii celui pocăit, el îşi aminteşte de acel păcat, dar nu mai are nici un simţământ de vinovăţie pentru el, mintea lui nu mai este chinuită de vreun simţământ al vinovăţiei. Dacă cei 144.000 ar intra în timpul strâmtorării lui Iacov cu un singur păcat cunoscut şi nemărturisit, atunci nu vor avea nici o şansă la mântuire, întrucât nu mai există uşa deschisă în sfânta sfintelor, sanctuarul fiind închis, ceea ce înseamnă că nu mai există nici o lucrare de mijlocire şi nici Mijlocitor. Însă, păcatele lor au mers demult la judecată iar acum aşteaptă lucrarea de aşezare a lor asupra iniţiatorului păcatului, Satana, simbolizat prin ţapul pentru Azazel.

     "Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte, pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere în a lupta cu Dumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 18.

Sensul propoziţiei "ei nu şi le mai pot reaminti" trebuie înţeles doar din perspectiva faptului că nu simt nici o povară a vinovăţiei păcatelor comise sau gândite! Din moment ce Satana îi asaltează cu păcatele săvârşite de ei în trecut, aducându-le aminte de ele, este lesne de înţeles că mintea lor şi le reaminteşte din punct de vedere faptic, însă greutatea vinovăţiei lor nu mai există. Ei sunt liberi de aşa ceva.

     "Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate. Când trec în revistă trecutul lor, nădejdile lor se topesc, deoarece în toată viaţa lor pot vedea prea puţin bine. Sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi nevrednicia lor. Satana caută să-i îngrozească la gândul că situaţia lor este fără nădejde, că ocara lor nu va putea fi ştearsă niciodată. El nădăjduieşte în felul acesta să le distrugă credinţa, pentru ca ei să cedeze acestor ispite şi să-i abată de la credincioşia faţă de Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 14.

Nimeni nu poate trece în revistă trecutul său fără să-şi amintească, uneori pe viu, cele săvârşite, bune sau rele. Însă, când ai greşit faţă de cineva şi apoi eşti iertat cu toată inima, vechea prietenie fiind reînnodată, atunci, deşi îţi aminteşti precis unde ai greşit şi cum ai greşit, nu mai ai nici un simţământ al vinovăţiei, fiindcă pur şi simplu ai fost iertat de persoana faţă de care ai greşit! Deci, Satana caută să-i îngrozească, pentru ca ei să-şi piardă credinţa, cu privire la trecutul lor, cărora le şopteşte că, din cauza grozăviei păcatelor lor, Dumnezeu nu-i poate ierta cu nici un chip. Ţinta atacului vrăjmaşului sufletelor este deci trecutul lor păcătos, un trecut care practic nu mai există în ochii Mântuitorului, fiindcă cei 144.000 au fost făcuţi neprihănirea lui Hristos în Dumnezeu!

Acum se iveşte această întrebare îndreptăţită: De ce Dumnezeu permite ca cei 144.000 să fie încercaţi la extrem în timpul strâmtorării lui Iacov? Răspunsul îl găsim în această declaraţie extraordinară: "Istoria lui Iacov este, în acelaşi timp, şi o asigurare că Dumnezeu nu-i va lepăda pe aceia care au fost amăgiţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. Când Satana caută să distrugă această grupă de oameni, Dumnezeu îşi trimite îngerii să-i încurajeze şi să-i ocrotească în vreme de primejdie. Asalturile lui Satana sunt furibunde şi hotărâte, amăgirile sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra copiilor Săi, iar urechea Lui aude strigătele lor. Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul acestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică şi delicată ca în zilele prosperităţii lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în cuptorul de foc; pământescul trebuie să fie mistuit, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

Prin această declaraţie Inspiraţia descoperă un adevăr extraordinar, şi anume că timpul strâmtorării lui Iacov constituie cuptorul de foc pentru cei 144.000, când Maestrul topitor trebuie să-i scoată ca pe aurul curăţit prin foc, deoarece pământescul lor trebuie mistuit, "astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin". Aici avem dovada clară că lucrarea de curăţire continuă în timpul strâmtorării lui Iacov pentru cei 144.000, deoarece pământescul lor trebuie mistuit, distrus, eliminat, eradicat, îndepărtat. Din păcate, deşi nu-i vina intenţionată a traducătorului, traducerea în limba română a acestui termen "pământescul" a fost redată greşit prin firea pământească, ceea ce face ca sensul traducerii să fie altul, nu cel preconizat de Autorul divin al adevărului.

Ce este pământescul? Nimic altceva decât simpatia pentru Satana, simpatie care nu necesită prezentarea sângelui ispăşitor pentru eliminarea şi dezrădăcinarea ei din mintea celor 144.000!!! Această simpatie are de a face cu încrederea în lucrurile tangibile, vizibile, palpabile în timpuri de criză şi de mare presiune, de natură psihică şi emoţională mai ales! Că aşa stau lucrurile este descoperit în declaraţia următoare. "Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 14.

În acest timp înspăimântător al încercării cei 144.000 trebuie să rămână cu şi să exercite doar credinţă simplă şi nimic altceva. Toate împrejurările le spun că trebuie să facă ceva în situaţia lor, că trebuie cumva să scape, dacă pot, de sub acea presiune teribilă de neimaginat. Pentru acest lucru, natura omenească este ispitită să se agaţe cu disperare de orice pare trainic, dar vizibil, pipăibil, întocmai ca cel ce este gata să se înece şi caută să se agaţe şi de paiul care pluteşte deasupra apei!! Această tendinţă a naturii omeneşti este firească şi are de a face cu instinctul de conservare. Acest instinct nu este păcat. Oricine face tot posibilul să scape dintr-o situaţie care-i ameninţă viaţa.

Însă, în situaţia celor 144.000 singurul interes care trebuie să predomine este interesul pentru Dumnezeu şi pentru biruinţa neprihănirii. Satana îi ispiteşte cu trecutul lor păcătos pentru a le crea descurajare şi, astfel, distrugerea credinţei, în timp ce natura lor omenească fiind presată caută un refugiu palpabil, vizibil, o eliberare de aceste presiuni. Pe acest fond tendinţa naturii omeneşti este să se concentreze doar la ea, are în vedere propriul interes sau cum să scape din situaţia în care cei 144.000 se află. Astfel, există tendinţa gravă de a scăpa din vedere pe Dumnezeu într-o situaţie în care trebuie exercitată doar credinţă, pur şi simplu credinţă în lucrurile care nu se văd şi într-un Dumnezeu care pare că nu aude şi nici nu vede!!

Ei bine, această tendinţă a naturii omeneşti este pământescul de care cei 144.000 trebuie să fie curăţaţi, pentru a da loc manifestării desăvârşite a chipului lui Hristos în ei, în forma lui cea mai pură!!! În momentul când cei 144.000 ajung la această credinţă, credinţa în Dumnezeul salvator căruia i-au slujit zi şi noapte, punând deoparte orice interes de a scăpa din situaţia respectivă şi de a-şi pune încrederea în lucrurile vizibile, abia atunci are loc plaga a cincea. Ceea ce declanşează această plagă este finalitatea acestei curăţiri profunde, unice între toţi oamenii sfinţi care au trăit vreodată pe pământ!!!

Cine exercită o credinţă vie astăzi, şi pe zi ce trece tot mai mult, arată că acest proces al curăţirii de pământescul din natura omenească în timpul strămtorării lui Iacov va fi ceva mai uşor de suportat de persoana respectivă! Acest lucru implică multă lepădare de sine. Din păcate această experienţă este încă prea puţin cunoscută credincioşilor lui Dumnezeu de astăzi. Când se va ajunge la punctul lepădării totale de sine, atunci se va fi ajuns la mistuirea pământescului. Abia la acest stadiu putem vorbi de credinţa curată a lui Hristos exercitată de cei sfinţi, o credinţă fără rezerve, în orice împrejurare, doar în Dumnezeu, fără să se aibă în vedere propria persoană sau propriul interes personal!!!

     "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!
     Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 22, 23.

Când sufletul ajunge să-şi pună încrederea în lucrurile vizibile, el îl va pierde din vedere pe Dumnezeu şi, astfel, va păcătui. Nu va fi cazul şi celor 144.000 care, deşi sunt greu ispitiţi să-şi pună încrederea în lucrurile palpabile, totuşi se aruncă cu totul în braţele Mântuitorului, făcând abstracţie de tot ce se întâmplă în jurul lor, hotărând că sunt gata să moară în neprihănire, chiar dacă Dumnezeu nu ar mai veni niciodată pe pământ!!!

După cum spuneam în episodul trecut, Satana este acela care şi-a mutat credinţa de la Dumnezeu asupra lucrurilor la care ţinea, asupra darurilor lui Dumnezeu. Această tendinţă, o dată cu păcătuirea omului, se află înrădăcinată în natura omenească. Chiar şi după ce are loc naşterea din nou, această înclinaţie puternică va rămâne. De fapt, după cum atestă Inspiraţia, ea va rămâne până la mistuirea ei definitivă în timpul strâmtorării lui Iacov, în cei 144.000. Personal nu cred că cineva a ajuns astăzi să scape de aşa ceva, câtă vreme Dumnezeu ne spune că pământescul va fi eliminat abia la plaga a cincea!

     "Atacurile lui Satana sunt puternice, înşelăciunile sale sunt teribile, dar ochiul Domnului este asupra poporului Său. Suferinţele lor sunt mari, flăcările cuptorului par să-i consume; dar Domnul Isus Hristos îi va scoate ca aurul curăţit prin foc. Pământescul lor trebuie să fie eliminat, chipul Domnului Hristos să se reflecte în mod desăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 18.

Pentru toţi cei ce vor să înveţe să exercite credinţă vie încă de astăzi, pentru a nu mai fi aleasă atât de uşor îngăduinţa de sine, atunci sfatul lui Dumnezeu este următorul: "Prin manifestarea blândeţii când eşti provocat şi crescând departe de pământescul decăzut, atunci dai dovadă ca ai un Mântuitor în inimă, iar fiecare gând, fiecare cuvânt şi fiecare faptă atrage pe oameni la Isus mai degrabă decât la tine." Mărturii, vol. 5, cap. Aparenţa rea, par. 14.

Aşadar, timpul strâmtorării lui Iacov va scoate la iveală caractere asemenea lui Isus. În timp ce oamenii nelegiuiţi au nevoie de o străfulgerare a acestor caractere neprihănite şi desăvârşite prin cei 144.000, aceştia din urmă trebuie să ajungă, din cauza presiunii împrejurărilor şi a ispitelor lui Satana, să aibă dezrădăcinată din mintea lor orice urmă de simpatie pentru diavolul. Această dezrădăcinare înseamnă ură faţă de toate principiile şi metodele lui Satana, şi despărţire definitivă de el, întocmai cum s-a petrecut cu îngerii loiali din cer la cruce. "Timpul strâmtorării este încercarea cea mai grea care trebuie să scoată la iveală caractere asemenea lui Hristos. Este plănuit să conducă pe poporul lui Dumnezeu să renunţe la Satana şi la ispitele lui. Ultimul conflict îl va descoperi pe Satana înaintea lor în adevăratul lui caracter, acela al unui tiran crud, şi va face pentru ei ceea ce nimic altceva n-ar fi putut face, dezrădăcinându-l cu totul din afecţiunile lor. Pentru că a iubi şi a nutri păcatul înseamnă a iubi şi a-l dori pe autorul lui, acel duşman de moarte al lui Hristos. Când scuză păcatul şi se agaţă de perversitatea caracterului, ei oferă lui Satana un loc în afecţiunile lor şi îi aduc omagiu." The Review an Herald, 12 august 1884.

Ceea ce trebuie observat este faptul că acest timp al strâmtorării scoate la iveală caractere asemenea lui Isus, şi nu le oferă ca pe un dar!! A scoate la iveală înseamnă a descoperi ceva ce deja trebuie să existe, în cazul nostru caractere asemenea lui Hristos. Adevărul este că acest timp îngrozitor va scoate la iveală ceea ce deja există, un caracter frumos, robust, plin cu desăvârşirea lui Hristos, un caracter lipsit cu totul de simpatia sau afecţiunea pentru Satana!!! Asta înseamnă că numai în timpul strâmtorării  lui Iacov se va face cu putinţă dezrădăcinarea lui Satana din afecţinile oamenilor sfinţi. Însă, nimeni nu trebuie să facă greşeala de a nu exercita credinţă vie astăzi, în timp de linişte, gândind că oricum va scăpa de simpatia pentru Satana atunci. Este o greşeală care poate duce la pierderea vieţii veşnice.

Trebuie să ne însuşim aceste cuvinte astfel încât să nu ne trezim că vom face exact ceea ce spun ele: "Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 23.

În concluzie, cei 144.000 trebuie să ajungă în situaţia de a fi curăţiţi de pământescul lor, adică de simpatia pentru Satana, care se manifestă prin încredere în lucrurile vizibile, datorită instinctului de conservare, în încercarea de a scăpa din situaţia în care ei se află. În momentul când ajung să se predea cu totul în braţele veşnice ale lui Isus, atunci ei arată o credinţă totală în Dumnezeul care pare că nu vede, nu aude şi căruia pare că nu-i pasă de vieţile celor 144.000. O astfel de credinţă înseamnă despărţirea definitivă de orice tendinţă de a căuta să-şi păstreze viaţa în acele condiţii vitrege. Înseamnă o bizuire completă pe Dumnezeul cel veşnic care nu poate greşi niciodată, indiferent ce s-ar putea întâmpla cu vieţile lor!!! Vom sonda acest lucru mai mult în experienţa lui Hristos, înainte de a trece la mişcarea îngerului al şaselea.