Slava neprihănirii celor 144.000 şi glasul lui Dumnezeu

Aşadar, ce anume îi trezeşte pe cei răi în ceasul cel mai întunecat al pământului, în timpul plăgii a cincea, când nu mai este har? Privind pe firul evenimentelor, vedem că mai întâi nelegiuiţii irecuperabili sunt învăluiţi într-un întuneric total, astfel încât nu-i mai pot vedea şi găsi ca să-i omoare pe sfinţii lui Dumnezeu. Acest întuneric vine ca urmare a faptului că aceşti oameni răi au ales demult lucrările întunericului şi pe domnul întunericului, iar acum li se dă ceea ce au ales şi din punct de vedere fizic! Ei trebuie să aibă parte de acest întuneric, aflaţi fiind în viaţă încă, dar pentru un timp foarte scurt, ca o pregustare a întunericului veşnic în care se vor găsi toţi cei ce au ales despărţirea veşnică de Dumnezeu. A fi fără Dumnezeu înseamnă a nu putea exista, a dispărea pentru totdeauna ca şi cum nici nu ai fi existat vreodată!!!

Pe fondul acestui întuneric deodată apare curcubeul făgăduinţei în care este reflectată slava lui Dumnezeu, neprihănirea şi iubirea Sa - caracterul Său -, curcubeu care înconjoară fiecare grupă de rugători, adică pe sfinţii lui Dumnezeu împrăştiaţi pe toată faţa pământului. De ce acest curcubeu înconjoară doar pe sfinţii lui Dumnezeu? Deoarece neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu de sus întâlnesc neprihănirea şi iubirea lui Hristos de jos, de pe pământ!!! Iar acestea nu se găsesc la vremea aceea decât în cei 144.000! Este ceva asemănător celor petrecute pe muntele schimbării la faţă, când slava Tatălui a fost întâmpinată de slava naturii divine a Mântuitorului!! Atunci, natura divină a lui Hristos a străfulgerat prin cea omenească ieşind în întâmpinarea slavei pline de lumină a Tatălui! Acest lucru ne vorbeşte cel mai grăitor cu putinţă despre curăţia, sfinţenia şi desăvârşirea caracterelor celor 144.000, care trebuie să fie asemănătoare curăţiei şi sfinţeniei lui Hristos când umbla printre oameni!!

     "Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.
     "Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilinţă în locul acela stâncos, cerurile s-au deschis deodată, porţile de aur ale Cetăţii lui Dumnezeu s-au deschis larg şi o strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc şi a întâlnit slava venită de sus. Ridicându-se din prosternare, Hristos stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Faţa Lui strălucea >ca soarele< şi îmbrăcămintea Lui era >albă ca lumina<." Hristos Lumina Lumii, cap. Schimbarea la faţă, par. 5.

Tablourile par a fi asemănătoare, doar împrejurările sunt diferite. Însă, protagoniştii ambelor tablouri sunt sfinţi şi fără pată, cele mai alese şi potrivite instrumente prin care poată să răzbată slava neprihănirii lui Dumnezeu!!! Ucenicii aflaţi pe munte, Petru, Ioan şi Iacov, văd slava cu care Isus era înconjurat la Tatăl, în acest fel Hristos venind în ajutorul lor în scopul întăririi lor pentru evenimentele care aveau să se întâmple mai târziu, în speţă răstignirea. Le dăduse încă o dovadă că El este cu adevărat Mesia. Ceea ce s-a întâmplat pe munte, în întunericul nopţii, a fost doar răspunsul Tatălui la rugăciunea Fiului. Tot la fel se întâmplă şi în acel ceas întunecat al plăgii a cincea când grupurile de rugători ale celor 144.000 primesc un răspuns prin descoperirea slavei cereşti, care-i acoperă. Sfinţenia răspunde sfinţeniei, neprihănirea întâmpină neprihănirea iar iubirea Tatălui iese în întâmpinarea copiilor Săi, pentru care a sosit ceasul eliberării.

Prin urmare, ce-i opreşte pe cei răi din furia lor criminală? Vederea curcubeului strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu, care acoperă sau înconjoară numai pe sfinţii lui Dumnezeu! Lumina şi slava cerească întâmpină numai lumina şi slava caracterului lui Hristos din cei 144.000!!! Numai sfinţii lui Dumnezeu strălucesc de această slavă pe un pământ plin de întuneric ca smoala! "Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.

Ce văd de fapt cei nelegiuiţi? Un popor minoritar înconjurat de slava cerului şi strălucind de lumina iubirii divine!! Dar asta nu-i totul. Ei trebuie să se trezească din beţia furiei lor criminale, pentru a-şi da seama definitiv, pentru a pricepe cu toată mintea lor că sunt despărţiţi de Dumnezeu şi că sunt călcătorii legii Sale. Pentru ca ei să poată realiza acest lucru, în sprijinul slavei ce înconjoară pe cei sfinţi vine glasul lui Dumnezeu, care anunţă: "S-a isprăvit!" Adevărata lor trezire vine numai pe fondul acesta: slava sfinţilor lui Dumnezeu şi vocea lui Dumnezeu, semnalul izbăvirii lor definitive din lumea păcatului!!! "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4.

Întrebarea firească este: De ce e nevoie de glasul lui Dumnezeu pentru trezirea definitivă a celor răi? Este absolută nevoie din cauza lipsei harului, fiindcă totul se petrece într-un timp când nu mai există har!!! În acest timp fără har nu ar fi fost suficientă descoperirea slavei neprihănirii lui Hristos în şi prin cei 144.000, întrucât cei nelegiuiţi n-ar fi putut citi corect mesajul lui Dumnezeu prin acest fel de manifestare!!! Mintea lor, fără nici un ajutor din partea Duhului Sfânt, nu poate fi trezită altfel. În vreme de har, conştiinţa poate fi trezită prin acţiunea blândă şi suavă a Duhului Sfânt prin cuvântul auzit sau citit, prin diverse împrejurări favorabile lucrării Duhului Sfânt asupra minţii când aceasta este deschisă la impulsurile Duhului Sfânt, împrejurări precum accidente, boală, situaţii neaşteptate sau nefericite, ori alte împrejurări de natură pozitivă, etc.

În acest timp de har oricine poate afla adevărul aşa cum este, dacă voieşte şi dă orice pentru viaţa care vine de sus. Duhul Sfânt face tot posibilul divin pentru ca sufletul să nu rămână neavertizat cu privire la consecinţele păcatului. Mintea poate fi trezită numai prin acţiunea minunată a Duhului Sfânt. Nu este nevoie de nici o manifestare vizibilă sau audibilă pentru trezirea ei. Dar, nu tot astfel stau lucrurile în timpul lipsit de har sau de mila divină. Duhul Sfânt, o dată respins de suflet prin păcatul împotriva Lui, nu se mai întoarce niciodată, în nici o împrejurare la acel suflet. Îl părăseşte pentru totdeauna.

Prin urmare, Duhul Sfânt nu poate face absolut nimic în timpul celor şapte plăgi pentru cei răi, o vreme fără harul lui Dumnezeu, căci El a fost respins demult. Şi-a încheiat lucrarea pentru orice om de pe pământ. El rămâne liniştit doar în cei 144.000, iar când cerul se deschide şi se arată curcubeul, atunci slava neprihănirii lui Hristos din cei 144.000 începe să strălucească în afară şi iese în întâmpinarea slavei cereşti numai datorită prezenţei Duhului Sfânt din sufletul lor! Aşadar, în timp de har trezirea minţii este opera Duhului Sfânt, singurul Mângâietor care poate săvârşi aşa ceva prin intermediul Scripturilor sau diverselor împrejurări, cum am arătat mai sus. Pe când în timpul când harul nu mai există, opera de trezire a minţii aparţine lui Dumnezeu, căci numai printr-o manifestare vizibilă şi audibilă mai poate fi trezită mintea, care nu şi-a pierdut capacitatea de a înţelege cum stau lucrurile, deşi nu mai este capabilă de căinţă!!

Căinţa se poate realiza doar în timp de har, şi este în întregime lucrarea Duhului Sfânt, care ne ajută şi ne face să pricepem că trebuie să ne pară rău de păcatul săvârşit, nu din cauza fricii consecinţelor, ci datorită faptului că, prin el, l-am răstignit încă o dată pe Hristos, că păcatul este un intrus neavenit ce ne opreşte să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi să fim cu El toată veşnicia, că strică încontinuu sufletul aducându-l în stadiul de corupţie şi stricăciune morală de nedescris, şi că ne desparte de Hristos pentru totdeauna. Căinţa sinceră, cu toata inima, îl conduce pe om în braţele lui Isus, devenind astfel fiul lui Dumnezeu prin naşterea din nou.

În schimb, în timpul lipsit cu totul de harul în care e posibilă pocăinţa autentică, trezirea minţii celor pecetluiţi în nelegiuire este necesară pentru a realiza de ce parte a baricadei se află şi că au sacrificat adevărul de dragul plăcerilor păcatului. Este necesară pentru a vedea cine este cu adevărat dumnezeul pe care şi l-au ales şi că nu mai au nici un drept să mai trăiască. Este adevărat că o astfel de trezire produce regrete, dar nu din cauza păcatului şi a căii lor păcătoase, ci datorită faptului că Dumnezeu a biruit! Cei nelegiuiţi trebuie să se vadă în adevărata lumină, iar acest lucru îl poate produce nu lucrarea Duhului Sfânt, ci glasul lui Dumnezeu care-i trezeşte complet.

Ei se văd păcătoşi imposibil de salvat numai prin prisma slavei neprihănirii celor 144.000. Ei sunt în întuneric complet, din punct de vedere spiritual şi moral, pe când adevăraţii sfinţi sunt în lumină întru totul! Impactul pe care-l au laolaltă slava neprihănirii sfinţilor şi glasul lui Dumnezeu îi determină pe cei răi să vadă tot trecutul lor, toată viaţa lor mizerabilă. Să luăm aminte la cuvintele inspirate următoare:

     "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor.
     Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4, 5.

Când cei răi îşi întorc privirile la cei 144.000, după ce glasul lui Dumnezeu s-a oprit, ei se văd aşa cum sunt, aşa cum au refuzat să se vadă în timpul de har, când Duhul lui Dumnezeu încă mai făcea apel la conştiinţa lor. Slava neprihănirii şi sfinţeniei celor 144.000 este în contrast vădit cu întunericul caracterelor lor. Pur şi simplu slava celor sfinţi le descoperă starea, îi arată aşa cum sunt pe cei nelegiuiţi. Altminteri, dacă glasul lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut auzit mai înainte, cei răi nu ar fi citit ce trebuie în slava sfinţeniei celor 144.000, nu ar fi reuşit să se vadă aşa cum sunt, întrucât mintea lor încă nu fusese trezită din letargia mortală a păcatului! Era nevoie de o "zguduire" audibilă, de o manifestare în formă auzită din partea lui Dumnezeu pentru trezirea minţii lor pecetluită în păcat şi aflată cu totul în stăpânirea lui Satana. Lipsa lucrării şi a prezenţei Duhului Sfânt face necesară manifestarea vocii lui Dumnezeu. Numai astfel poate fi trezită mintea lor!

Abia acum îşi dau seama că au sacrificat adevărul şi viaţa veşnică pe ceva trecător, de fapt pe nimic! Fiecare dintre ei vede unde şi când a înşelat, precum şi momentul respingerii ultimului apel adresat minţii lor de Duhul Sfânt în timpul când se mai puteau bucura de harul divin. Nu trebuie să uităm niciodată că harul divin în sine este puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt! 

     "Lumea vede chiar grupa aceea pe care a batjocorit-o, a dispreţuit-o şi a dorit să o nimicească, trecând neatinsă prin boală, furtună şi cutremur. Acela care pentru călcătorii Legii Sale este un foc mistuitor, pentru poporul Său este o ocrotire sigură. 

     Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta.

     Domnul zicea: >Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: 'Pace, pace!' Şi totuşi pace nu este<. >Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat, şi pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa< (Ieremia 8,11; Ezechiel 13,22). 

     >Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!<... >Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre.< >Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor< (Ieremia 23,1-2; 25,34-35).

     Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 6-10.

Priveliştea pe care o văd cei răi se datorează celeilalte privelişti la care se uită - strălucirea slavei lui Dumnezeu în caracterul sfânt, fără pată şi desăvârşit al celor 144.000. Prin contrast, se văd aşa cum sunt şi realizează cine este Dumnezeu, înţelegând pentru întâiaşi dată, cu toată mintea şi cu toată fiinţa lor, caracterul cel plin de iubire şi de dreptate al Dumnezeului Sabaot!! "Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate." Ei înţeleg pe deplin acest lucru, fără nici cel mai mic dubiu, fără nici un semn de întrebare. Pur şi simplu îl văd pe Dumnezeu aşa cum este în persoana celor 144.000 de sfinţi, replica şi întruchiparea divină a caracterului şi sfinţeniei lui Hristos.

Aceşti oameni văd caracterul drept al lui Dumnezeu în situaţia lor, dreptatea divină exprimată în legea pe care înţeleg că au încălcat-o şi care cere o neprihănire pe care ei nu o au, căci standardul legii este neprihănire perfectă. Ei nu contestă dreptatea lui Dumnezeu. Însă, în acelaşi timp văd şi iubirea lui Dumnezeu, căci un Dumnezeu drept nu poate fi un Dumnezeu lipsit de iubire! Din moment ce văd că s-au răsculat împotriva Autorului legii, atunci ei înţeleg pentru prima oară că "Legea Sa este o transcriere a caracterului Său..." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 26. În legea lui Dumnezeu nu se poate reflecta integral decât caracterul cel plin de iubire şi de dreptate al lui Dumnezeu. Aşa se face că ei pricep că Dumnezeu a făcut totul pentru salvarea lor în timpul de har, dar au dat cu piciorul iubirii lui Dumnezeu, iar acum trebuie să dea faţă cu dreptatea lui Dumnezeu în care mila nu mai joacă nici un rol.

În cei 144.000, cei răi văd o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu care pune capăt luptei dintre bine şi rău. Păcatul nu poate fi eradicat decât prin conştientizarea lui ca ceea ce este, împreună cu toate consecinţele sale nimicitoare. Mintea inteligentă trebuie să decidă singură că păcatul nu mai are ce căuta în Univers. Lupta cea mare se va fi sfârşit pe pământ numai după ce este oferită această demonstraţie a iubirii divine, chiar într-un timp lipsit de har, iubire care pentru cei răi a devenit ca un foc mistuitor. Este o iubire pe care nu o mai pot primi, căci singura Persoană prin care putea fi primită şi făcută acesibilă era Duhul Sfânt, iar ei l-au respins. "Istoria marelui conflict dintre bine şi rău, de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri şi până la înfrângerea finală a răzvrătirii şi eradicarea definitivă a păcatului, constituie de asemenea o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 3.

Dar ce putem spune despre cei răi care vor fi murit înainte să se petreacă această dezvăluire a caracterului lui Dumnezeu prin cei 144.000, şi care nu au înţeles bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în timpul vieţii lor trecătoare, precum şi caracterul lui Satana şi al rebeliunii? Ei vor fi ajutaţi să priceapă totul la învierea generală de după mileniu! Învierea lor îi aduce în situaţia de a vedea caracterul lui Dumnezeu sau slava Sa aşa cum este, când le sunt înfăţişate tablele legii şi pe cine au răstignit de fapt prin păcatele lor. Îşi văd toată viaţa ca o panoramă, iar ei ajung la final să proclame că Dumnezeu este drept şi plin de iubire. Păcatul nu are nici o scuză, şi nu au putut fi găsite nici un motiv şi nici o justificare pentru existenţa lui pe parcursul marii lupte. Mintea oricărei fiinţe cereşti şi mintea oricărui om autocondamnat la moarte veşnică sunt edificate cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Nu mai este nimic de spus. Până şi Satana este nevoit să se plece şi să recunoască dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în felul cum a procedat cu păcatul şi rebeliunea lui. "Cine nu se va teme, Doamne şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!" Apocalipsa 15,4.

     "La încheierea celor o mie de ani, Hristos se întoarce din nou pe pământ. El este însoţit de oastea celor mântuiţi şi înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoşată, porunceşte morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast faţă de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepţi au fost îmbrăcaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei nelegiuiţi poartă urmele bolii şi ale morţii.
     Fiecare ochi din mulţime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: >Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!< Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui... 

     Acum văd cu toţii că plata păcatului este moartea, şi nu o libertate nobilă şi viaţa veşnică, ci sclavie, ruină şi moarte. Cei nelegiuiţi văd că s-au pierdut printr-o viaţă de răzvrătire. Când li s-a oferit greutatea veşnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! >Toate acestea<, strigă sufletul pierdut, >le-aş fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea şi onoarea pentru distrugere, ruşine şi disperare<. Toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă. Prin viaţa lor au declarat: >Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi<...

     Satana vede că răscoala l-a făcut nedemn pentru cer. El şi-a dirijat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; curăţia, pacea şi armonia cerului ar fi pentru el o tortură supremă. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Jignirea pe care a încercat să o arunce asupra lui Iehova cade cu totul asupra lui. Iar acum Satana se pleacă şi mărturiseşte justeţea sentinţei date lui.

     >Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!< (vers. 4). Toate întrebările cu privire la adevăr şi rătăcire în lupta cea lungă au fost acum explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii tuturor inteligenţelor create. Efectele conducerii lui Satana în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate universului întreg. Chiar lucrările lui l-au condamnat. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Lui sunt deplin îndreptăţite. S-a văzut că toate procedeele Sale în marea luptă au fost dirijate ţinând seama de binele veşnic al poporului Său şi binele tuturor lumilor pe care El le-a creat. >Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta< (Psalm 145,10). Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că de existenţa Legii lui Dumnezeu este legată fericirea tuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi, declară într-un glas: >Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor<. Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 1, 2, 20, 25, 26.