Credinţa lui Isus - credinţa celor 144.000

Experienţa celor 144.000 este unică în felul ei, prin ea netrecând vreodată nici un alt credincios de la Adam. Este unică mai ales prin faptul că ajung să trăiască fără harul mijlocitor al Mântuitorului şi, deci, fără Mijlocitorul Isus Hristos. Este unică pentru că ajung să cunoască din experienţă personală ce înseamnă să ajungi să fii curăţit de orice păcat şi de orice urmă de simpatie pentru Satana; şi ceea ce este şi mai interesant, ei vor trece prin toată această experienţă exprimând credinţa lui Isus! A exprima credinţa lui Isus în asemenea împrejurări, adică în timpul strâmtorării lui Iacov, este o experienţă pe care doar cei 144.000 o vor gusta datorită purităţii caracterului lor în care se oglindeşte perfect chipul lui Hristos Isus!!! De altminteri, va fi credinţa care le conferă dreptul veşnic de a avea un templu pe noul pământ în care vor intra doar ei şi Isus Hristos, pe baza mărturiei Cuvântului imuabil al lui Dumnezeu, care spune că ei "urmează pe Miel oriunde merge El". Apocalipsa 14,4.

     "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou." Apocalipsa 3,12.

     "Cei 144 000 erau toţi sigilaţi şi perfect uniţi. Pe frunţile lor scria: Dumnezeu, Noul Ierusalim, şi mai era o stea strălucitoare în care era scris Numele cel nou al lui Isus...
     Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus şi-a ridicat minunatu-i glas şi a spus >numai cei 144 000 intră în acest loc<, iar noi am strigat >Aleluia<." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 3, 11.

Acest templu maiestuos nu trebuie confundat cu templul ceresc în care mijloceşte Isus pentru noi astăzi, întrucât templul celor 144.000 se va afla pe noul pământ, chiar pe muntele Sion.

Experienţa celor 144.000 mai este unică şi datorită faptului că ei sunt singurii credincioşi din toate timpurile care exprimă credinţa lui Isus în împrejurări care nu au existat niciodată pe pământ, împrejurări caracterizate prin lipsa timpului de har. Este necesar acest lucru pentru ca ei să poată fi curăţiţi de pământescul din natura lor omenească. Nici un alt credincios mântuit, mort sau înălţat la cer, nu a atins acest nivel de curăţire, când se afla în viaţă pe acest pământ! Această curăţire este necesară pentru a se dovedi universului martor că oricine ascultă de bunăvoie de principiile legii lui Dumnezeu, prin harul lui Hristos şi prin credinţa lui Isus, poate atinge sfere ale desăvârşirii nebănuite, dar preconizate de Dumnezeu pentru împlinirea planului Său veşnic ce vizează fericirea şi bucuria tuturor locuitorilor Universului creat.

Un prim aspect ce trebuie subliniat este că cei 144.000 nu aleg ei înşişi să treacă printr-un asemenea timp înspăimântător, ci sunt conduşi aici datorită ascultării de mesajul soliei îngerului al treilea, cu tot ce implică el, şi datorită credinţei lui Isus, credinţă care a devenit prin exersare zilnică credinţa lor personală. Trebuie să facem o distincţie între credinţa în Isus şi credinţa lui Isus. În timp ce orice om poate exprima credinţă în Isus, indiferent că îl consideră un personaj istoric sau Fiul lui Dumnezeu, nu orice om şi creştin poate avea şi poate exprima credinţa lui Isus!!! Aceasta din urmă este un dar care este primit de sus în cadrul experienţei naşterii din nou. Această credinţă nu poate fi exprimată decât dacă cineva se bucură cu adevărat de prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine a lui Hristos în el însuşi. Deci, ea poate fi exprimată doar cu ajutorul Duhului Sfânt, o credinţă care pune în mişcare puterea Sa creatoare prin care pot avea loc orice fel de minuni!!!

De fapt, ca să merg mai în adâncul problemei, este chiar credinţa pe care Hristos a exprimat-o pe acest pământ, prin întruparea Sa!!! Cu alte cuvinte, El a deschis un drum cu privire la modul cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, prin exprimarea unei credinţe absolut neşovăitoare în Cuvântul lui Dumnezeu!! Este credinţa biruitoare în absolut toate împrejurările, indiferent cât de apăsătoare sunt ispitele, situaţiile prin care trecem sau răutăţile diavolului! Este credinţa adevărată care trăieşte doar prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Ea nu ştie să se bizuie pe nimic altceva decât pe Cuvântul fără greş al Tatălui din cer. Aceasta este credinţa lui Isus pe care orice om născut din nou o primeşte în dar, o dată cu intrarea în experienţa naşterii din nou.

Nu trebuie să se facă greşeala de a crede că, o dată primită o astfel de credinţă, credinciosul o va exprima încă de la început în felul în care a exprimat-o şi trăit-o Hristos! Ar fi o gravă eroare să se creadă aşa ceva. În această credinţă se creşte zi de zi prin cunoaşterea şi însuşirea principiilor neprihănirii, prin exersarea acestor principii şi prin transpunerea în practică a rugăciunilor noastre!! Ea ne este dată la început, asemenea naturii divine a lui Hristos, în formă de sămânţă, deşi în forma aceasta ea este desăvârşită. Însă, la începutul experienţei naşterii din nou credinciosul este un nou-născut, ceea ce înseamnă că atât hrana spirituală cât şi exprimarea credinţei lui Isus este asemenea sau se face din perspectiva unui prunc. Nu degeaba vorbea Petru de laptele duhovnicesc. "Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul." 1Petru 2,1-3.

Nimeni nu poate creşte în experienţa religioasă fără exersarea credinţei lui Isus, care trebuie să devină tot mai viguroasă în fiecare etapă de dezvoltare a caracterului, până la atingerea maturităţii depline de bărbaţi şi femei desăvârşiţi în Hristos!! Nenorocirea este că cei mai mulţi cred că este suficient să crezi în Isus şi, deci, să ai credinţă în Isus. Dar, acest lucru este o înşelăciune amarnică, ce-l poate costa în cele din urmă viaţa veşnică pe credinciosul astfel amăgit! Credinţa într-un Mântuitor viu şi personal ajută sufletul plin de căinţă să primească darul vieţii veşnice, sub forma naturii divine a lui Hristos, prin naşterea din nou, numai atunci când s-a aruncat cu totul în braţele lui Isus, când voinţa lui este pusă în întregime în mâinile salvatoare ale lui Hristos. De aici, din acest moment al experienţei, trebuie să înceapă exersarea şi trăirea prin credinţa lui Isus!! Numai prin această credinţă sublimă poate avea loc creşterea în har spre desăvârşire.

Aşadar, credinţa în Isus, sub imboldul Duhului Sfânt, ne poate conduce la piciorul crucii, acolo unde ne abandonăm pur şi simplu în braţele veşnice ale Celui ce a murit şi înviat pentru noi, ceea ce presupune o moartea spirituală reală! Are loc transformarea din temelii, în plan spiritual, a credinciosului, când natura spirituală a lui Satana sau vrăjmăşia este dezrădăcinată din sufletul celui pocăit şi înlocuită cu natura divină a lui Isus, în felul acesta devenind părtaş de natură divină! Astfel, credinţa în Isus, numai sub imboldul lucrării Duhului Sfânt, este poarta de intrare spre o experienţă în care credinţa lui Isus, primită în dar de sus, trebuie să înceapă să caracterizeze modul de viaţă al credinciosului respectiv zi de zi!

Credinţa lui Isus este plină de viaţă, iar cine are pe Hristos şi credinţa Lui, are viaţa veşnică. De aceea spunea Hristos: "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică". Ioan 6,47 Rostul lucrării lui Hristos în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc este să-l ajute pe creştinul autentic să dezvolte la maximum această credinţă a lui Isus în toate împrejurările vieţii!! Din acest motiv, toţi cei ce au primit mesajul îngerului al treilea, în acest timp de har, adică Evanghelia cea veşnică şi neprihănirea vie a lui Hristos, au intrat, prin credinţă, în locul unde mijloceşte Isus pentru întreaga omenire, beneficiind astfel de toate binecuvântările puse la dispoziţie prin lumina îngerului al treilea şi al patrulea.

Pentru a putea înţelege cum va fi exprimată această credinţă în condiţiile vitrege în care se vor afla cei 144.000 şi cum se vor bizui doar pe făgăduinţele din Cuvântul lui Dumnezeu, în felul acesta manifestându-se credinţa lui Isus, este foarte util să aprofundăm pentru noi înşine experienţa lui Isus din pustia ispitirii, fiindcă acolo, ca de altfel şi la cruce, iese în evidenţă felul cum trebuie exprimat acest dar al lui Dumnezeu numit credinţa lui Isus. Ceea ce trebuie să ştim încă de la început, iar acest lucru va deveni mai clar pe parcurs, este faptul că există o asemănare izbitoare între experienţa lui Isus din pustia ispitirii şi experienţa celor 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov! Biruinţa lui Hristos asupra diavolului aici, în pustie, va fi biruinţa celor 144.000 înainte de aşternerea întunericului plăgii a cincea, asupra diavolului şi a simpatiei pentru căile lui!!!

În primul rând, Isus a fost condus de Duhul Sfânt în acel pustiu, nu pentru a fi supus ispitirilor diavolului, ci pentru a se ruga şi a medita la viitoarea lucrare pe care trebuie s-o îndeplinească. El şi-a luat astfel, într-un mod înţelept, timp pentru a se gândi la lucrarea cea mare a răscumpărării noastre. "Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 2. Pasul făcut de Hristos a fost efectuat sub îndrumarea Tatălui Său, prin Duhul Sfânt. El nu a căutat să invite ispita şi pe ispititorul acolo. Era, deci, planul lui Dumnezeu ca El să mediteze asupra a ceea ce avea să facă, pentru a realiza cu mintea întreagă şi în linişte ce implicaţii veşnice urmau să aibă eşecul sau biruinţa Lui pentru salvarea oamenilor. Pustiul l-a ales pentru a fi singur şi în linişte, pentru a nu fi tulburat de nici un om. Nu a fost deloc o retragere egoistă.

De asemenea, El ştia că trebuie să rămână acolo atâta vreme cât Tatăl avea să-l îndrume spre lucrarea pe care trebuia să fie gata să o înceapă. Însă, din cauza diavolului şederea Sa s-a prelungit pentru patruzeci de zile! Diavolul a ştiut că timpul cel mai prielnic pentru ispitirea lui Isus era cel în care Isus se afla în pustiu. El nu a acţionat oricum, ci a aşteptat ca lipsa hranei să aibă efect asupra trupului şi asupra minţii omului Isus Hristos!! "Dar Satana ştia că Isus s-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 2. Pentru a-şi păstra permanent o minte limpede, Hristos şi-a impus postul însoţit de rugăciune şi cugetare profundă. În asemenea condiţii se impunea pur şi simplu postul, întrucât lucrarea care-i stătea în faţă era cât se poate de grea, ştiind că nu-şi poate permite nici cel mai mărunt eşec, dacă dorea să ne salveze. "N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit." Luca 4,2.

Hristos a intrat în pustie, în acel loc singuratic cu animale sălbatice, fiind înconjurat de slava Tatălui din cer. Din această perspectivă şi-a început Isus postul, rugăciunile şi cugetarea. Numai că, slava Tatălui avea să-l părăsească pentru a fi lăsat să se lupte în omenescul Său cu puternicul ispititor!!! Dumnezeu nu l-a chemat pe Satana acolo şi nici nu i-a interzis să-l ispitească pe Fiul Său preaiubit. Din acest motiv, Hristos a trebuit să rămână în pustie patruzeci de zile, fiindcă până la finalul lor nu a avut asigurarea din partea Lui de a pleca de acolo. Hristos a rămas pur şi simplu în pustie, ştiind că o poate părăsi numai dacă Tatăl Lui îi face cunoscut acest lucru, altfel era dispus să moară acolo, dar fără să iasă din cuvântul Tatălui! Aceasta este în fapt credinţa lui Isus, şi aşa trebuie exprimată de cei 144.000 la timpul lor!

     "Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, >atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor< (Isaia 52,14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 15.

Postul Său prelungit se datora în mare măsură şi din cauza lipsei slavei binecuvântate a Tatălui Său, care începuse să se facă acut simţită, un Tată care-l lăsase în seama ispititorului cu încrederea totală că Fiul Său va ieşi învingător, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Aşa că şederea lui Isus în pustie se tot prelungea pe zi ce trecea, pentru că nu primea nici un fel de răspuns din partea Tatălui Său, iar organismul Său lipsit de energia oferită de hrană era pe punctul de a claca. Mintea, în astfel de situaţii, îţi poate juca feste, poţi avea chiar halucinaţii. Însă, nu tot aşa au stat lucrurile cu mintea Mântuitorului, deşi era hărţuită de gânduri!

Pe fondul acesta a venit Satana cu ispitirile Sale grozave. L-a atacat cu prima ispită exact acolo unde au căzut Adam şi Eva, în domeniul apetitului, care al lor nu era stricat, pe când apetitul lui Isus era o moştenire primită după patru mii de ani de degenerare masivă a naturii omeneşti din cauza păcătuirii continue!!! Corpul lui Isus tânjea după hrană, mintea era hărţuită acum nu numai de gândul că fusese părăsit de slava cerească, ci şi de ispitirile groaznice ale diavolului, iar înclinaţiile Sale naturale, ale corpului Său omenesc, îl trăgeau înspre direcţia de a lua repede decizia de a face rost de hrană, chiar şi printr-o minune creatoare!!! Or, ca un făcut parcă, chiar acest lucru a venit din partea diavolului. Ispita a venit ca şi cum părea chiar un răspuns la rugăciunile Lui fierbinţi adresate Tatălui din cer!!! Hristos aştepta răspunsul Tatălui, iar acum se părea că avea răspunsul!!! Ce era de făcut?

Acum intră în scenă şi se manifestă credinţa lui Isus în împrejurări cu care El nu se întâlnise niciodată în viaţa de dinainte! Lipsa slavei cereşti o putem asocia oarecum cu lipsa harului, de care cei 144.000 vor duce lipsă în timpul strâmtorării lui Iacov. Şi ei se roagă precum Isus, ca să primească răspuns la rugăciunile lor, în împrejurări care arată că, dacă mai continuă presiunile la care sunt supuşi, e puţin probabil să mai trăiască, iar cauza lui Dumnezeu va fi afectată, căci nu va putea exista o biserică absolut curată prin care să se poată încheia în neprihănire lucrarea lui Dumnezeu. Ei se află în acele împrejurări, nu pentru că le-au chemat, ci pentru că au ascultat întru totul de Dumnezeu, întocmai cum a făcut şi Isus în pustie. Ei se află la îndemâna tuturor ispitirilor posibile, imaginate de diavolul, exact aşa cum a fost lăsat şi Isus în pustie!! Care va fi răspunsul într-o astfel de situaţie care acum ne pare imposibilă?

Ceea ce l-a salvat pe Isus, şi aici iese în evidenţă puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au fost cuvintele adresate de Tatăl Lui la botezul Său în Iordan!!! Credinţa lui Isus se baza doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, fără să iasă din acest cadru niciodată indiferent de puterea ispitelor, chiar cu acceptarea riscului pierderii vieţii înainte de vreme, adică înainte de a ajunge la cruce!!! Credinţa lui Isus este biruinţă, căci viaţa ei este Cuvântul lui Dumnezeu sau orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu!!! Scopul principal al lui Satana a fost să-l determine pe Isus să piardă încrederea în cuvintele adresate de Tatăl către Fiul la Iordan! Pentru a face acest lucru, a încercat să-i îndrepte lui Isus atenţia şi privirile la nevoia Lui de hrană, indicând nişte pietre în formă de pâine în acest scop. O singură minune prin care să scape de foame, şi misiunea Lui în pustie se încheia, dar pentru totdeauna, fără putinţa de a fi salvat chiar El, Isus-omul!!!

     "Cuvintele pornite din ceruri: >Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea< (Matei 3,17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Isus avea să-şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 18.

Răspunsul lui Isus, unicul posibil într-o astfel de situaţie teribilă, a fost răspunsul credinţei pline de încredere în cuvintele Tatălui, lăsând cu totul în plan secundar foamea teribilă la care fusese supus!!! Această credinţă pe drept poartă numele de credinţa lui Isus, iar cei 144.000 o vor exercita în cel mai teribil timp pe care-l va cunoaşte omul de la întemeierea lumii!!! "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Această credinţă extraordinară se deosebeşte de tot ce-şi închipuie omul că este credinţă, prin faptul că se întemeiază şi îşi găseşte izvorul în principiile legii lui Dumnezeu, aşa cum se oglindesc ele în toate cele zece porunci!!! Când spiritul poruncilor lui Dumnezeu, cele zece, devine spiritul de viaţă al credinciosului, atunci credinţa lui Isus va fi exercitată ca un lucru firesc, ca ceva de la sine înţeles. Izvorul ei şi plăcerea ei, indiferent de înclinaţiile şi simţămintele personale, de presiunile şi împrejurările vieţii, sunt cuvintele lui Dumnezeu. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Ea nu pune în balanţă niciodată interesele personale şi nici măcar viaţa personală, ci doar Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu, care nu dă greş niciodată!! Singurul ei ghid este Cuvântul lui Dumnezeu, principiile neprihănirii, voia lui Dumnezeu descoperită, înţeleasă şi trăită!!!

     "Când i-a spus ispititorului: >Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu<, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: >Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului trăieşte omul< (Deuteronom 8,2.3; KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-i aducă alinare. El se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 23.

Hristos avea în balanţă oferta ispititoare a diavolului şi Cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu. Credinţa Lui a optat lesne pentru cuvintele lui Dumnezeu, căci erau hrană pentru ea, lăsând în plan secundar chiar viaţa Sa. Credinţa lui Isus rămâne credinţa lui Isus tot atâta vreme cât rămâne alipită de Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu, nedorind niciodată să se despartă de Dumnezeu, oricare ar fi preţul!!! În felul acesta, Hristos a arătat că nu are nici un fel de simpatie pentru diavolul, că apetitul şi tendinţele fireşti ale naturii Sale omeneşti nu pot câştiga supremaţia asupra unei minţi îmbibate cu principiile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, care devin viaţă pentru sufletul însetat după neprihănire!!! Credinţa Sa l-a ridicat deasupra nevoii de hrană şi deasupra tuturor presiunilor şi ispitelor la care fusese supus. A arătat prin credinţa Sa că este dispus să sufere orice rău, mai degrabă decât să se despartă de Tatăl Său, a cărui prezenţă nu o percepea decât prin credinţă. El pur şi simplu credea că face în mod corect voia lui Dumnezeu aflându-se mai departe acolo, mai degrabă decât să se apuce să facă rost de hrană, fie şi printr-o minune.

Ei bine, acest fel de exprimare a credinţei şi a încrederii totale în Dumnezeu trebuie să devină felul de exprimare a credinţei şi încrederii celor 144.000. Rostul trecerii lor prin timpul strâmtorării lui Iacov este ca să ajungă la acest nivel al exprimării credinţei lui Isus, aşa cum nu ar fi fost posibil nicicum în alte împrejurări, în timp de har!!! Când ei ajung să se lase cu totul în seama cuvintelor lui Dumnezeu, a făgăduinţelor Sale, când ajung să se bizuie doar pe ele, atunci va dispărea şi pământescul lor, tendinţa de a face ceva să scape din situaţia respectivă la sugestia diavolului.

     "În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi. Vezi Apocalipsa 13,11-17. Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduinţa: >Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi< (Isaia 33,16). Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. >Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete< (Psalm 37,19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa bisericii. >Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!< (Habacuc 3,17.18)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 25.

Tot ceea ce le va rămâne celor 144.000 în acest timp, când pământescul lor trebuie să dispară pentru totdeauna, sunt făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le găsim în Psalmii 91 şi 46. Se vor rezema pe aceste făgăduinţe cu toată fiinţa lor şi cu toată încrederea pe care o au, dând pe faţă astfel credinţa lui Isus în cea mai pură formă, asemenea experienţei Mântuitorului în pustia ispitirii!!! Ei se vor afla acolo, în acele împrejurări şi în acea situaţie datorită ascultării lor de porunca lui Dumnezeu şi a încrederii în făgăduinţele Lui scumpe inimii lor!! Aşadar, apogeul acestei credinţe minunate va fi exprimat atunci, în acel timp înfricoşător, de către cei 144.000 de oşteni ai neprihănirii!

     ">Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.< Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situaţia de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele cerinţe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana îl va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunţe la convingerile conştiinţei lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. >Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra< (Matei 6,33). Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 24.

Drumul deschis de Mântuitorul pentru noi face posibilă biruinţa asupra oricărui păcat mărturisit şi părăsit şi mai cu seamă ne învaţă cum să exercităm zi de zi credinţa lui Isus în viaţa noastră, până la atingerea apogeului acestei exprimări la sfârşitul timpului strâmtorării lui Iacov! Exemplul lui Hristos va fi urmat de către cei 144.000 în toate privinţele, lucru care-i va face cu adevărat unici. Izbânda lor va fi izbânda lui Hristos prin ei asupra diavolului, care-şi pecetluieşte definitiv soarta pentru moarte şi uitare veşnică.

     "În propria noastră putere, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi de atacurile şarpelui. >Îndrăzniţi<, zice El, >Eu am biruit lumea< (Ioan 16,33).
     Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: >Mi-e sete<. El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
     Isus s-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: >Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat... ştiind că nu voi fi dat de ruşine... Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută<. Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: >Cine dintre voi se teme de Domnul...! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!< (Isaia 50,7-10).
     >Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus. >El n-are nimic în Mine< (Ioan 14,30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter.

     Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. >Stă scris<, a spus El. Nouă ne-au fost date >făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte< (2Petru 1,4). Nouă ne aparţine fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim >prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu<. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. >Strâng Cuvântul Tău în inima mea<, zice psalmistul, >ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!< >După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori< (Psalmi 119,11; 17,4)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 28-32.