A doua împlinire a parabolei celor zece fecioare

Din momentul împlinirii ei, parabola celor zece fecioare devine şi continuă încă să fie adevăr prezent şi astăzi, până la timpul când îşi va găsi împlinirea deplină a doua oară, în viitorul apropiat. Ceea ce a făcut-o să devină realitate ca împlinire, a fost fără doar şi poate mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-11. Din acest motiv, mesajul îngerului al treilea putem spune că se află într-o strânsă legătură cu parabola pe care o studiem. Că aşa stau lucruile este dovedit prin afirmaţia următoare: "Deseori mi se aminteşte de parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte iar cinci nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini ad litteram, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp, şi, asemenea mesajului îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului." The Review and Herald, 19 august 1890.

Dacă mesajul îngerului al treilea este adevăr prezent de la data vestirii lui şi până la sfârşitul timpului, atunci ceea ce a condus la prima împlinire a acestei parabole deosebite trebuie să fie acelaşi lucru care va conduce şi la cea de-a doua împlinire a acesteia! Cu alte cuvinte, dacă mesajul celui de-al treilea înger, care cuprinde şi mesajele primilor doi îngeri, a dat viaţă, a împlinit întâiaşi dată parabola celor zece fecioare, atunci înseamnă că acelaşi mesaj trebuie să dea viaţă încă o dată împlinirii depline a aceleiaşi parabole extraordinare!!

În virtutea acestui adevăr, putem spune cu certitudine deplină că mediul creştin în mijlocul căruia s-a făcut auzită întâiaşi dată întreita solie îngerească, ce a condus la prima împlinire a parabolei fecioarelor, trebuie să fie exact acelaşi mediu în care se va face auzit din nou mesajul îngerului al treilea, dar ca o mare strigare, trezind astfel toate fecioarele din aţipirea lor, dând avânt astfel evenimentelor specifice sfârşitului şi o dată cu acestea şi împlinirii depline, a doua, a acestei parabole minunate. De fapt, prima împlinire a acestei parabole profetice creează un tipar după care va avea loc şi a doua împlinire a ei. Solia îngerului al treilea are o strictă legătură cu acest tipar.

În parabolă ni se spune clar că împărăţia cerurilor sau a harului se aseamănă cu zece fecioare. Am învăţat deja că toate aceste fecioare sunt simbolul bisericii lui Dumnezeu. Nu este vorba, însă, despre orice fel de biserică a creştinătăţii. Acesta este punctul cel mai important subliniat de Hristos în parabolă. El specifică în termeni clari că împărăţia harului este asemănată cu nişte fecioare, nu cu Babilonul spiritual!!! Fecioarele acestea sunt fecioare tocmai pentru că au o caracteristică distinctă de restul creştinătăţii, şi anume credinţa curată!! Într-un sens restrâns, nu are nici cea mai mică importanţă că fecioarele sunt înţelepte sau nechibzuite, pentru că ceea ce le face să fie fecioare în ochii Cerului este tocmai credinţa lor. Or, acest tip de credinţă trebuie că este diferit de restul tuturor bisericilor creştine!

Cu toate acestea, în pofida credinţei lor curate, totuşi o categorie dintre fecioare este nechibzuită! Asta înseamnă că această credinţă a lor, deşi se bazează pe cunoaşterea teoriei adevărului, aşa cum este reliefată în solia îngerului al treilea, nu face din fecioarele nechibzuite ucenicii lui Hristos, întrucât nu cunosc din experienţă personală pe Isus cel răstignit. Astfel, credinţa curată a fecioarelor este curată întrucât are ca fundament solia îngerului al treilea sau Evanghelia veşnică. Observăm că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Ca să ieşi în întâmpinarea Mirelui presupune că trebuie să înţelegi lumina adevărului specific timpului când acest eveniment are loc.

Unica lumină descoperită de Dumnezeu în vremea primei împliniri a parabolei este cea legată de sfârşitul celor 2300 de ani şi de curăţirea sanctuarului. O dată primită această lumină deosebită ea a condus la formarea unei mişcări caracterizată de spiritul filadelfian. Apocalipsa 14,6.7; 3,7.8 stă ca mărturie în acest sens. Această mişcare trebuia să priceapă că, mai înainte ca Hristos să vină literalmente în slava Sa, trebuie ca în mijlocul ei să aibă loc o lucrare amplă de curăţire, astfel încât aceasta să fie pregătită pentru venirea Mirelui. Toate adevărurile legate de această curăţire şi de lucrarea săvârşită de Hristos în Sanctuarul ceresc sunt însumate în mesajul îngerului al treilea, introdus în anii aceia prin Hiram Edson şi O.R.L. Crozier şi continuat într-un mod ilustru prin Ellen White!

Credinţa fecioarelor este strâns legată de această solie, care din păcate nu şi-a făcut niciodată lucrarea la nivel de biserică până astăzi. Adventiştii nu au mers din lumină în lumină şi, ca atare, s-au trezit în situaţia de a fi avertizaţi că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, fapt care începuse să se consume încă din anul 1855. În 1857 deja se aflau în starea laodiceană, o stare spirituală lipsită de puterea cea vie a Evangheliei şi de prezenţa Duhului Sfânt. Sunt mărturii de netăgăduit în acest sens. Adevărul este că dacă adventiştii nu ar fi dat greş după anul 1844, atunci mărturiile de avertizare şi mustrare ale Duhului Sfânt niciodată nu ar fi existat şi nu ar fi însumat nu mai puţin de nouă volume!!!

Credinţa curată este curată şi prin simpla acceptare sau cunoaştere a teoriei adevărului, fără prezenţa Duhului Sfânt care face adevărul viu şi lucrător în inima primitorului. Aşadar, adventiştii au ajuns în faza laodiceană din cauza lepădării mustrărilor de avertizare adresate de Duhul Sfânt, mergând până acolo că l-au respins definitiv între 1950-1962, perioadă când au modificat şi învăţătura despre natura umană a lui Hristos. Biserica laodiceană nu este încă Babilonul spiritual, dar va ajunge în această stare întrucât Hristos învaţă foarte lămurit că doar fecioarele înţelepte vor intra în odaia de nuntă, când se închide şi uşa harului!

Spiritul laodicean alungă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt la nivel de biserică, după cum ne spune Martorul Credincios în Apocalipsa 3,14-20, căci atunci cum ar putea să fie "ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol"? Laodiceenii cred cu convingere că sunt bogaţi. Ce-i determină să aibă această încredere oarbă în bogăţia lor spirituală, căci despre această bogăţie este vorba în primul rând? Solia îngerului al treilea, adică toată învăţătura despre sanctuarul ceresc care le-a fost lăsată ca moştenire de pionierii mişcării aşteptătorilor! Ceea ce o distinge ca biserică de restul creştinătăţii este tocmai această solie formidabilă, conţinută în vasta operă literară a profetului mişcării aşteptătorilor, Ellen White.

Din acest motiv se spune că împărăţia cerului se aseamănă cu zece fecioare, fiindcă prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 Dumnezeu a născut o mişcare prin care a intenţionat să încheie cu păcatul pe acest pământ. Să luăm aminte la ce ne spune Inspiraţia divină în acest sens: "El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa". Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Aceia care trăiesc chiar în timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie aceia care se bucură de mesajul îngerului al treilea, mesaj care subliniază tocmai credinţa acestora. Dacă prima împlinire a parabolei i-a avut în centru pe aşteptătorii care se bucurau de primele două solii îngereşti, şi care ulterior aveau să formeze biserica adventistă, prin solia îngerului al treilea, atunci a doua împlinire a parabolei trebuie că-i vizează tot pe ei, adică mai bine spus pe adventiştii de astăzi!

Trebuie să avem în vedere şi să înţelegem că este vorba de fapt despre întregul mediu creştin adventist, pentru că spiritul laodicean, o dată cu trecerea timpului, a condus la multe dispute ce aveau să fragmenteze biserica adventistă în multe alte grupări, fiecare susţinând că este adevărata biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a rămas biserica mamă, cum s-ar spune, restul fiind într-un fel sau altul chipul şi asemănarea ei în ce priveşte starea spirituală, căci spiritul laodicean este caracteristic întregului mediu adventist. Învăţătura cea mai atacată, căreia teologii adventişti cu greu îi pot lua apărarea, şi este de înţeles în lipsa Duhului Sfânt în biserică, este cea despre sanctuarul ceresc. La începutul anilor 1980, Desmond Ford a făcut prăpăd în biserica adventistă, atacând frontal şi în forţă pilonul adventismului - învăţătura cu privire la cei 2300 de ani şi la sanctuarul ceresc. Teologii adventişti nu i-au putut face faţă, atât de logice şi de puternice păreau a fi argumentele aduse de el împotriva modului cum s-a împlinit marea profeţie a celor 2300 de ani!

Din păcate, nici astăzi şi nici într-un al timp în trecut teologia adventistă nu este şi nu a fost capabilă să susţină corect mesajul îngerului al treilea întru totul şi cu putere. Totul se întâmplă din cauza spiritului orb şi ticălos al laodiceanismului, care a devenit o boală incurabilă pentru mulţi. Ei bine, din cauza acestui spirit laodicean toate fecioarele dorm. El este specific doar fecioarelor nechibzuite, este caracteristica predominantă a acestora. Fecioarele înţelepte au aţipit şi ele, după cum ne spune Hristos, pentru că aşteaptă după o lumină mai clară care să le aducă în situaţia de a şti că este timpul când trebuie să se trezească. Această aşteptare însă le face să-şi piardă, într-o oarecare măsură, zelul şi chiar devoţiunea. Frecuşurile, luptele interne în bisericile adventiste pentru putere, vorbirea de rău, răceala în legăturile unul cu celălalt au favorizat de-a lungul timpului o stare de apatie dar şi de durere pentru cei înţelepţi, care se roagă cu încrederea că Dumnezeu le va da o înţelegere mai clară a datoriei lor. Şi ea va veni la timpul hotărât.

Aşadar, aţipirea din parabola celor zece fecioare se datorează spiritului orb laodicean, caracteristic doar fecioarelor nechibzuite, predominanta de altminteri a întregului mediul adventist de astăzi. Această stare de aţipire va dura până la miezul nopţii, când trebuie să se facă auzită strigarea: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Miezul nopţii este o consecinţă a stării de apostazie a Babilonului şi a întunericului moral al lumii în general. Când bisericile protestante din Statele Unite au respins mesajul primului înger din Apocalipsa, în 1844, ele au ajuns într-o stare de apostazie, numită în Scripturile adevărului Babilon!

Acum, ca să fie ţinut în frâu acest întuneric încă din faşă, Dumnezeu are nevoie de o redută a neprihănirii, de o biserică vie şi neprihănită, plină de Duhul lui Dumnezeu. Această biserică ar fi trebuit să fie, potrivit planului lui Dumnezeu, mişcarea aşteptătorilor din 1844. Numai că ea a eşuat în chemarea ei de a înainta din treaptă în treaptă a adevărului ce urma să fie descoperit. Când această redută a neprihănirii a devenit întuneric, atunci întunericul din Babilonul spiritual s-a accentuat şi chiar acutizat, căci de vreme ce Dumnezeu nu mai are un obstacol prin care să oprească răul din lume, atunci acesta va escalada la cote alarmante. Ce putem constata cu privire la ordinea în societate şi la morală, în pofida faptului că ţările occidentale superdezvoltate sau ţările mai puţin dezvoltate ale Europei răsăritene se pretind creştine? Răul a crescut direct proporţional cu rătăcirea şi apostazia bisericii care deţine solia îngerului al treilea!!

Există un tipar în Scripturi care ne ajută să pricepem că aşa se petrec lucrurile ori de câte ori cade în apostazie o biserică. Când ea ajunge plină de întuneric, atunci este vai şi amar pentru lume, căci răul nu mai poate fi oprit prin nimic, întrucât Dumnezeu nu mai are la îndemână instrumentul adecvat prin care să o facă. Bunăoară, din cauza neascultării permanente a bisericii iudaice, pe scena istoriei şi-au făcut apariţia cele patru mari imperii mondiale. Dacă ar fi ascultat şi ar fi trăit în neprihănire din generaţie în generaţie, atunci lumina adevărului trăit al lui Dumnezeu ar fi acoperit lumea, iar Israel ar fi devenit primul rod care are acces întâiul în cetatea cerească, înaintea restului lumii, după cum a promis Dumnezeu. "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!" Exod 15,17.

Putem observa foarte limpede că templul despre care se face vorbire nu este cel din Ierusalim, ci cel de sus, din Ierusalimul ceresc, singurul care este întemeiat de mâinile lui Dumnezeu!! Apoi, dacă biserica apostolică ar fi umplut lumea cu neprihănirea lui Dumnezeu, ea însăşi trebuind să fie mai întâi plină de lumina neprihănirii lui Hristos, ca trup spiritual, atunci nu ar mai fi existat niciodată papalitatea sau taina fărădelegii, pentru că pur şi simplu istoria umană ar fi luat sfârşit după înălţarea lui Isus şi vestirea Evangheliei tuturor neamurilor! Dar, când biserica apostolică a căzut în apostazie, pierzând chiar puterea care pune capăt păcatului şi fărădelegii, Duhul Sfânt, atunci pe scena istoriei şi-a făcut apariţia cel mai odios monstru posibil gândit de Satana. Când obstacolul neprihănirii a căzut, atunci întunericul a măturat în întreaga lume civilizată, aşa cum era cunoscută Europa la vremea aceea, până acolo încât cultura, artele, literatura etc. au stagnat timp de sute de ani sau aproape că au fost ca un lucru străin pentru oamenii analfabeţi!!

Biblia este foarte explicită în acest sens. Sub forma a şapte biserici ne este prezentată starea spirituală din interiorul bisericii lui Dumnezeu la un anumit moment dat, de fapt într-o anumită perioadă determinată de timp. Biserica apostolică este simbolizată prin albul unui cal; când decade ea devine roşie, apoi neagră şi, în cele din urmă, gălbuie. Se poate observa de către oricine că decăderea şi apostazia bisericii apostolice sunt prezentate în mod descrescător din punct de vedere al curăţiei!! Dacă ea ajunge taina fărădelegii, fiind plină de întuneric şi de moarte, atunci cum trebuie să fi fost lumea în care a domnit? Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu prin acest tipar repetat timp de peste două mii de ani, este că, ori de câte ori biserica Sa decade şi respinge lumina dăruită, lumea în care se află biserica decade din punct de vedere moral şi spiritual! Nu are cum să fie altfel, pentru că nu mai există un obstacol care să ţină în frâu răul din lume.

Aţipirea fecioarelor spuneam că se datorează spiritului ticălos laodicean. Apostazia şi minciuna introdusă prin acest spirit în biserica aşteptătorilor, nu a lăsat fără urme starea de lucruri din lumea în care biserica se afla. Aveau să ia naştere spiritul comunist, care a măturat prin toată Europa răsăriteană, cele două războaie mondiale, precum şi starea înspăimântătoare de lucruri prezentă în lume astăzi. Nu trebuie să ne ascundem după deget, căci tocmai aceasta este realitatea. Toate fecioarele încă dorm, unele, cele nechibzuite şi majoritare totodată, în neglijenţă şi nepăsare, iar cele înţelepte sunt lipsite de zel, încurcate fiind de starea tot mai gravă în care se află bisericile din mediul adventist.

Până nu se va ajunge la miezul nopţii, strigarea de trezire a fecioarelor nu se va face auzită. Acesta este punctul apostaziei maxime în mediul adventist şi în lumea care este gata să devină Babilonul cel mare!!

     "În noaptea istoriei acestui pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci din ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere, şi îngrozite vor rămâne în afara sălii de ospăţ...
     Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii - ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi Lot ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii chiar înaintea venirii Fiului omului. Arătând spre acest timp, Scripturile arată că Satana va lucra cu toată puterea, cu >toate amăgirile nelegiuirii<. 2Tesaloniceni 2,9-10. Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii, un întuneric de nepătruns, nesigur, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plânsului, o noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 13, 19.

Toţi credincioşii din mediul adventist, simbolizaţi prin cele zece fecioare, aşteaptă marele eveniment al venirii lui Hristos. Toţi deţin şi cunosc solia îngerului al treilea, fapt care îi face să aibă o credinţă curată, dar numai cei înţelepţi înţeleg acest mesaj preţios, fiind plini de Duhul Sfânt, căci una este să ştii, şi cu totul alta este să înţelegi, astfel încât ceea ce înţelegi să devină parte din tine, viaţă pentru suflet!! Strigarea de la miezul nopţii reprezintă marea strigare a îngerului din Apocalipsa 18,1-5, care reia practic tema mesajului primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu deosebirea că acum se anunţă căderea Babilonului cel mare! "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<."

Această strigare va iniţia o mişcare de trezire în întreg mediul adventist. Glasul leviţilor spirituali, asemenea glasului lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot unde este prezent adventismul. Aceşti leviţi, de fapt fecioare înţelepte, sunt primii care-şi înţeleg datoria exact la timpul hotărât de Dumnezeu. Se iniţiază astfel o mare mişcare de trezire în sânul adventismului care apoi se va întinde în toată lumea. Până la momentul când este introdusă această strigare, nici un credincios adventist nu va şti dacă este pregătit aşa cum se cuvine sau nu pentru venirea lui Hristos. Când glasul răspicat se face auzit, numai sub auspiciile puterii colosale a Duhului Sfânt, fiindcă nu va purta amprenta omenească o astfel de mişcare, atunci este timpul când rând pe rând fecioarele nechibzuite realizează că nu sunt pregătite pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Vin marile încercări, ce fac ravagii în adventismul laodicean, precum ameninţările, amenzile, mituirea prin propunerea unor poziţii de răspundere, apoi se trece la o persecuţie mai puternică prin decretul prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea, pentru ca apoi totul să culmineze cu înspăimântătorul decret al morţii în faţa căruia cad toate fecioarele nechibzuite care vor mai fi rămas pe cale.

     "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

     "Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
     Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 13, 14.

Încercarea finală despre care se vorbeşte în declaraţia de mai sus este chiar decretul morţii, care aduce cu sine şi încheierea timpului de har când trebuie să ia sfârşit şi judecata de cercetare a celor vii! Biserica ce va rezulta în urma tututor acestor încercări greu de descris astăzi, va fi cei 144.000, toate fecioarele înţelepte care în timp de linişte au ştiut să profite pentru a-şi umple vasele de rezervă cu uleiul sfânt. Orice grupare sau biserică din mediul adventist, astăzi, care susţine că este biserica ce va încheia lucrarea, susţine un lucru neadevărat, fiindcă mântuiţi vor fi doar fecioarele înţelepte care se găsesc peste tot în mediul adventist, indiferent de numele grupării din care face parte, la care se adaugă grosul oştirii lui Dumnezeu din Babilonul cel mare!!! Ar trebui să fie clar că strigătul de la miezul nopţii se va face auzit în tot tărâmul adventist, şi că nu va fi ceva specific doar bisericii adventiste ca parte a acestui mediu.

Aşadar, a doua împlinire a parabolei celor zece fecioare are de-a face cu acelaşi mediu în care şi-a găsit împlinirea întâiaşi dată, adică mediul adventist, deoarece este singurul mediu sau tărâm din creştinism care deţine solia îngerului al treilea. Este singurul care are învăţătura privitoare la sanctuarul ceresc, această învăţătură fiind şi pilonul central al adventismului. Numai prin această solie a îngerului al treilea poate trezi Dumnezeu ambele categorii de fecioare şi numai acest mesaj plin de putere va putea deveni o mare strigare sau o mare avertizare pentru întregul pământ. În acest mesaj va fi cuprinsă lumina privitoare la caracterul lui Dumnezeu într-un fel absolut deosebit. Va fi evidenţiată neprihănirea lui Hristos în lumina crucii şi a Sabatului, ca niciodată înainte, Sabatul fiind înţeles aşa cum trebuie ca fiind semnul puterii creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.

     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. 

     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 21-24.

     "Noi toţi trebuie să studiem ca niciodată înainte parabola celor zece fecioare. Cinci dintre ele erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Cele înţelepte au luat ulei în vasele lor împreună cu candelele lor. Acesta este uleiul sfânt reprezentat în Zaharia. (Citat din Zaharia 4,11-14). Această reprezentare este de cea mai mare însemnătate pentru aceia care pretind a cunoaşte adevărul. Dar dacă nu practicăm adevărul, noi nu vom primi uleiul sfânt care curge prin cele două ţevi de aur. Uleiul este primit în vase pregătite pentru ulei. Duhul Sfânt în inimă este cel care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul..." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1179.

O întârziere nedorită din cauza spiritului laodicean

Parabola celor zece fecioare scoate la iveală un adevăr cutremurător, legat de întârzierea Mântuitorului. Potrivit primei împliniri a acestei parabole aparenta "zăbavă" sau întârziere trebuie înţeleasă în mod corect ca fiind lipsa înţelegerii lămurite din partea aşteptătorilor a evenimentului referitor la faptul că "venirea" lui Isus trebuie să aibă loc în 22 octombrie 1844. Faptul că Isus nu a venit în primăvara anului 1844, a produs o dezamăgire amară. Numai că Isus oferă o mână de ajutor celor credincioşi, fiind ajutaţi să priceapă că evenimentul mult aşteptat trebuie să aibă loc toamna, deoarece decretul de rezidire a Ierusalimului a fost emis în toamna anului 457 î.Hr. Ceea ce nu a reuşit să facă Isus, a fost că nu a putut risipi întunericul înţelegerii greşite legat de venirea Mirelui, care se petrecea de fapt în cer şi nu pe pământ.

Din cauza unei singure idei greşite adânc înrădăcinate în conştiinţa credincioşilor şi implicit a bisericii, se pot produce dezamăgiri greu de descris şi de îndurat. După ce s-a produs şi a doua dezamăgire, aproape insuportabilă, a venit şi înţelegerea corectă a evenimentului petrecut în toamna anului 1844, şi anume faptul că Isus a intrat la Tatăl pentru nunta cu biserica Sa şi, după isprăvirea acesteia, pentru finalizarea ei prin primirea împărăţiei slavei. Pe fondul acestei nunţi indispensabile, are loc lucrarea de judecată a bisericii lui Hristos din toate veacurile şi implicit a sanctuarului ceresc. Toţi credincioşii care au rămas lângă toate adevărurile descoperite au format o nouă biserică ce, peste timp, avea să poarte numele de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea aducea cu sine Evanghelia referitoare la o lucrare de curăţire a tuturor "fiilor lui Levi", mai înainte de a se ajunge la proclamarea referitoare la primirea semnului fiarei şi a numărului numelui ei!!

Această solie fabuloasă se desfăşoară în două etape: una de pregătire a bisericii pentru a deveni fără pată şi desăvârşită în plan moral şi spiritual, iar cealaltă vizează o proclamare mondială referitoare la toate păcatele Babilonului cel mare şi la consecinţele primirii semnului acestuia de către toţi cei ce-l compun! Această proclamare nu s-a făcut auzită niciodată până în ziua de astăzi. Parabola celor zece fecioare ne arată că după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, toate fecioarele se trezesc şi îşi pregătesc candelele, semn că urmează o lucrare de cercetare şi de cunoaştere a Scripturilor potrivit noilor descoperiri cu privire la înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei veşnice, ce trebuia să se facă auzită la timpul sfârşitului!

Spiritul celor ce rămăseseră ferm lângă Cuvântul lui Dumnezeu în acele ceasuri de încercare, este asemănător spiritului care a brăzdat inimile credincioşilor în Ziua Cincizecimii. A fost cu adevărat o mişcare condusă de Dumnezeul cerului, în pofida ambelor dezamăgiri şi în pofida împuţinării făţişe a celor ce îmbrăţişaseră mesajul legat de venirea Mirelui. "Dintre marile mişcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de cursele lui Satana aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 30.

Acum, după ce înţeleseseră că Isus a intrat la Tatăl, puţinii credincioşi care mai rămăseseră trebuiau să-şi ia Bibliile şi să cerceteze profund mesajul decoperit pentru a-şi înţelege noile îndatoriri. Profeţia indica clar că, după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25.7. Acum li se descoperise de ce nu venise Isus, precum şi lucrarea pe care tocmai o începuse în templul ceresc. Dacă toţi acei credincioşi ar fi studiat cu rugăciune şi seriozitate Scripturile, atunci un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lor, pregătindu-se astfel calea pentru venirea literală a Mântuitorului chiar în zilele lor, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea!!

O altă profeţie extraordinară descoperea că lor li se pusese o uşă deschisă înainte. Având spiritul ucenicilor din Ziua Cincizecimii, atunci este lesne de înţeles că aveau nevoie să primească noi înţelegeri ale datoriei lor, astfel încât să fie pregătiţi să-l întâmpine literalmente pe Domnul lor cu inimi curate. Spiritul filadelfian era caracteristica acestor puţini credincioşi, care se mai bucurau în mijlocul lor şi de un profet autentic, dovada cea mai vie că Dumnezeu intenţiona să încheie lucrarea în ei şi pe pământ repede, fără zăbavă şi în neprihănire!! "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu<." Apocalipsa 3,7.8.

Aveau acum tot ce le trebuia să încheie lucrarea în triumf: o nouă înţelegere a Evangheliei, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt şi un profet care să le călăuzească paşii. Nu trebuia decât să umble potrivit luminii care era necesar să se adauge zilnic în inimile lor. Care ar fi fost finalul unui asemenea drum? Iată ce spune profeţia: "...cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa". Matei 25,10. Pe cale, fecioarele neînţelepte s-ar fi pierdut, fiindcă în lumina prezenţei Duhului Sfânt şi a înţelegerii noilor îndatoriri, ţi se descoperă şi defectele de caracter la care trebuie să renunţi. Profeţia descoperă limpede faptul că fecioarele nechibzuite nu aveau ulei de rezervă, deci binecuvântarea prezenţei Duhului Sfânt în inimă!! Imediat după închiderea uşii harului ar fi urmat evenimentele specifice timpului strâmtorării lui Iacov. Profeţia specifică bisericii Filadelfia clarifică acest aspect într-un mod grăitor: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit". Apocalipsa 3,10.9.

Cu toate acestea, în pofida acestor profeţii clare, noi totuşi ne aflăm în această lume. Ceva deosebit de grav trebuie că s-a întâmplat. "Zăbava" Mirelui s-a transformat într-un lung timp de amânare a celei de a doua veniri, fiindcă mireasa nu şi-a făcut datoria; nu a mers din lumină în lumină. Ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă aşteptare între timpul pentru pregătirea bisericii Filadelfia, după 22 octombrie 1844, şi a doua venire literală a lui Isus, a devenit un îndelung timp de întârziere care continuă, din nefericire, şi astăzi! Ce s-a întâmplat?

Cu ceva timp în urmă, când am luat în discuţie cartea pecetluită pe care numai Mielul lui Dumnezeu o putea desigila, arătam că Hristos a făcut tot ce i-a stat în putinţă să curme desfăşurarea istoriei bisericii aşa cum o cunoaştem, în dorinţa Lui de a isprăvi cu păcatul, dar numai cu condiţia ca biserica Lui, în calitate de trup spiritual, deci toată, să asculte de El întocmai! Dacă biserica apostolică ar fi înaintat din lumină în lumină, atunci cartea Apocalipsa nu ar fi fost scrisă niciodată!!! Nu mai era nevoie să fie desigilată cartea lui Daniel; acea istorie întunecată, plină de suferinţă şi de persecuţie pe care avea să o îndure biserica lui Dumnezeu pe parcursul celor 2300 de ani, ar fi rămas pecetluită. Condiţia era însă ca biserica apostolică să termine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ în neprihănire. Avea toate condiţiile pentru aşa ceva. Dar, pentru că la orizont deja se profila taina fărădelegii, în care avea să se transforme chiar biserica apostolică, prin apostazie, Isus, din prea mare milă, a desigilat cartea lui Daniel, în viziune profetică, tot prin simboluri, lui Ioan cel iubit pe insula Patmos.

Din cauza întunericului risipit de papalitate peste Europa, înţelesul acestei descoperiri uimitoare avea să rămână ascuns timp de veacuri până la timpul sfârşitului, când un potop de lumină trebuia să inunde minţile primitorilor. Şi a venit chiar spre finele celor 2300 de ani, când trebuia să se ştie că începe judecata de cercetare şi că Tatăl a făcut nuntă Fiului Său pentru ultima oară. Uşa deschisă pusă înaintea bisericii Filadelfia este uşa simbolică care dă în sfânta sfintelor din templul ceresc, acolo unde Isus şi-a început lucrarea de Mare Preot prin curăţirea sanctuarului ceresc, prin judecată!! Ea este mărturia cea vie, ca profeţie împlinită deja, că toţi credincioşii aşteptători din 1844 s-au aflat sub călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ei au fost chemaţi, măcar în al doisprezecelea ceas, să curme istoria bisericii şi păcatul, mai întâi în inimile lor, prin care să se facă posibilă în sfârşit venirea literală a Mântuitorului.

Le-a pus la dispoziţie un profet autentic, dovedit, după cum am arătat deja, prezenţa incontestabilă a Duhului Sfânt şi uşa deschisă prin care aveau acces la tot ceea ce Cerul avea pregătit pentru ei să încheie în neprihănire lucrarea. În felul acesta, avem încă o dovadă că Isus a făcut tot posibilul să sfârşească lucrarea cu biserica Filadelfia sau mai bine spus cu toţi acei credincioşi care fuseseră îmbibaţi cu spiritul filadelfian. Hristos ne învaţă că biserica Sa, de-a lungul timpului, trebuia să treacă prin şapte etape în periplul său înainte de a încheia cu păcatul şi cu lumea aceasta. Cu alte cuvinte, El a căuta să împiedice, măcar în al doisprezecelea ceas, ultima etapă în care trebuia să intre biserica. Este vorba de etapa sau faza laodiceană!! Spiritul filadelfian, plin de credinţa care lucrează prin iubire, de neprihănirea cea vie a lui Hristos şi de prezenţa Duhului Sfânt şi a discernământului spiritual nu trebuia să se piardă, iar biserica să ajungă în faza laodiceană, lipsită cu totul de aceste trei elemente esenţiale.

Da, Hristos a încercat încă o dată, ca şi în timpul bisericii apostolice, să împiedice cursul istoriei bisericii, punând la dispoziţia credincioşilor acelui timp o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide!! Dar, cu toate acestea, biserica aşteptătorilor a întârziat venirea Mirelui. Ceea ce trebuia să fie doar o zăbavă, o scurtă întârziere în vederea pregătirii rapide a bisericii pentru întâlnirea cu Mirele mult aşteptat, a devenit o amânare lungă, foarte lungă, atât de lungă încât continuă şi astăzi!!

Starea de spirit a filadelfienilor a devenit fără ca ei să bage de seamă, deşi profetul a avertizat în acest sens, starea de spirit caracteristică bisericii Laodicea. Că lucrarea Evangheliei trebuia să se încheie la scurt timp după marea dezamăgire, din toamna anului 1844, şi că tot ceea ce am afirmat este în ton cu această realitate, este dovedit cu prisosinţă în cuvintele următoare: "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap.  O lucrare de reformă, par. 19.

O altă mărturie asemănătoare, plină de înţeles, este aceasta: "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmat strâns uniţi pe calea deschisă de providenţa lui Dumnezeu, care se deschidea pentru ei, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt lumii, atunci ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrare cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i da poporului Său răsplata." Evanghelizare, cap. Motivul întârzierii celei de a doua veniri, subcap. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu dau greş, par. 3.

Aşadar, motivul întârzierii lui Hristos atât de mult timp se datorează ultimei etape din periplul bisericii pe pământ, în care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată cu aşa mari binecuvântări puse la dispoziţie, numită biserica Laodicea!!! Credincioşii care ar fi trebuit să-şi însuşească solia îngerului al treilea, care le descoperea tot ce făcea Hristos în templul de sus, au ajuns să piardă tocmai Evanghelia veşnică, miezul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi să devină Laodicea! În pofida prezenţei profetului în mijlocul lor, au pierdut credinţa care lucrează prin dragoste, adică Evanghelia; neprihănirea lui Hristos, adică esenţa Evangheliei veşnice; şi prezenţa Duhului Sfânt, Cel care face ca Evanghelia să fie puterea creatoare a lui Dumnezeu, împreună cu discernământul spiritual care le-ar fi clarificat noile îndatoriri ce i-ar fi făcut gata să-l întâmpine pe Mirele ceresc!!

Împietrirea inimii a fost una din cauzele care i-a determinat pe credincioşii acelui timp să umble în căile descoperite ale Domnului. În felul acesta, împlinirea parabolei profetice a celor zece fecioare avea să aibă legătură şi să cuprindă ca un lucru nedorit de Cer şi etapa numită biserica Laodicea! Pare incredibil, dar e adevărat. Aşteptătorii sau adventiştii, aşa cum se numeau, au devenit laodiceeni, lucru cu care în mod incredibil se laudă, în încercarea de a demonstra lumii că sunt ultima biserică din şirul celor şapte cu care Dumnezeu va încheia lucrarea!! Dar, cum să reuşeşti aşa ceva câtă vreme Hristos este ţinut afară, iar Evanghelia este o lipsă acută în mijlocul laodiceenilor?! Cum te poţi numi ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără prezenţa Aceluia care o poate aduce la final, adică fără prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt?

Iată cum glăsuie mărturiile lăsate peste timp de profetul mişcării aşteptătorilor care au alunecat în deruta laodiceană:

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii... Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Mesajul către biserica laodiceană se aplică tuturor acelora care au avut o mare lumină şi multe oportunităţi, dar pe care totuşi nu le-au apreciat." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către biserica laodiceană ni se aplică în mod deosebit nouă ca popor." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către laodiceeni se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut o mare lumină, dar n-au umblat în ea." Solii alese, vol. 2, cap. Acreditarea divină, subcap. Solia către laodiceeni, par. 1.

Aceste mărturi vii sunt cât se poate de elocvente, vorbesc de la sine şi nu pot fi înţelese greşit. Istoria bisericii s-a prelungit cu o ultimă etapă, pe care Hristos a căutat atât de mult s-o împiedice. De acum înainte, parabola celor zece fecioare se va întreţese cu spiritul laodicean, lipsit cu totul de puterea de viaţă a Evangheliei veşnice şi de prezenţa lui Hristos, fără de care este imposibilă "strigarea cea mare a celui de al treilea înger". Timpul de zăbovire al Mirelui, atât de îndelungat, trebuie pus pe seama aţipirii bisericii adventiste, de fapt, după cum vom vedea, a întregului mediu adventist, fiindcă nu numai biserica adventistă face obiectul parabolei celor zece fecioare şi a bisericii laodiceene, ci întregul mediu adventist, aşa cum este el astăzi!! Aţipirea adventismului se datorează spiritului bolnav laodicean, căci dacă nu ar fi o boală, atunci Martorul Credincios nu ar pomeni despre alifia pentru ochi!

Aşadar, întârzierea Mântuitorului are o strictă legătură cu şi se datorează în mod deosebit spiritului laodicean, o caracteristică nedorită a ultimei etape în care se găseşte biserica la timpul sfârşitului - etapa laodiceană.

Prima împlinire a parabolei celor zece fecioare

Am văzut deja că această parabolă profetică nu poate fi înţeleasă fără sprijinul altor profeţii, care stabilesc cadrul şi timpul pentru împlinirea şi desfăşurarea ei. Cel mai cert lucru cu putinţă, în legătură cu această parabolă, este că ea se aplică bisericii din timpul sfârşitului, profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8,14, fiind grăitoare în acest sens. Cele zece fecioare îşi iau candelele şi ies în întâmpinarea Mirelui ceresc, lucru despre care putem spune că nu avea cum să se întâmple cu biserica apostolică, sau cu biserica martirilor din Evul Mediu, ori cu biserica reformatorilor, întrucât chiar dacă şi-au luat Biblia, ieşirea în întâmpinarea Mirelui nu a avut loc, pentru că nu sosise nicicum timpul pentru judecată, pentru judecata de cercetare care debutează cu începerea lucrării de mijlocire a lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului ceresc!

După cum vom vedea, prima împlinire a acestei parabole nu are nimic de-a face cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, chiar dacă parabola descoperă şi această realitate. Un studiu onest, atent şi deosebit de minuţios ne ajută să înţelegem corect mesajul parabolei doar dacă ţinem seama şi de alte profeţii pe care le-am menţionat deja în studiile trecute. Dacă legăm toate acele profeţii între ele, atunci va fi înţelept să constatăm că prima împlinire a parabolei are de-a face, mai întâi, cu o lucrare de judecată, fără de care a doua venire a lui Isus este imposibilă. Judecata este o necesitate obiectivă şi de dorit în contextul timpului sfârşitului.

Noi am văzut că profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8, se însoţeşte cu profeţia despre venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, din Daniel 7, ca să facă judecată bisericii Sale. În Maleahi 3 ni se descoperă ce anume săvârşeşte Hristos în sfânta sfintelor din templul ceresc. Acum, dacă la sfârşitul celor 2300 de ani sfântul locaş sau templul ceresc trebuie curăţit, atunci este necesar ca această lucrare să se înfăptuiască printr-o lucrare de judecată a bisericii sau a casei lui Dumnezeu din toate veacurile. Apocalipsa 14 arată desluşit către timpul sfârşitului celor 2300 de ani, care introduc chiar judecata despre care vorbim. "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!>" Apocalipsa 14,6.7.

În Apocalipsa 12 este descoperit faptul că biserica lui Hristos este hrănită în pustie, în locurile ferite de furia ticăloasei Izabela, timp de 1260 de ani, adică "o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi". Apocalipsa 12,14. Spre sfârşitul acestei perioade şarpele încearcă s-o anihileze, numai că "pământul" oferă ajutor şi scăpare femeii simbolice, adică bisericii lui Hristos, sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea. Perioada de persecuţie papală a celor 1260 de ani se încheie cu ceva timp înainte de a se sfârşi cei 2300 de ani, potrivit spuselor lui Hristos: "...dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Asta înseamnă că în acest interval de timp, începând cu jumătatea sec. al XVII-lea, când de fapt ia sfârşit persecuţia papală, şi până la încheierea celor 2300 de ani, la jumătatea sec. al XIX-lea, biserica lui Hristos trebuie să-şi găsească refugiul pe tărâmul "pământului", care o adăposteşte cu braţele deschise!

Apocalipsa 13, a doua parte, ne indică locul precis unde biserica refugiată şi-a găsit bine adăpostul. Acest tărâm binecuvântat este fără îndoială America de Nord, mai precis teritoriul ospitalier al Statelor Unite ale Americii. În Daniel 7 se precizează foarte limpede că, după ce papalitatea, simbolizată prin cornul cel mic, face prăpăd în biserica lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, la sfârşitul acestei perioade urmează judecata! "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata..." Daniel 7,25,26.

În Matei 24, Hristos ne spune când are loc împlinirea profeţiei lui Ioel privitoare la semnele în soare, în lună şi în stele. "Îndată după acele zile de necaz..." Matei 24,29, adică imediat după ce se termină persecuţia papală, înainte de anul 1798, an când se sfârşesc în realitate cele 1260 de zile profetice. În intervalul cuprins între 1755 şi 1844 trebuie să aibă loc toate aceste semne prevestitoare pentru marele eveniment al împlinirii profeţiei celor 2300 de ani. Aceste semne, despre care am vorbit pe larg când am abordat adevărul despre perioada Sardes, sunt: marele cutremur de pământ de la Lisabona, din 1755; întunecarea soarelui şi a lunii, din 1780; şi, în ultimă instanţă, căderea de stele sau ploaia meteorică, din 1833. Devine clar, deci, că la sfârşitul împlinirii acestor semne trebuie să aibă loc judecata, fiindcă despre ea ne vorbeşte Daniel.

Când toate aceste semne se împlineau, biserica lui Hristos deja se afla pe tărâmul Noii Lumi - America. Ultimele două semne au loc pe teritoriul unde se afla chiar această biserică refugiată, ce deja îşi întemeiase un stat liber de papalitate. Dacă aici se afla biserica, atunci în mod firesc putem concluziona că Dumnezeu trebuie să fi făcut totul pentru înştiinţarea ei că un mare eveniment va avea loc cu certitudine şi cu precizie demnă doar de Dumnezeu. Ei bine, evenimentul descris în Apocalipsa 14,6.7 trebuie că are loc doar după ce biserica refugiată este primită pe un pământ ospitalier, într-un ţinut liniştit şi departe de furia Izabelei nelegiuite. Din moment ce Apocalipsa 12 ne vorbeşte despre prigoana bisericii şi refugierea acesteia pe un tărâm primitor şi de vreme ce Apocalipsa 13, partea a doua, ne introduce chiar tărâmul pe care se refugiază biserica aceasta prigonită, care va deveni fiara ce va vorbi asemenea balaurului, practic o icoană a papalităţii medievale, atunci este lesne de priceput că Apocalipsa 14 trebuie să surprindă ceea ce se întâmplă în mijlocul bisericii refugiate!!

În Apocalipsa 10, despre care am discutat cu ceva timp în urmă, se lămureşte faptul că îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui în zilele "când nu va mai fi nici o zăbavă" adică exact la momentul când timpul profetic, zăbava în cazul nostru, s-a încheiat!! Vezi Apocalipsa 10,5-7. Tot aici se pomeneşte despre pecetluirea spuselor celor şapte tunete. Ceea ce au spus aceste tunete are strictă legătură cu îngerul al şaptelea şi cu lucrarea lui de a vesti sfârşitul tainei lui Dumnezeu, o lucrare care practic are de a face cu curăţirea templului ceresc. Cum Hristos, îngerul cel puternic, ţine în mâna Sa o cărticică, şi cum aceasta nu poate fi decât cartea desigilată a lui Daniel, pentru că aşa ne învaţă Scripturile, atunci înseamnă că spusele celor şapte tunete, ce dau farmec sunetului de trâmbiţă al îngerului al şaptelea, trebuie să descopere partea profetică cea mai importantă din cartea lui Daniel, care a rămas sigilată foarte multă vreme. Or, această parte profetică vizează tocmai profeţia celor 2300 de ani. "Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." Daniel 8,26. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4.

Atunci, în virtutea tuturor celor afirmate până acum, devine clar că la vremea sfârşitului spusele celor şapte tunete, privitoare la evenimentul curăţirii templului ceresc, trebuie făcute cunoscut sau descoperite printr-o mare strigare. Mesajul celor şapte tunete este descoperit frumos în Apocalipsa 14,6-8 prin simbolul a doi îngeri care vestesc despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu, cât şi despre rezultatul firesc al respingerii Evangheliei veşnice tocmai de biserica refugiată pe noul tărâm al făgăduinţei, lucru care o aduce în situaţia de a deveni Babilon, primul pas pe care-l face înspre vorbirea ei cu glas de balaur peste timp!!

Ca să înţelegem bine experienţa bisericii la vremea aceea, Hristos ne zugrăveşte această fază a istoriei bisericii, în apropierea împlinirii profeţiei despre curăţirea sanctuarului la sfârşitul celor 2300 de ani, prin simbolul bisericii Sardes. El spune astfel despre spiritualitatea ce o caracteriza: " Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: >Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine<." Apocalipsa 3,1-3.  Din punct de vedere spiritual, biserica era moartă. Semnele despre care am vorbit mai la început au avut menirea să trezească interesul tuturor celor ce voiau să înţeleagă timpul în care trăiau şi mai cu seamă interesul asupra studierii Bibliei.

În mijlocul acestei biserici trebuia să se facă auzit mesajul primilor doi îngeri. Toţi aceia care urmau să ia aminte la el, aveau să formeze o nouă biserică. "Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele." Apocalipsa 3,4. Aceştia au înţeles şi au acceptat că un mare eveniment trebuie să se petreacă chiar în zilele lor, un eveniment pe care, din păcate, l-au asociat în prima fază cu venirea literală a lui Hristos pe norii cerului, din cauza unei concepţii greşite cu privire la termenul "sfântul locaş", din Daniel 8,14. Îngerul, în profeţie, este un simbol al unei mişcări, iar primul înger din Apocalipsa 14 indica spre o mare mişcare de trezire în Statele Unite, mişcare iniţiată de un fermier sincer şi curajos, baptist, pe nume William Miller. El descoperise printr-un studiu foarte eficient şi minuţios că profeţia celor 2300 de ani se va sfârşi în primăvara anului 1844. Calculele sale erau absolut corecte. Din 1831 când a vestit prima oară acest mesaj şi până în primăvara anului 1844 mesajul lui a trezit toată America.

El spunea răspicat că Isus îşi va face apariţia literală în primăvara lui 1844. Din păcate, considera în mod eronat că "sfântul locaş" ce urma să fie curăţit reprezenta pământul. Credea că pământul urma să fie curăţit prin foc. Dar textul nu permite o astfel de interpretare, ci totul se baza pe concepţia populară a timpului referitoare la curăţirea prin foc a pământului la a doua venire a lui Hristos. Pe de altă parte, acelaşi text nu pomeneşte nicăieri despre o venire literală a lui Isus pe norii cerului. În Daniel 7 se spune lămurit că Isus intră la Tatăl mai înainte de a veni pe norii cerului. O lucrare de judecată trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pe pământ. În Matei 22 se spune foarte clar că cercetarea pe care o face împăratul are loc înainte de a avea loc ospăţul sau bucuria nunţii, adică înainte ca biserica să participe în mod fizic la ospăţul din cetatea Noul Ierusalim, despre care am vorbit!

Aceste lucruri, Miller nu le înţelesese. Mersese pe ideea populară a curăţirii pământului prin foc şi venirea literală a lui Isus. Pe când profeţiile lui Daniel vorbeau lămurit despre o curăţire a templului din cer prin intrarea sau venirea Fiului lui Dumnezeu la Tatăl, pentru judecată. Toate aceste aspecte fine sunt descoperite în parabola celor zece fecioare. Aici este pusă în evidenţă cel mai bine experienţa acelei mişcări care tocmai se forma ca urmare a vestirii primilor doi îngeri din Apocalipsa 14! "Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase." Matei 25,1-4.

     "Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Când biserica protestantă din Statele Unite, în mijlocul căreia s-a făcut auzită solia primului înger, a respins Evanghelia cea veşnică, atunci a urmat a doua solie care a evidenţiat această respingere şi care a scos în evidenţă că acea biserică doreşte să rămână în starea de mort spiritual. Astfel, ea devine Babilon spiritual, alături de Biserica Catolică, iar aceia care au socotit că mesajul acestor doi îngeri ce cuprinde rostirea celor şapte tunete este prea preţios ca să îl respingă, au format o nouă mişcare ce avea să poarte numele de mişcarea adventistă, adică mişcarea celor ce aşteaptă pe Domnul Isus ca să vină pe norii cerului. Cu aceştia se împlineşte la timpul respectiv parabola profetică a celor zece fecioare. Ei îl aşteptau literalmente pe Isus, numai că în acea primăvară nu se întâmplă nimic. A urmat, după cum e firesc în astfel de situaţii, o mare dezamăgire.

Timpul aşteptării Mirelui lor în această etapă despre care am scris este frumos zugrăvit în parabolă ca fiind ieşirea tuturor fecioarelor înaintea Mirelui. Când Miller a vestit că Hristos vine pe nori în primăvara anului 1844 toţi cei ce au luat aminte la această vestire au făcut totul, s-au pregătit pentru acest mare eveniment, fără să ştie ce-i aşteaptă. Tot parabola celor zece fecioare spune că "mirele zăbovea". Ei au scăpat din vedere acest aspect, pe care oricum probabil nici nu l-ar fi înţeles atunci, căci nici nu aveau cum deoarece nu pricepeau încă în mod desluşit ce implicaţii are această parabolă, cum şi alte profeţii dezbătute în acest studiu. Credincioşii aceştia sinceri erau un amestec a două categorii de fecioare înţelepte şi fecioare nechibzuite. Cei nechibzuiţi nu aveau o experienţă vie, personală cu Dumnezeu, nu experimentaseră credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său care nu se clatină în faţa nici unui lucru, a vreunei dezamăgiri sau întârzieri, după cum descoperea parabola celor zece fecioare.

Primăvara anului 1844 a trecut şi nu a avut loc evenimentul mult aşteptat. A urmat o mare dezamăgire pentru toţi. Numai că cei înţelepţi au analizat din nou, cu mai multă atenţie dovezile prezentate în Scripturi referitoare la curăţirea sanctuarului. Pur şi simplu nu puteau renunţa la experienţa trăită şi la soliditatea, claritatea şi fundamentul vestirii ce se făcuse auzită în acei ani. Erau absolut convinşi că cei 2300 de ani se sfârşesc în 1844; dar, cu toate acestea, pricepeau că mai e încă ceva ce nu înţeleg, şi doreau să ştie ce. Aşa că această dezamăgire este suprinsă în parabola fecioarelor ca fiind zăbovirea sau întârzierea Mirelui. "Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit." Matei 24,5.

Apoi a urmat strigătul de la miezul nopţii: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Eforturile credincioşilor adevăraţi precum şi aşteptarea lor plină de încredere au fost răsplătite prin vestea aceasta extraordinară, care le arăta că venirea lui Isus nu poate avea loc în primăvara anului 1844, ci în toamna aceluiaşi an!! Samuel Snow, cel care a introdus strigătul de la miezul nopţii, a înţeles că decretul lui Artaxerxe Longimanus a intrat în vigoare de fapt în toamna anului 457 î.Hr. Asta însemna că venirea Mirelui trebuia să fie toamna. Potrivit calculelor sale, sfârşitul celor 2300 de ani se încheia fix în 22 octombrie 1844. Atunci cădea sau îşi găsea corespondentul ziua a zecea a lunii a şaptea calendarului ebraic, ziua care stabilea Yom Kippur. În baza acestei noi înţelegeri, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25,7. Entuziasmul a fost foarte mare, dovadă că mulţi şi-au abandonat recoltele şi nici măcar nu s-au pregătit corespunzător pentru iarnă.

Când data respectivă a sosit, evenimentul mult aşteptat nu a avut loc, căci nici nu avea cum, întrucât profeţia specifica limpede că Isus intră la Tatăl în cer, şi nu că vine pe pământ. A urmat cea mai cruntă dezamăgire trăită vreodată de vreun credincios, după marea dezămăgire experimentată de ucenicii lui Isus, care pur şi simplu nu se aşteptau şi nici nu credeau că Isus va fi răstignit, deşi El le spusese de cel puţin două ori acest lucru!! Din cincizeci de mii de adepţi ai celei de a doua veniri, urmare acestei crunte dezamăgiri, mai rămăsesere aproximativ o sută!!! A fi fecioară înţeleaptă înseamnă a fi pregătit pentru evenimente mai puţin aşteptate şi a le face faţă prin credinţă goală; înseamnă chiar să fi capabil să înfrunţi ruşinea şi moartea când nu ai nici o dovadă palpabilă că Dumnezeu e lângă tine şi că rugăciunile tale sunt ascultate de El! Poate însemna să rămâi singur împotriva lumii, care în aparenţă are toate argumentele şi dovezile că tu eşti apostat, iar ea, lumea, cea credincioasă!! Înseamnă să fii adus în situaţia de a face faţă presiunii că tu eşti cel care aduce toate necazurile, din cauza unei învăţături pe care o consideri biblică.

Credincioşii vremii aceleia nu înţeleseseră că, înainte ca Isus să vină a doua oară, mai trebuie să aibă loc o lucrare de curăţire în templul ceresc, absolut necesară pentru pregătirea unei biserici curate, fără pată şi fără păcat, desăvârşită din toate punctele de vedere. Ei aveau nevoie de lumina care să le descopere noile îndatoriri, iar aceasta a venit prin Hiram Edson şi O.R.L. Crosier.

     "Dar oamenii nu erau gata încă să-l întâlnească pe Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să le îndrepte minţile către Templul lui Dumnezeu din ceruri şi, în timp ce ei îl urmau prin credinţă pe Marele lor Preot, în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii.
      Profetul zice: >Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite< (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.
     Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. >Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară< (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi >o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta< (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta >ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor< (Cântarea Cântărilor 6,10)." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 5-7.

Parabola celor zece fecioare îşi găseşte împlinirea, prima ei împlinire, pe bună dreptate şi în mod convingător în experienţa mişcării adventiste de la jumătatea sec. al XIX-lea. Împlinirea marii profeţii a celor 2300 de ani şi a evenimentului care o însoţea, a dat o nouă notă şi expresie împlinirii parabolei celor zece fecioare şi totodată a făcut şi trecerea sau saltul de la perioada Sardes la perioada Filadelfia. Hiram Edson avea să înţeleagă motivul dezamăgirii crunte din toamna acelui an, aşa cum Samuel Snow înţelesese motivul dezamăgirii din primăvara şi vara anului 1844.

Edson a realizat că Isus a intrat la Tatăl pe baza epistolei lui Pavel către evrei, cap. 8-10, care vorbeşte în mod desluşit despre existenţa unui cort sau templu în cer ce nu este făcut de mâini omeneşti, ci chiar de Domnul însuşi. A legat această descoperire uimitoare de profeţia lui Daniel privitoare la cei 2300 de ani şi a înţeles de ce Isus nu avea cum să vină în toamna anului 1844. Aşa s-a ajuns să se înţeleagă că Hristos de fapt a început judecata de cercetare în templul ceresc, înaintea Tatălui. Astfel, venirea Mirelui din parabola celor zece fecioare a căpătat semnificaţia prevăzută de Isus, aceea că Isus a intrat cu adevărat în sfânta sfintelor unde a început lucrarea de judecată şi curăţire a templului ceresc! Numai astfel are strălucire şi înţelesul corect parabola fecioarelor, în speţă prima ei împlinire.

Mesajul extraordinar al primilor doi îngeri din Apocalipsa 14, care anunţă sfârşitul celor 2300 de ani, prin judecata care trebuia să înceapă şi să preceadă a doua venire a Mântuitorului, pune în valoare parabola celor zece fecioare într-un fel unic. Rostul primei ei împliniri este de a scoate în relief experienţa bisericii care vesteşte şi acceptă totodată mesajul acestor îngeri în care este descoperit adevărul spuselor celor şapte tunete. Deci, ambele categorii de fecioare trebuie că ştiu semnificaţia mesajului care le-a făcut să iasă în întâmpinarea Mirelui la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, ele cunosc şi le este familiar mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, despre judecata de cercetare care se desfăşoară în sanctuarul ceresc.

Mireasa din parabola celor zece fecioare

Până acum am învăţat că parabola celor zece fecioare este o parabolă profetică; că cele zece fecioare reprezintă biserica din timpul sfârşitului, de fapt numai o anumită categorie de creştini, după cum vom vedea, care-şi zic că sunt ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, aceasta fiind de fapt numai o pretenţie; că Mirele este Hristos însuşi; şi că venirea Mirelui e considerată ca fiind, din punct de vedere biblic, începutul judecăţii de cercetare prin care se va duce la bun sfârşit lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc. Toate aceste realităţi au drept cadru o nuntă.

Fiindcă vorbim despre o nuntă, atunci trebuie să vorbim şi despre o mireasă. Am aflat, de asemenea, că mireasa lui Hristos trebuie să fie biserica, în calitate de trup spiritual. Potrivit parabolei profetice din Matei 22, cei poftiţi la nunta fiului de împărat sunt biserica, trupul spiritual chemat de Dumnezeu să intre în legătură de căsătorie cu Mântuitorul, Isus Hristos. În acest context, căsătoria reprezintă cu certitudine unirea lui Dumnezeu cu omul. Condiţiile intrării în unire deplină cu Hristos sunt cele descrise în Daniel 9,24, în rezumat fiind: încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice în inima fiecărui credincios care doreşte să intre în această căsătorie cu Mântuitorul!

Mai trebuie să ştim că legea lui Dumnezeu este fundamentul căsătoriei. Când aceasta a devenit legea Duhului de viaţă în inima celui credincios, atunci acest credincios a ajuns literalmente ucenicul lui Hristos, iar Hristos a devenit Dumnezeul lui mântuitor. Acum, dacă biserica va fi alcătuită numai din aceşti ucenici, după cum şi caută Dumnezeu de aproape şase mii de ani, atunci se poate spune fără putinţă de tăgadă că ea a devenit poporul lui Dumnezeu, soţia Mielului, fiind gata de strămutare la cer. "Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu." Ieremia 31.33.

Dar, nunta pe care o face Dumnezeu Tatăl Fiului Său, nu are în vedere doar aspectul deosebit de important al unirii sau căsătoriei dintre Dumnezeu şi om, aşa cum ne este descoperit în Matei 22. Prin această căsătorie Dumnezeu urmăreşte să pună punct definitiv păcatului în inimile credincioşilor Săi, a bisericii, pentru a facilita astfel venirea Mirelui pe pământ ca să-şi ia mireasa acasă, acolo unde de drept îi e locul! Toţi aceia care respectă cerinţele lui Dumnezeu fac dovada că poartă haina albă a neprihănirii, care este oferită în dar tuturor celor ce voiesc să devină moştenitori împreună cu Isus Hristos. Aceştia intră la nuntă, participă deci la căsătorie, prin credinţă mai întâi, căci lucrarea de judecată are loc în ceruri în timp ce mireasa, biserica, se află aici pe pământ. Judecata aceasta de cercetare are menirea de a arăta cine este îndreptăţit să moştenească viaţa veşnică, iar dacă ne referim strict doar la aceia dintre oameni care vor deveni cei 144.000, atunci această judecată îi va dovedi ca fiind primele roade fiind vrednici să primească al doilea sigiliu, al Marelui Preot, prin care se va arăta înaintea universului spectator şi oamenilor cine este mireasa cea vie de pe pământ, care a ştiut să se folosească de toate beneficiile puse la dispoziţie în sanctuarul ceresc pentru ele de Mirele ceresc!!

     "Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 12.

Ideea centrală a parabolei nunţii fiului de împărat cât şi a parabolei celor zece fecioare este că Dumnezeu va încheia lucrarea Sa pe pământ printr-o biserică ce deţine haina neprihănirii lui Hristos, o biserică fără pată, curată, desăvârşită, deci fără păcat. Ea va fi dovada vie că pe pământ este posibilă trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului în absolut orice împrejurări, ba chiar mai mult, chiar şi în împrejurări care nu mai necesită mijlocirea lui Hristos în sanctuarul ceresc, dacă ne referim la timpul lipsit de har, cunoscut şi ca timpul strâmtorării lui Iacov.

     "Prin haina de nuntă din parabolă, este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat >să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat< fără să aibă vreo >pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta<. Efeseni 5,27. Sfânta Scriptură ne spune că >inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor<. Apocalipsa 19,8. Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 13.

     "Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.
     Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. >Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară< (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi >o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta< (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta >ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor< (Cântarea Cântărilor 6,10)." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 6, 7.

Este un lucru stabilit, deci, că mireasa lui Hristos este simbolul bisericii de pe pământ, aceea cu care trebuie să încheie lucrarea în neprihănire şi desăvârşire. În Apocalipsa ni se spune lămurit că mireasa Mielului este biserica Sa. "Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat." (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)" Apocalipsa 19,7.8. Profeţia din Matei 22 scoate în evidenţă cel mai bine această realitate indubitabilă. Dar, cine este mireasa lui Hristos din Matei 25? Aici, biserica este înfăţişată sub simbolul a zece fecioare, care aşteaptă venirea Mirelui. Ele aşteaptă să se alăture alaiul nupţial, al miresei, potrivit specificului nunţii din anumite părţi ale Orientului!! Din acest motiv, devine clar ca lumina zilei că nu pot fi mireasa din parabola celor zece fecioare!!! (Din păcate, în traducerea cărţii Parabolele Domnului Hristos s-a strecurat o greşeală de traducere, în sensul că fecioarele sunt văzute ca aflându-se în apropierea casei mirelui, ceea ce nu este în conformitate cu originalul).

Intenţia lui Hristos prin parabola din Matei 25 nu este de a scoate în evidenţă atât de mult mireasa, care cade în plan secund, cât pregătirea şi experienţa pe care trebuie să o aibă cele zece fecioare, în calitatea lor de participante la nunta Mielului. Dar, pe de altă parte în Matei 22 se arată lămurit, întărit şi prin Apocalipsa 19,7.8, că biserica este mireasa lui Hristos! De ce în parabola celor zece fecioare biserica nu este reprezentată ca fiind tot mireasa? Din simplul motiv că nunta nu implică numai ideea de căsătorie între Dumnezeu şi om, în cazul nostru biserica Sa, ci şi primirea împărăţiei slavei Sale!!! Pur şi simplu acesta este adevărul. Nunta în accepţiunea Cerului înseamnă mai întâi unirea dintre Dumnezeu şi om, iar după ce această unire s-a săvârşit şi biserica a ajuns în starea prevăzută în profeţie, adică sfântă, fără păcat, fără pată sau vreo zbârcitură, deci desăvârşită în plan moral, se face posibilă primirea de către Hristos a împărăţiei slavei Sale, împărăţie pe care a predat-o provizoriu în mâinile Tatălui din momentul întrupării Sale în lumea păcatului!!

Astăzi, Tatăl este cel care administrează împărăţia slavei până când Hristos îşi va dezbrăca hainele preoţeşti şi le va îmbrăca pe cele împărăteşti, după ce va fi isprăvit judecata de cercetare şi îşi va fi încheiat lucrarea de slujire în sanctuarul ceresc! Ca să se facă posibil acest lucru, ca să devină realitate, Hristos trebuie să ajungă mai întâi în legătură de căsătorie, deci în unire desăvârşită cu biserica Sa de pe pământ, care este necesar să deţină haina nepărihănirii Sale, pentru că după ce prezintă această mireasă curată şi desăvârşită, prin judecată, Tatălui din cer, El să poată primi din nou din mâinile Tatălui împărăţia slavei ce i se cuvine de drept, în calitate de Creator şi Dumnezeu veşnic.

Aşadar, în parabola celor zece fecioare mireasa, de astă dată, nu este biserica reprezentată prin cele zece fecioare, şi nu că nu ar fi în realitate, căci biserica tocmai această calitate de mireasă o are după cum singuri am văzut în Matei 22, ci Ierusalimul ceresc, cetatea de sus ca simbol al întregii împărăţii a slavei!! Această realitate nemaipomenită o învaţă chiar Scripturile în Apocalipsa. Nunta se desfăşoară sus chiar în templul lui Dumnezeu, unde biserica de pe pământ trebuie să participe prin credinţă vie, prin credinţa lui Isus, şi să devină astfel una cu Mirele în tot ce săvârşeşte El în templul ceresc, adică în cetatea Ierusalimului ceresc!! Când biserica de pe pământ, în cazul nostru doar fecioarele înţelepte sau cei 144.000, a devenit una în chip desăvârşit cu Isus, atunci este pregătită calea pentru primirea împărăţiei Sale din mâinile Tatălui, a cărei reprezentată de onoare este chiar cetatea cerească a Ierusalimului, patria tuturor celor mântuiţi.

Astfel, Ierusalimul ceresc este mireasa din parabola celor zece fecioare, ca simbol pentru împărăţia slavei veşnice a lui Dumnezeu. Asta pentru că nunta trebuie să aibă o finalizare definitivă, finalizare care se încheie cu primirea de către Hristos a acestei împărăţii a slavei, numai după ce, şi subliniez din nou, biserica cea vie de pe pământ, primele roade sau cei 144.000, a ajuns în unire desăvârşită cu Mirele ceresc, în felul acesta făcându-se posibilă şi învierea secerişului veacurilor, adică a tuturor mântuiţilor lui Dumnezeu din toate erele. La ospăţul nunţii, acolo sus, după ce biserica sau mireasa vie de pe pământ va fi înalţată la cer, chiar în cetate, vor participa toţi mântuiţii din toate veacurile, fiind aşezaţi la o masă întinsă; o masă despre care Mântuitorul le-a vorbit iudeilor necredincioşi ca despre o realitate incontestabilă. "Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor." Matei 8,11.

Ca dovadă de netăgăduit că Ierusalimul ceresc este mireasa din parabola celor zece fecioare, avem mărturia Scripturilor, care spun: "Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei... Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!< Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu." Apocalipsa 21,2.9-11.

Acest adevăr inspirat este confirmat prin mărturia Duhului Sfânt pentru ultimele generaţii: "În parabolă, când a venit mirele, >cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă<. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită >mireasa, soţia Mielului<. Îngerul i-a spus lui Ioan: >Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului<. >El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu< (Apocalipsa 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri >stăpânirea, slava şi împărăţia<; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, >pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei< (Daniel 7,14; Apocalipsa 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să >stea cu Avraam, Isaac şi Iacov<, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 10.

În urma tuturor celor afirmate este corect să conchidem că, în parabola din Matei 25, nunta nu are în vedere numai unirea deplină între Dumnezeu şi biserica Sa cea vie de pe pământ, ci şi primirea Noului Ierusalim de către Hristos, ca semn că istoria păcatului s-a încheiat prin biruinţa unei biserici curate şi desăvârşite, reprezentate numai prin fecioare înţelepte, singurele în măsură să aibă statutul şi privilegiile celor 144.000! Trebuie să pricepem că nunta, o dată începută în 22 octombrie 1844, căci atunci a intrat Fiul la Tatăl în sfânta sfintelor, trebuie să se termine cu biruinţa bisericii, singura care facilitează finalizarea nunţii, adică primirea împărăţiei slavei de către Mântuitorul nostru drag. Dacă nunta din Matei 22 priveşte doar aspectul căsătoriei dintre Dumnezeu şi biserică, nunta din Matei 25 scoate în evidenţă întregul tablou al nunţii, în care se adaugă şi primirea împărăţiei şi ospăţul în cetatea Noul Ierusalim. Acest ospăţ este unul adevărat şi trebuie luat în sens literal. Duhul Sfânt ne confirmă prin profet acest fapt.

     "După ce am privit slava templului, am ieşit şi Isus ne-a lăsat acolo şi a mers la cetate. După puţin timp, i-am auzit din nou glasul minunat care spunea: >Veniţi poporul Meu, voi aţi ieşit din necazul cel mare şi aţi făcut voia Mea; aţi suferit pentru Mine; veniţi la cină, căci Mă voi încinge şi vă voi sluji<. Noi am strigat: >Aleluia! Slavă!<, şi am intrat în cetate. Şi am văzut o masă de argint curat; era lungă de mai mulţi kilometri şi, cu toate acestea, ochii noştri o puteau vedea pe toată. Am văzut roadele pomului vieţii, mana, migdalele, smochinele, rodiile, strugurii şi multe alte feluri de fructe." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 12.

Prin parabola celor zece fecioare, Isus doreşte să ne transmită că primirea împărăţiei Sale este în strânsă legătură cu biserica Sa de pe pământ. De biruinţa acesteia, în neprihănire, depinde şi primirea acestei împărăţii a slavei. Păcatul va continua până când se va forma o biserică, un trup spiritual, o mireasă, curată şi desăvârşită, fără nici un fel de păcat în inimile credincioşilor, care să ilustreze în vieţile lor caracterul lui Dumnezeu în mod perfect. Când această biserică se va fi format, atunci se poate spune cu certitudine că este pregătită calea pentru finalizarea nunţii, adică pentru primirea împărţiei slavei de către Hristos din partea Tatălui Său. Când acest eveniment are loc, atunci Isus este gata să vină a doua oară pe pământ pentru a-şi lua acasă biserica celor vii şi a celor înviaţi, în vederea cinei, a ospăţului, Isus însuşi slujindu-le la acea masă lungă, kilometrică. "După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să >stea cu Avraam, Isaac şi Iacov<, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 10.

     "Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa." Matei 25,10.

Mai întâi judecata, ca venire a Mirelui

Am înţeles că nunta este o necesitate indispensabilă în planul divin pentru salvarea unei biserici, ca trup spiritual, ca întreg, din robia păcatului, fiindcă prin nuntă, mai întâi, se are în vedere căsătoria dintre Dumnezeu şi om, sau altfel spus dintre natura divină fără păcat şi natura omenească decăzută, slabă, păcătoasă şi muritoare. Această unire între cele două naturi oferă singura posibilitate pentru ca omul să poată trăi mai presus de orice păcat şi ispită, ca un biruitor, asemenea Mântuitorului. În parabola nunţii fiului de împărat, din Matei 22, Isus ne descoperă o realitate ce are legătură cu nunta, care nu trebuie ignorată. Aceasta se referă la judecată.

Nunta, în planul divin, despre care vorbim, nu poate avea loc fără această lucrare de judecată, care devine necesară spre a ne arăta că în odaia de nuntă nu intră decât aceia care au darul special al lui Dumnezeu în acest scop, adică haina de nuntă! Această haină - neprihănirea lui Hristos - trebuie păstrată până când are loc judecata, pentru ca după ce aceasta s-a încheiat, cel ce a făcut dovada că o poartă să fie sigilat în neprihănire pentru totdeauna. Ceea ce doresc să înţelegem este că în cadrul nunţii, sau pe durata desfăşurării ei, trebuie să aibă loc o lucrare de judecată sau de verificare a caracterului oaspeţilor. Se poate observa cu uşurinţă, în parabola mai sus amintită, că o dată ce robii împăratului au isprăvit cu strângerea tuturor celor pe care i-au găsit "la răspântii", buni şi răi, în odaia de nuntă, care s-a umplut, urmează imediat cercetarea sau verificarea oaspeţilor chiar de către împăratul însuşi. "Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii..." Matei 22,10.11.

De ce este considerată intrarea împăratului în odaia de nuntă ca fiind o lucrare de judecată? Din simplul motiv că acţiunea pe care o întreprinde este în sine o lucrare de verificare, de investigare amănunţită a hainei tuturor oaspeţilor. Ei sunt strânşi în odaia de nuntă şi ar trebui să urmeze ospăţul, numai că înainte de ospăţ trebuie să se vadă cine este vrednic de acesta, întrucât participarea la bucuria ospăţului este condiţionată de deţinerea hainei dăruită de împărat. Observaţi că nu este suficient să fii prezent în odaia de nuntă, ci trebuie să ai în mod obligatoriu haina oferită în dar chiar de către împăratul însuşi!!

     "Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă, este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia, care mărturisesc a fi creştini, sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, >ca să dea fiecăruia după fapta lui< Apocalipsa 22,12. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 11.

Nunta, însă, nu s-a putut desfăşura aşa cum a intenţionat Dumnezeu. De la căderea bisericii iudaice şi până la vremea sfârşitului, nu a mai avut loc nunta cu biserica. Trebuie să avem în minte că nunta care face subiectul ambelor profeţii din Matei 22 şi 25 este menită să aibă loc cu biserica în calitate de trup spiritual, de întreg. Nu se are în vedere persoane separate. Nu discutăm din acest punct de vedere, ci discutăm doar despre nuntă cu biserica în calitate de mireasă. Apostazia bisericii iudaice şi apoi taina fărădelegii au oprit nunta, căci aceasta poate avea loc doar dacă biserica beneficiază de cele trei elemente esenţiale: libertatea faţă de robie, sanctuarul şi o ţară liberă.

Asta înseamnă că lucrarea de judecată simbolizată prin intrarea împăratului în odaia de nuntă nu a putut avea loc niciodată până la vremea sfârşitului, când trebuiau puse din nou bazele pentru facerea nunţii! Această nuntă trebuie să înceapă şi să se termine, dar în neprihănire, nu altfel!! Aşa că Isus, fiind un adevărat vizionar şi cunoscând fiecare faţetă a adevărului Evangheliei, rosteşte pilda celor zece fecioare în care urmăreşte să surprindă o anumită categorie, fecioarele, precum şi experienţa lor, în contextul unei nunţi. El are în vedere, aşa după cum am învăţat, biserica din timpul sfârşitului, care beneficiază ca şi biserica iudaică de aceeaşi nuntă în aceleaşi condiţii ale neprihănirii.

Dacă în Matei 22 se are în vedere nunta cu cele două invitaţii a celor poftiţi pentru a veni la nuntă, mai înainte de a se face posibilă lucrarea de judecată, în Matei 25 accentul cade în mod special pe lucrarea de judecată şi pe atitudinea şi experienţa pe care o au cele două categorii de fecioare, reprezentative pentru biserica sfârşitului!! Există o serie de profeţii vechi-testamentare pe baza cărora Hristos a construit pilda celor celor zece fecioare, în afara nunţii orientale care se desfăşura cumva sub ochii Săi, când stătea cu ucenicii pe Muntele Măslinilor. Nunta respectivă a fost doar cadrul pe care Hristos la umplut cu adevărurile profetice din Vechiul Testament!

Am arătat că Isus a plasat această parabolă imediat după ce au loc ultimele evenimente, semnele în soare, în lună şi în stele, care introduc vremea sfârşitului. Numai aşa putem înţelege că El are în vedere în mod special biserica din timpul sfârşitului şi din timpul prezent. Prima profeţie pe care s-a bazat Mântuitorul în ascunderea adevărului ei în cadrul nunţii, a fost fără îndoială profeţia care viza lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc! Este vorba desigur despre profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi sau altfel spus a celor 2300 de ani literali. În profeţie se spune că la sfârşitul acestei perioade cartea lui Daniel va fi desigilată şi o mare lumină se va revărsa din ea prin înţelegerea descoperirii ei în cartea Descoperirii sau Apocalipsa. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4.

În acelaşi timp, în profeţia din Daniel 8 se spune foarte clar că atât sanctuarul, cât şi oştirea lui sau biserica lui Hristos de pe pământ, aveau să fie călcate în picioare sau zdrobite timp de 2300 de ani. Când Hristos le descrie ucenicilor evenimentele prin care urma să treacă biserica, după înălţarea Sa, în speţă după căderea bisericii apostolice, El a avut în vedere profeţia lui Daniel din capitolul al optulea. El face o descriere succintă a călcării în picioare a bisericii şi sanctuarului ceresc, întocmai cum scrie în profeţia menţionată, dar are în vedere căderea Ierusalimului, persecuţia ucenicilor lui Hristos din biserica apostolică şi mai ales timpul de persecuţie papală din cadrul marii profeţii a celor 2300 de ani. Apoi, strecoară în această descriere din Matei 24 elemente specifice profeţiei lui Ioel din capitolul 2, versetele 30 şi 31. "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată."  Isus spune, potrivit lui Matei: "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<." Matei 24,29.

Toate aceste semne se întâmplă "după acele zile de necaz" specificate mai înainte în descrierea Mântuitorului, adică după perioada de persecuţie. În acest fel, suntem făcuţi să înţelegem că toate semnele cu pricina au loc "înainte de a veni ziua Domnului". Acum, Isus şi profeţii ne ajută să pricepem că după ce au loc aceste semne nemaipomenite trebuie să se întâmple un mare eveniment, căci ziua Domnului nu poate veni fără să aibă loc acest eveniment de maximă importanţă. În Daniel 8,14 se specifică limpede că la sfârşitul celor 2300 de ani, adică după ce se împlinesc toate semnele despre care am vorbit mai sus, va avea loc curăţirea sanctuarului. Cum această curăţire sau curăţare a sanctuarului ceresc nu se poate desfăşura decât printr-o lucrare de judecată, când caracterele tuturor celor ce au numele scrise în cartea vieţii trebuie să fie verificate cu minuţiozitate, atunci înseamnă că acel eveniment de maximă importanţă, ce este necesar să înceapă îndată după ce au loc semnele specificate în profeţia Mântuitorului, care-l citează pe Ioel, este judecata de cercetare a caracterului bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile!!

Prin urmare, curăţirea sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo, prin mărturisire, implică şi înseamnă totodată o lucrare de judecată reală. În Daniel 7 se vorbeşte despre această judecată cât şi despre timpul când urma să înceapă, timp pe care Isus îl menţionează prin ieşirea sau venirea Mirelui în parabola celor zece fecioare!! Isus a avut în minte, de asemenea, şi această profeţie când le-a prezentat ucenicilor istoria evenimentelor prin care urma să treacă biserica Sa de pe pământ. Trebuie să fim foarte atenţi şi deosebit de profunzi când studiem profeţia lui Daniel din capitolul al şaptelea despre judecată. Aici se arată cât se poate de limpede, astfel încât orice minte să poată înţelege, că judecata vine sau începe numai după ce cornul cel mic avea să stăpânească prin persecuţie, timp de "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme", Daniel 7,25, adică 1260 de ani, peste lume.

Noi ştim că la sfârşitul celor 1260 de ani papalitatea, alias cornul cel mic din această profeţie, avea să primească rana de moarte prin ateismul francez; ceea ce înseamnă că judecata vine după ce are loc acest eveniment. Vezi Apocalipsa 11 şi 13,1-10. Dar ce fel de judecată este aceasta? Este judecata prin care se face curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo, de la Adam şi până la ultimul sfânt al lui Dumnezeu viu de pe pământ. Ea nu este judecata care are loc în timpul mileniului, aşa cum este profetizat în Apocalipsa 20. Trebuie că Marele nostru Preot intră la Tatăl pentru a săvârşi această judecată de cercetare, după care va primi în stăpânire împărăţia ce de drept i se cuvine. Tabloul din Daniel 7 întocmai această judecată ne-o prezintă, numai că nu ne precizează timpul începerii ei, aşa cum o face Daniel 8,14, ci ne-o prezintă ca începând după isprăvile pline de trufie ale cornului cel mic.

     "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile... M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Daniel 7,9.10.13.

Observăm că Isus, potrivit limbajului profetic, al Bibliei, intră la Tatăl, cu scopul de a ţine judecata după anumite cărţi care sunt deschise. Devine clar, deci, că judecata de curăţire a sanctuarului ceresc trebuie să preceadă a doua venire a lui Hristos. Dacă sunt deschise anumite cărţi, înseamnă că în acele cărţi trebuie să fie trecute toate numele credincioşilor care au făcut parte din biserica lui Hristos de-a lungul timpului. Între ele se află la loc de frunte Cartea vieţii. Unele nume vor fi scoase din ea, iar altele vor fi trecute cu credincioşie în locul celor scoase. Asta înseamnă în mod precis că cercetarea sau judecata în sine are de-a face cu caracterul tuturor celor ce s-au declarat de-a lungul timpului credincioşi.

Acest aspect deosebit de important al judecăţii este consemnat în cartea lui Maleahi, unde ni se spune ce face Isus în templul Său din ceruri. "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 3,1-3. Aici, intrarea în templul Său trebuie înţeleasă ca fiind intrarea lui Isus la Tatăl, potrivit lui Daniel 7,13. Sunt practic unul şi acelaşi eveniment doar că în Maleahi ni se spune explicit ce face Isus în templul Său. El "va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul". Care este scopul acestei judecăţi cu fiii lui Levi, simbolul tuturor credincioşilor Săi adevăraţi? Acela de a "aduce Domnului daruri neprihănite". Sub acest simbol ne sunt prezentaţi în speţă toţi acei credincioşi care vor deveni cei 144.000. Sunt simbolul potrivit, cel mai potrivit pentru toate fecioarele înţelepte şi, deci, pentru biserica cea vie prin care Hristos îşi va descoperi lumii caracterul şi cu care va încheia lucrarea!!! (Judecata de cercetare se desfăşoară în două etape succesive: una pentru cei morţi în Hristos, iar alta, care nu a început încă, pentru cei vii, care nu vor muri niciodată, ei fiind cei mai reprezentativi pentru "fiii lui Levi", adevăratele fecioare înţelepte).

Un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că judecata trebuie pusă în strânsă legătură cu sanctuarul ceresc. Dacă ceva urma să se întâmple în cer, în templul lui Dumnezeu, atunci acest lucru trebuia să fie fără doar şi poate lucrarea de curăţire a acestuia. Or, Isus prin parabola celor zece fecioare doreşte să ne înveţe importanţa lucrării de judecată pentru şi în experienţa fecioarelor, lucrare despre care ele trebuie să ştie că are loc chiar la vremea sfârşitului, din moment ce pilda celor zece fecioare reprezintă sau simbolizează biserica de la timpul sfârşitului. Observăm că Dumnezeu ne spune în cartea lui Daniel că Isus a intrat sau a venit înaintea Tatălui, în prezenţa căruia trebuie să se ţină judecata! Această acţiune se petrece doar în cer. Iar în Daniel 8,14, ni se spune limpede că lucrarea de curăţire a templului ceresc începe numai după ce se sfârşesc cei 2300 de ani. Acum, intrarea lui Hristos înaintea Tatălui trebuie să se facă doar la sfârşitul acestei lungi perioade, care pune început pentru vremea sfârşitului, în care ne aflăm şi astăzi. Aceasta trebuie că este vremea în care din cartea lui Daniel trebuie să strălucească razele luminoase ale Evangheliei veşnice, prin înţelegerea profeţiilor din Apocalipsa, Evanghelie ce trebuie vestită cu glas tare şi limpede, şi în care accentul trebuie să se pună în mod deosebit pe judecata lui Dumnezeu. Ne amintim că această carte trebuia desigilată la vremea sfârşitului, iar acest lucru trebuia vestit sau făcut cunoscut de voci care înţeleseseră că a început judecata.

Ei bine, Hristos a învelit toate aceste comori ale adevărului Evangheliei veşnice despre judecată şi ce cuprinde ea în unele pilde rostite de El, printre care şi parabola celor zece fecioare. Aici, în această magnifică parabolă ni se spune că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, cu ajutorul cărora au înţeles ce trebuie să vestească, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Asta înseamnă în mod precis că ele ajunseseră la concluzia, chiar dacă, după cum vom vedea, au trecut printr-o cruntă dezamăgire, că cei 2300 de ani se sfârşesc în data de 22 octombrie 1844, dată când Isus intră la Tatăl în a doua încăpere a sanctuarului, în sfânta sfintelor, pentru a începe curăţirea templului ceresc printr-o amplă lucrare de judecată a caracterelor tuturor copiilor Săi de-a lungul timpului.

Această ieşire a tuturor fecioarelor în întâmpinarea mirelui este frumos întărită şi bine zugrăvită în cartea lui Ioan, Apocalipsa. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor<" Apocalipsa 14,6.7. Evanghelia cea veşnică cuprinde în întregime şi este neprihănirea lui Hristos, care de astă dată trebuia pusă în legătură cu judecata de cercetare, prin care se aduce la îndeplinire curăţirea fecioarelor şi o dată cu aceasta şi curăţirea templului ceresc, căci mai întâi păcatul trebuie întrerupt chiar de la izvorul lui - inima omenească. Curăţirea templului ceresc nu se poate face decât dacă se pune capăt fărădelegii şi păcatului în inima credincioşilor.

Aşadar, ieşirea tuturor fecioarelor înseamnă vestirea ceasului judecăţii lui Dumnezeu, care trebuia să înceapă chiar la finele celor 2300 de ani, după cum ne spune profetul Daniel. Această judecată începe cu intrarea lui Isus chiar la Tatăl în sfânta sfintelor, intrare care coincide în mod precis cu venirea Mirelui la nuntă!! (Vom înţelege mai bine acest aspect al adevărului când voi aborda prima împlinire a parabolei). Următoarele cuvinte întăresc tot ceea ce am spus până acum: "Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curăţirea sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Daniel 8,14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, aşa cum ni se prezintă în Daniel 7,13; şi venirea Domnului în templul Său, profetizată de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment; şi lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la nuntă, descrisă de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei capitolul 25." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 9.

Mai este un aspect deosebit de important peste care nu trebuie să trecem, în contextul tuturor celor afirmate în acest studiu. El este legat de nuntă. Observăm că tabloul prezentat de Isus sub forma celor zece fecioare are drept cadru o nuntă. Ele aşteaptă mirele. Nu voi intra în multe detalii acum, căci ne interesează doar nunta. Arătam că în parabola nunţii fiului de împărat Dumnezeu a făcut nuntă Fiului Său. La această nuntă trebuia să participe Dumnezeu şi biserica Sa de pe pământ, adică mireasa Sa, biserica iudaică. Dacă evreii ar fi intrat la nuntă, atunci unirea divinului cu omenescul s-ar fi realizat în biserica Sa, iar întruparea lui Isus n-ar mai fi fost subiect de dispută şi nici pricină de poticnire pentru evrei, ci Isus ar fi trebuit să fie primit cu braţele deschise şi apoi să moară doar din cauza poverii uriaşe a tuturor păcatelor noastre luate de bunăvoie asupra Lui, fără să fie răstignit de ei. Dar, pentru că această biserică a refuzat invitaţiile Evangheliei, şi pentru că biserica apostolică avea să devină taina fărădelegii, atunci nunta cu o biserică liberă de robie, care se bucură de privilegiile serviciilor sanctuarului şi de o ţară liberă, a fost amânată pentru mai bine de o mie cinci sute de ani.

Cum taina fărădelegii a primit o rană de moarte la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi cum biserica lui Dumnezeu deja beneficia de o ţară liberă, în Lumea nouă, se pregătise terenul pentru facerea nunţii a doua oară. Bisericii i se dăduse din nou privilegiile pierdute odinioară, iar acum, la vremea sfârşitului, beneficia de cele trei elemente esenţiale: libertatea, sanctuarul şi o ţară liberă. Ei bine, acestei biserici i se făcuse propunerea să vină la nuntă, să fie mireasă, pentru ca lucrarea Evangheliei să fie sfârşită pe pământ. Ceea ce urmăresc să înţelegem este că judecata de cercetare sau curăţirea templului din cer are loc doar dacă sunt puse bazele nunţii, a căsătoriei dintre Dumnezeu şi omul păcătos iertat şi făcut neprihănit. Sfârşitul celor 2300 de ani trebuia să fie totodată şi începutul nunţii. Fecioarele ştiu că trebuie să-l aştepte pe mire, ceea ce înseamnă că ele sunt participante cumva la evenimentul nunţii.

Ca mărturie a acestei realităţi, avem toate profeţiile despre care am discutat, şi care sunt întărite printr-o mărturie vie oferită profetului care la timpul când a început nunta, deci la finele celor 2300 de ani, făcea parte din categoria fecioarelor înţelepte. I se oferă o viziune în cadrul căreia i se prezintă ceea ce i se arătase şi lui Daniel despre venirea Fiului înaintea Tatălui, numai că informaţiile sunt mult mai bogate. Aici ni se spune că are loc o nuntă. Să urmărim cu atenţie descoperirea.

     "Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...
     L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu Mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

Se observă clar că Isus face referire la nuntă ca la ceva în care a intrat, al cărui protagonist este în realitate, căci El este Mirele. El se va întoarce pe pământ pentru a-şi lua fecioarele înţelepte şi pe toţi mântuiţii veacurilor înviaţi, numai după ce se va isprăvi nunta, Iar nunta isprăveşte la rândul ei taina lui Dumnezeu, căci sfârşitul tainei lui Dumnezeu reprezintă încheierea căsătoriei, a nunţii. Putem conchide fără să greşim că începutul nunţii, al facerii ei a doua oară, şi sfârşitul celor 2300 de ani sunt unul şi acelaşi lucru. Iar nunta debutează şi cu începutul judecăţii de cercetare prin care trebuie să se facă curăţirea sanctuarului ceresc. Aşadar, venirea Mirelui la nuntă, ce trebuie înţeleasă ca fiind venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, înseamnă debutul judecăţii de cercetare şi al facerii nunţii pentru ultima oară. În continuare vom aprofunda mai mult această parabolă pentru a înţelege cum se cuvine cine este totuşi mireasa din tabloul prezentat de Isus în Matei 25 şi de asemenea când s-a împlinit prima oară această nespus de frumoasă pildă.

Nunta - o căsătorie indispensabilă

Parabola celor zece fecioare devine foarte interesantă şi plină de miez în contextul nunţii. Apoi, este şi mai deosebit faptul că în parabolă nu se pune accentul asupra miresei, scopul lui Hristos fiind mai degrabă acela de a reliefa categoria fecioarelor, ca ceva distinct în acest tablou, care aşteaptă venirea mirelui! De fapt, Isus nu doreşte să scoată în evidenţă atât de mult mireasa, ci centrul Lui de interes este legat de ambele categorii de fecioare, care au o anumită atitudine în legătură cu întârzierea mirelui. El doreşte să înţelegem în felul acesta că fecioarele sunt partea care trebuie să ne preocupe în parabolă. Numai că, rolul, poziţia şi experienţa lor pot fi înţelese doar dacă pricepem scopul nunţii, precum şi cine este mireasa în această parabolă!!

Am învăţat deja că fecioarele reprezintă biserica din zilele din urmă, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi totodată şi mireasa! În această parabolă se subliniază foarte clar acest lucru. Fecioarele sunt simbolul bisericii din urmă, a unui anumit mediu creştin, fiindcă Hristos plasează parabola la sfârşitul marilor evenimente profetice descrise în Matei 24, în străduinţa Sa de a arăta cât mai limpede care va fi atitudinea bisericii în cadrul timpului sfârşitului, în mijlocul căreia trebuie să se producă trezirea ce va conduce la marea avertizare mondială, cea mai mare din câte a avut loc vreodată pe pământ!!

     "În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Este un lucru stabilit, deci, că fecioarele sunt simbolul bisericii din timpul sfârşitului, ceea ce înseamnă că parabola al cărei subiect sunt toate aceste fecioare nu s-a împlinit niciodată până la timpul sfârşitului, cu nici o biserică! Dacă sunt biserica sfârşitului, ele nu pot fi mireasa mirelui în parabolă, pentru că pur şi simplu ele aşteaptă să se alăture, în toiul nopţii, alaiului de nuntă, al miresei în întâmpinarea căreia trebuie să iasă sau să meargă mirele! Ca să fie un lucru clar stabilit încă de la început, trebuie să spun că această biserică, a tuturor fecioarelor, nu este biserica celor 144.000.

Acum, pentru a putea înţelege în mod cert, fără greşeală, cine este mireasa, trebuie să înţelegem ce reprezintă nunta! E clar ca lumina zilei că Hristos trebuie să fie şi chiar este Mirele în această parabolă extraordinară, de o rară frumuseţe. Ca să înţelegem ce înseamnă nunta, potrivit Evangheliei, căci noi vom vorbi doar din această perspectivă, atunci trebuie să aflăm răspunsul corect din altă pildă profetică. Aceasta este parabola nunţii fiului de împărat, aşa cum este ea consemnată în Matei 22. Aici nu ni se mai vorbeşte despre fecioare, căci scopul este acela de a sublinia cât de importantă este nunta şi cine sunt cei poftiţi la nuntă. În parabola pe care o vom aborda Împăratul, adică Dumnezeu Tatăl, face nuntă Fiului Său, lui Isus Hristos. Ţin să precizez faptul că facerea nunţii nu este totuna cu nunta sau desfăşurarea nunţii propriu-zise, şi asta pentru că nunta respectivă nu s-a finalizat niciodată până astăzi!

Aşadar, avem un Împărat care face nuntă Fiului Său. Dar cine este mireasa? Ei bine, mireasa este reprezentată în parabolă prin toţi aceia care au fost poftiţi la nuntă!! "Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: >Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă<." Matei 22,1-3. Această parabolă are o aplicaţie deosebită pentru biserica iudaică, fiindcă cei poftiţi la nuntă, în calitate de mireasă, erau iudeii, chiar poporul evreu. Invitaţia de a pofti la nuntă este în sine invitaţia Evangheliei adresată naţiunii iudaice în două rânduri sub forma a doua chemări: una, în timpul vieţii lui Hristos, prin cei doisprezece ucenici şi apoi prin cei şaptezeci de ucenici trimişi în toată Palestina, iar a doua, după învierea lui Isus, prin toţi ucenicii lui Hristos după marea revărsare a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii.

     "În această parabolă, ca şi în pilda cu >Cina cea mare<, este ilustrată invitaţia Evangheliei şi respingerea ei de către poporul iudeu, cum şi chemarea harului adresată neamurilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 2.

Dacă mireasa este chiar poporul iudeu sau biserica iudaică, atunci ce reprezintă nunta? Ea reprezintă taina Evangheliei, unirea dintre om şi Dumnezeu, căci numai printr-o astfel de căsătorie pot fi unite cele două părţi despărţite din cauza păcatului, adică omul şi Dumnezeu!! "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1.

Singura rezolvare a problemei păcatului din oameni este nunta propusă de Dumnezeu, adică unirea dintre om şi Dumnezeu, prin Isus Hristos, care devine realitate vie prin experienţa naşterii din nou. Natura umană nu poate fi niciodată biruitoare în lupta cu păcatul decât dacă este unită cu natura divină invincibilă a lui Dumnezeu! Aceasta este nunta la care fuseseră invitaţi în calitate de mireasă toţi evreii. Care este scopul acestei nunţi? Să ascultăm cuvintele pline de miez ale adevăratei Evanghelii a lui Isus Hristos, singura pe care a propovăduit-o cu toată puterea Duhului Sfânt, atunci când se afla pe pământ: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

Evreii, ca naţiune, trebuiau să intre în legătură de căsătorie, în calitate de mireasă, cu Dumnezeu, cu şaptezeci de săptămâni profetice sau 490 de ani literali mai înainte de a se întrupa în mijlocul lor Sfântul sfinţilor! Astfel, pregătirea pentru nuntă a fost făcută cu mult timp înainte de venirea lui Mesia, numai că naţiunea iudaică, prin cărturarii lor, nu a ţinut cont de condiţiile care stăteau la baza căsătoriei lor cu Dumnezeu, pentru a deveni sfinţi şi fără păcat! În cei 490 de ani, deşi erau foarte scrupuloşi în ceremonii şi ritualuri şi extrem de exigenţi în păzirea legii lui Dumnezeu, ei au reuşit să transforme templul din Ierusalim într-o peşteră de tâlhari! Au realizat această performanţă uluitoare sprijinindu-se pe păzirea riguroasă a Scripturilor Vechiului Testament. Într-atât de mult deformaseră învăţătura sănătoasă a Evangheliei, cu interpretările lor eronate asupra Cuvântului sacru, încât au fost de-a dreptul incapabili să-l recunoască şi să-l primească, mai întâi, pe Ioan Botezătorul, acela care a avut marele har de a li-l prezenta pe Mesia în carne şi oase!!! Ce să mai vorbim despre primirea lui Mesia!

Scopul urmărit de Dumnezeu prin această nuntă era să-i unească în mod deplin cu El, pentru ca ei să devină cu adevărat o lumină strălucitoare în lume, sfinţi şi neprihăniţi, în a căror viaţă să lipsească cu desăvârşire orice păcat mărturisit! Pentru că nu au vrut să devină mireasa Mielului, în condiţiile neprihănirii, care stau la baza trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, au fost necesare două chemări adresate celor poftiţi la nuntă cu 490 de ani înainte de întruparea Mirelui în mijlocul lor. Despre aceste două chemări am scris deja amplu, şi consider cu nu este necesar să mai repet acest lucru, căci oricum nu este scopul studiului de faţă de a discuta despre ele. Ceea ce ne interesează este nunta şi semnificaţia ei.

Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut este că nunta reprezintă unirea dintre om şi Dumnezeu în scopul trăirii unei vieţi normale creştine, de biruinţă asupra păcatului şi ispitelor. Când biserica iudaică a respins cele două chemări de a intra, de a participa cu toată inima la nuntă, la această căsătorie indispensabilă pentru viaţa biruitoare asupra tuturor păcatelor, invitaţia a fost făcută neamurilor, adică tuturor popoarelor şi persoanelor de alte naţionalităţi care doreau să-l cunoască pe Mântuitorul lumii şi pe Tatăl Său. Astfel, prin ucenicii plini de Duhul Sfânt, după învierea lui Hristos, Isus a făurit biserica apostolică de la care aştepta să devină, în baza condiţiilor ce stau la temelia acestei căsătorii, aşa cum sunt descrise în Daniel 9,24, şi care sunt imuabile şi în vigoare, o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Numai că nici biserica apostolică, ca întreg, nu a încheiat căsătoria.

Este imperios necesar să înţelegem că Dumnezeu nu are în vedere în cadrul acestei căsătorii, o unire între El şi câţiva indivizi din biserică, deşi acest lucru este adevărat şi realizabil în fiecare generaţie, ci El are în vedere o invitaţie la nuntă adresată bisericii ca întreg, în calitate de trup spiritual. El nu cheamă o mână sau un picior pentru a deveni una cu El, ci cheamă întregul trup al bisericii. Nu-i aşa că nici un mire de pe acest pământ nu este interesat şi nici nu poate concepe o unire cu mireasa lui decât dacă ea îi devine mireasă cu întreaga ei fiinţă, cu tot trupul ei, cu tot sufletul ei, cu toată puterea ei şi cu tot cugetul ei? Şi reciproca este de asemenea valabilă. Până când nu va exista o biserică fără pată, fără păcat, liberă de orice nedesăvârşiri, deci absolut desăvârşită în plan moral, nu se poate spune că Mirele va veni să-şi ia mireasa în cer. Aşadar, Dumnezeu are în vedere întregul trup al bisericii, ceea ce înseamnă că El se aşteaptă ca biserica, trupul spiritual ca întreg, să ajungă în starea de sfinţenie, "până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice". Daniel 9,24.

Aceasta este nunta despre care se face vorbire în pilda din Matei 22. Că scopul ei este desăvârşirea, este arătat prin alt simbol introdus în acel tablou, şi anume haina de nuntă, simbolul caracterului pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu toţi oaspeţii, adică mireasa de pe pământ, biserica. "... haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1. Această haină de nuntă este darul oferit de Împărat participanţilor, adică bisericii. Nimeni nu poate participa în mod real la această nuntă, fără să deţină literalmente haina specială oferit doar de către Împărat. Această haină este caracterul lui Hristos în realitate, sau altfel spus chiar natura Sa divină. Cei care nu deţin această haină, aşa cum este cazul tuturor fecioarelor nechibzuite, vor fi aruncaţi afară, adică vor trebui să moară veşnic.

     "Când împăratul a intrat să-i vadă pe oaspeţi, atunci s-a dat pe faţă adevăratul caracter al tuturor. Cu acea ocazie, s-au luat măsuri ca fiecărui oaspete să i se dea o haină de nuntă. Această haină era un dar din partea împăratului. Prin purtarea acesteia, oaspeţii arătau respectul lor faţă de cel ce dădea ospăţul...
     Prin haina de nuntă din parabolă, este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat >să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat< fără să aibă vreo >pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta<. Efeseni 5, 27. Sfânta Scriptură ne spune că >inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor<. Apocalipsa 19,8. Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 10, 13.

Să ne întoarcem la biserica primară. Spuneam că nici biserica apostolică nu a reuşit să intre la nuntă, şi a devenit taina fărădelegii. În aceste condiţii, nunta nu mai poate avea loc, căci nu mai există mireasa, adică biserica, trupul spiritual, întregul bisericii, pentru că noi trebuie să vedem mireasa totdeauna din această perspectivă. Atunci când bisericii i se răpeşte libertatea şi sanctuarul, iar Conducătorul divin este ascuns de ea prin taina fărădelegii, nunta nu mai poate avea loc. Nunta este posibilă şi se face doar în condiţiile libertăţii, a prezenţei sanctuarului, a unei ţări libere de popoarele opresoare şi a unui Conducător divin prezent în sanctuar. Întrucât căderea bisericii apostolice a condus la formarea papalităţii şi întrucât domnia acesteia s-a desfăşurat pe durata a 1260 de ani, nici un teritoriu în Europa nefiind liber de influenţa ei nefastă, atunci devine evident de ce între prăbuşirea bisericii apostolice şi sfârşitul marii dominaţii papale, în 1798, Dumnezeu nu a putut face din nou nuntă!

Deci, când biserica se află în robie, nunta nu se poate desfăşura, nu poate avea loc. Dar, când robia a luat sfârşit, prin administrarea rănii de moarte papalităţii, prin ateismul francez, este de aşteptat, la modul cel mai sigur cu putinţă, ca Dumnezeu să facă din nou nuntă Fiului Său. "Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 30.

Numai după ce robia babiloniană a luat sfârşit, numai atunci a putut Dumnezeu să facă nuntă Fiului Său şi să-i invite mireasa, naţiunea iudaică, la nuntă!! Evreii s-au putut bucura de libertate, de sanctuar şi de o ţară a lor. Tot astfel, când biserica spirituală a lui Hristos a fost eliberată de sub jugul papalităţii, după ce a trecut prin cinci din cele şapte faze ale istoriei ei pământeşti, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 2 şi 3, sub numele de Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, ea s-a bucurat de libertate, de sanctuar, mai precis de lumina cu privire la sanctuarul ceresc şi serviciul lui Hristos de acolo, şi de o ţară liberă, Capul ei fiind însuşi Hristos.

     "Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El >a dat via altor vieri<, chiar poporului care păzeşte legământul Său şi care, cu credincioşie, >Îi dau roadele la vremea lor<. Niciodată Domnul nu s-a lăsat fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Aceşti martori pentru Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând Israelului spiritual, şi faţă de ei se vor împlini toate făgăduinţele legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară.
     Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
     Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 29-31.

Aşadar, biserica din timpul sfârşitului, care se bucură de restatornicirea tuturor privilegiilor acordate mai întâi bisericii iudaice, trebuie să fie biserica aceea care se bucură de invitaţia la nuntă. Dacă este aşa, şi întocmai aşa trebuie să fie, atunci cum să înţelegem care este semnificaţia nunţii de astă dată, potrivit parabolei fecioarelor? Este limpede ca apa cristalină că, fără nuntă, ca o condiţie indispensabilă pentru venirea Mirelui, Dumnezeu nu poate să-şi încheie lucrarea. Soţia Mielului trebuie să ajungă aşa cum este stipulat în legământul de căsătorie, adică sfântă, curată, fără nici un fel de pată a păcatului şi, deci, desăvârşită. Din acest motiv, pentru a înţelege mai pe deplin importanţa nunţii, în contextul timpului sfârşitului, Isus rosteşte parabola celor zece fecioare, numai că de astă dată semnificaţia nunţii este mai largă, capătă alte accente şi acoperă şi altă dimensiune. Dar, despre aceste aspecte nespus de frumoase şi cât se poate de importante, vom discuta în episodul următor.