A doua împlinire a parabolei celor zece fecioare

Din momentul împlinirii ei, parabola celor zece fecioare devine şi continuă încă să fie adevăr prezent şi astăzi, până la timpul când îşi va găsi împlinirea deplină a doua oară, în viitorul apropiat. Ceea ce a făcut-o să devină realitate ca împlinire, a fost fără doar şi poate mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-11. Din acest motiv, mesajul îngerului al treilea putem spune că se află într-o strânsă legătură cu parabola pe care o studiem. Că aşa stau lucruile este dovedit prin afirmaţia următoare: "M-am referit adesea la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte iar cinci nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini ad litteram, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp, şi, asemenea mesajului îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului." The Review and Herald, 19 august 1890.

Dacă mesajul îngerului al treilea este adevăr prezent de la data vestirii lui şi până la sfârşitul timpului, atunci ceea ce a condus la prima împlinire a acestei parabole deosebite trebuie să fie acelaşi lucru care va conduce şi la cea de-a doua împlinire a acesteia! Cu alte cuvinte, dacă mesajul celui de-al treilea înger, care cuprinde şi mesajele primilor doi îngeri, a dat viaţă, a împlinit întâiaşi dată parabola celor zece fecioare, atunci înseamnă că acelaşi mesaj trebuie să dea viaţă încă o dată împlinirii depline a aceleiaşi parabole extraordinare!!

În virtutea acestui adevăr, putem spune cu certitudine deplină că mediul creştin în mijlocul căruia s-a făcut auzită întâiaşi dată întreita solie îngerească, ce a condus la prima împlinire a parabolei fecioarelor, trebuie să fie exact acelaşi mediu în care se va face auzit din nou mesajul îngerului al treilea, dar ca o mare strigare, trezind astfel toate fecioarele din aţipirea lor, dând avânt astfel evenimentelor specifice sfârşitului şi o dată cu acestea şi împlinirii depline, a doua, a acestei parabole minunate. De fapt, prima împlinire a acestei parabole profetice creează un tipar după care va avea loc şi a doua împlinire a ei. Solia îngerului al treilea are o strictă legătură cu acest tipar.

În parabolă ni se spune clar că împărăţia cerurilor sau a harului se aseamănă cu zece fecioare. Am învăţat deja că toate aceste fecioare sunt simbolul bisericii lui Dumnezeu. Nu este vorba, însă, despre orice fel de biserică a creştinătăţii. Acesta este punctul cel mai important subliniat de Hristos în parabolă. El specifică în termeni clari că împărăţia harului este asemănată cu nişte fecioare, nu cu Babilonul spiritual!!! Fecioarele acestea sunt fecioare tocmai pentru că au o caracteristică distinctă de restul creştinătăţii, şi anume credinţa curată!! Într-un sens restrâns, nu are nici cea mai mică importanţă că fecioarele sunt înţelepte sau nechibzuite, pentru că ceea ce le face să fie fecioare în ochii Cerului este tocmai credinţa lor. Or, acest tip de credinţă trebuie că este diferit de restul tuturor bisericilor creştine!

Cu toate acestea, în pofida credinţei lor curate, totuşi o categorie dintre fecioare este nechibzuită! Asta înseamnă că această credinţă a lor, deşi se bazează pe cunoaşterea teoriei adevărului, aşa cum este reliefată în solia îngerului al treilea, nu face din fecioarele nechibzuite ucenicii lui Hristos, întrucât nu cunosc din experienţă personală pe Isus cel răstignit. Astfel, credinţa curată a fecioarelor este curată întrucât are ca fundament solia îngerului al treilea sau Evanghelia veşnică. Observăm că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Ca să ieşi în întâmpinarea Mirelui presupune că trebuie să înţelegi lumina adevărului specific timpului când acest eveniment are loc.

Unica lumină descoperită de Dumnezeu în vremea primei împliniri a parabolei este cea legată de sfârşitul celor 2300 de ani şi de curăţirea sanctuarului. O dată primită această lumină deosebită ea a condus la formarea unei mişcări caracterizată de spiritul filadelfian. Apocalipsa 14,6.7; 3,7.8 stă ca mărturie în acest sens. Această mişcare trebuia să priceapă că, mai înainte ca Hristos să vină literalmente în slava Sa, trebuie ca în mijlocul ei să aibă loc o lucrare amplă de curăţire, astfel încât aceasta să fie pregătită pentru venirea Mirelui. Toate adevărurile legate de această curăţire şi de lucrarea săvârşită de Hristos în Sanctuarul ceresc sunt însumate în mesajul îngerului al treilea, introdus în anii aceia prin Hiram Edson şi O.R.L. Crozier şi continuat într-un mod ilustru prin Ellen White!

Credinţa fecioarelor este strâns legată de această solie, care din păcate nu şi-a făcut niciodată lucrarea la nivel de biserică până astăzi. Adventiştii nu au mers din lumină în lumină şi, ca atare, s-au trezit în situaţia de a fi avertizaţi că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, fapt care începuse să se consume încă din anul 1855. În 1857 deja se aflau în starea laodiceană, o stare spirituală lipsită de puterea cea vie a Evangheliei şi de prezenţa Duhului Sfânt. Sunt mărturii de netăgăduit în acest sens. Adevărul este că dacă adventiştii nu ar fi dat greş după anul 1844, atunci mărturiile de avertizare şi mustrare ale Duhului Sfânt niciodată nu ar fi existat şi nu ar fi însumat nu mai puţin de nouă volume!!!

Credinţa curată este curată şi prin simpla acceptare sau cunoaştere a teoriei adevărului, fără prezenţa Duhului Sfânt care face adevărul viu şi lucrător în inima primitorului. Aşadar, adventiştii au ajuns în faza laodiceană din cauza lepădării mustrărilor de avertizare adresate de Duhul Sfânt, mergând până acolo că l-au respins definitiv între 1950-1962, perioadă când au modificat şi învăţătura despre natura umană a lui Hristos. Biserica laodiceană nu este încă Babilonul spiritual, dar va ajunge în această stare întrucât Hristos învaţă foarte lămurit că doar fecioarele înţelepte vor intra în odaia de nuntă, când se închide şi uşa harului!

Spiritul laodicean alungă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt la nivel de biserică, după cum ne spune Martorul Credincios în Apocalipsa 3,14-20, căci atunci cum ar putea să fie "ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol"? Laodiceenii cred cu convingere că sunt bogaţi. Ce-i determină să aibă această încredere oarbă în bogăţia lor spirituală, căci despre această bogăţie este vorba în primul rând? Solia îngerului al treilea, adică toată învăţătura despre sanctuarul ceresc care le-a fost lăsată ca moştenire de pionierii mişcării aşteptătorilor! Ceea ce o distinge ca biserică de restul creştinătăţii este tocmai această solie formidabilă, conţinută în vasta operă literară a profetului mişcării aşteptătorilor, Ellen White.

Din acest motiv se spune că împărăţia cerului se aseamănă cu zece fecioare, fiindcă prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 Dumnezeu a născut o mişcare prin care a intenţionat să încheie cu păcatul pe acest pământ. Să luăm aminte la ce ne spune Inspiraţia divină în acest sens: "El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa". Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Aceia care trăiesc chiar în timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie aceia care se bucură de mesajul îngerului al treilea, mesaj care subliniază tocmai credinţa acestora. Dacă prima împlinire a parabolei i-a avut în centru pe aşteptătorii care se bucurau de primele două solii îngereşti, şi care ulterior aveau să formeze biserica adventistă, prin solia îngerului al treilea, atunci a doua împlinire a parabolei trebuie că-i vizează tot pe ei, adică mai bine spus pe adventiştii de astăzi!

Trebuie să avem în vedere şi să înţelegem că este vorba de fapt despre întregul mediu creştin adventist, pentru că spiritul laodicean, o dată cu trecerea timpului, a condus la multe dispute ce aveau să fragmenteze biserica adventistă în multe alte grupări, fiecare susţinând că este adevărata biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a rămas biserica mamă, cum s-ar spune, restul fiind într-un fel sau altul chipul şi asemănarea ei în ce priveşte starea spirituală, căci spiritul laodicean este caracteristic întregului mediu adventist. Învăţătura cea mai atacată, căreia teologii adventişti cu greu îi pot lua apărarea, şi este de înţeles în lipsa Duhului Sfânt în biserică, este cea despre sanctuarul ceresc. La începutul anilor 1980, Desmond Ford a făcut prăpăd în biserica adventistă, atacând frontal şi în forţă pilonul adventismului - învăţătura cu privire la cei 2300 de ani şi la sanctuarul ceresc. Teologii adventişti nu i-au putut face faţă, atât de logice şi de puternice păreau a fi argumentele aduse de el împotriva modului cum s-a împlinit marea profeţie a celor 2300 de ani!

Din păcate, nici astăzi şi nici într-un al timp în trecut teologia adventistă nu este şi nu a fost capabilă să susţină corect mesajul îngerului al treilea întru totul şi cu putere. Totul se întâmplă din cauza spiritului orb şi ticălos al laodiceanismului, care a devenit o boală incurabilă pentru mulţi. Ei bine, din cauza acestui spirit laodicean toate fecioarele dorm. El este specific doar fecioarelor nechibzuite, este caracteristica predominantă a acestora. Fecioarele înţelepte au aţipit şi ele, după cum ne spune Hristos, pentru că aşteaptă după o lumină mai clară care să le aducă în situaţia de a şti că este timpul când trebuie să se trezească. Această aşteptare însă le face să-şi piardă, într-o oarecare măsură, zelul şi chiar devoţiunea. Frecuşurile, luptele interne în bisericile adventiste pentru putere, vorbirea de rău, răceala în legăturile unul cu celălalt au favorizat de-a lungul timpului o stare de apatie dar şi de durere pentru cei înţelepţi, care se roagă cu încrederea că Dumnezeu le va da o înţelegere mai clară a datoriei lor. Şi ea va veni la timpul hotărât.

Aşadar, aţipirea din parabola celor zece fecioare se datorează spiritului orb laodicean, caracteristic doar fecioarelor nechibzuite, predominanta de altminteri a întregului mediul adventist de astăzi. Această stare de aţipire va dura până la miezul nopţii, când trebuie să se facă auzită strigarea: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Miezul nopţii este o consecinţă a stării de apostazie a Babilonului şi a întunericului moral al lumii în general. Când bisericile protestante din Statele Unite au respins mesajul primului înger din Apocalipsa, în 1844, ele au ajuns într-o stare de apostazie, numită în Scripturile adevărului Babilon!

Acum, ca să fie ţinut în frâu acest întuneric încă din faşă, Dumnezeu are nevoie de o redută a neprihănirii, de o biserică vie şi neprihănită, plină de Duhul lui Dumnezeu. Această biserică ar fi trebuit să fie, potrivit planului lui Dumnezeu, mişcarea aşteptătorilor din 1844. Numai că ea a eşuat în chemarea ei de a înainta din treaptă în treaptă a adevărului ce urma să fie descoperit. Când această redută a neprihănirii a devenit întuneric, atunci întunericul din Babilonul spiritual s-a accentuat şi chiar acutizat, căci de vreme ce Dumnezeu nu mai are un obstacol prin care să oprească răul din lume, atunci acesta va escalada la cote alarmante. Ce putem constata cu privire la ordinea în societate şi la morală, în pofida faptului că ţările occidentale superdezvoltate sau ţările mai puţin dezvoltate ale Europei răsăritene se pretind creştine? Răul a crescut direct proporţional cu rătăcirea şi apostazia bisericii care deţine solia îngerului al treilea!!

Există un tipar în Scripturi care ne ajută să pricepem că aşa se petrec lucrurile ori de câte ori cade în apostazie o biserică. Când ea ajunge plină de întuneric, atunci este vai şi amar pentru lume, căci răul nu mai poate fi oprit prin nimic, întrucât Dumnezeu nu mai are la îndemână instrumentul adecvat prin care să o facă. Bunăoară, din cauza neascultării permanente a bisericii iudaice, pe scena istoriei şi-au făcut apariţia cele patru mari imperii mondiale. Dacă ar fi ascultat şi ar fi trăit în neprihănire din generaţie în generaţie, atunci lumina adevărului trăit al lui Dumnezeu ar fi acoperit lumea, iar Israel ar fi devenit primul rod care are acces întâiul în cetatea cerească, înaintea restului lumii, după cum a promis Dumnezeu. "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!" Exod 15,17.

Putem observa foarte limpede că templul despre care se face vorbire nu este cel din Ierusalim, ci cel de sus, din Ierusalimul ceresc, singurul care este întemeiat de mâinile lui Dumnezeu!! Apoi, dacă biserica apostolică ar fi umplut lumea cu neprihănirea lui Dumnezeu, ea însăşi trebuind să fie mai întâi plină de lumina neprihănirii lui Hristos, ca trup spiritual, atunci nu ar mai fi existat niciodată papalitatea sau taina fărădelegii, pentru că pur şi simplu istoria umană ar fi luat sfârşit după înălţarea lui Isus şi vestirea Evangheliei tuturor neamurilor! Dar, când biserica apostolică a căzut în apostazie, pierzând chiar puterea care pune capăt păcatului şi fărădelegii, Duhul Sfânt, atunci pe scena istoriei şi-a făcut apariţia cel mai odios monstru posibil gândit de Satana. Când obstacolul neprihănirii a căzut, atunci întunericul a măturat în întreaga lume civilizată, aşa cum era cunoscută Europa la vremea aceea, până acolo încât cultura, artele, literatura etc. au stagnat timp de sute de ani sau aproape că au fost ca un lucru străin pentru oamenii analfabeţi!!

Biblia este foarte explicită în acest sens. Sub forma a şapte biserici ne este prezentată starea spirituală din interiorul bisericii lui Dumnezeu la un anumit moment dat, de fapt într-o anumită perioadă determinată de timp. Biserica apostolică este simbolizată prin albul unui cal; când decade ea devine roşie, apoi neagră şi, în cele din urmă, gălbuie. Se poate observa de către oricine că decăderea şi apostazia bisericii apostolice sunt prezentate în mod descrescător din punct de vedere al curăţiei!! Dacă ea ajunge taina fărădelegii, fiind plină de întuneric şi de moarte, atunci cum trebuie să fi fost lumea în care a domnit? Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu prin acest tipar repetat timp de peste două mii de ani, este că, ori de câte ori biserica Sa decade şi respinge lumina dăruită, lumea în care se află biserica decade din punct de vedere moral şi spiritual! Nu are cum să fie altfel, pentru că nu mai există un obstacol care să ţină în frâu răul din lume.

Aţipirea fecioarelor spuneam că se datorează spiritului ticălos laodicean. Apostazia şi minciuna introdusă prin acest spirit în biserica aşteptătorilor, nu a lăsat fără urme starea de lucruri din lumea în care biserica se afla. Aveau să ia naştere spiritul comunist, care a măturat prin toată Europa răsăriteană, cele două războaie mondiale, precum şi starea înspăimântătoare de lucruri prezentă în lume astăzi. Nu trebuie să ne ascundem după deget, căci tocmai aceasta este realitatea. Toate fecioarele încă dorm, unele, cele nechibzuite şi majoritare totodată, în neglijenţă şi nepăsare, iar cele înţelepte sunt lipsite de zel, încurcate fiind de starea tot mai gravă în care se află bisericile din mediul adventist.

Până nu se va ajunge la miezul nopţii, strigarea de trezire a fecioarelor nu se va face auzită. Acesta este punctul apostaziei maxime în mediul adventist şi în lumea care este gata să devină Babilonul cel mare!!

     "În noaptea istoriei acestui pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci din ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere, şi îngrozite vor rămâne în afara sălii de ospăţ...
     Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii - ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi Lot ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii chiar înaintea venirii Fiului omului. Arătând spre acest timp, Scripturile arată că Satana va lucra cu toată puterea, cu >toate amăgirile nelegiuirii<. 2Tesaloniceni 2,9-10. Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii, un întuneric de nepătruns, nesigur, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plânsului, o noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 13, 19.

Toţi credincioşii din mediul adventist, simbolizaţi prin cele zece fecioare, aşteaptă marele eveniment al venirii lui Hristos. Toţi deţin şi cunosc solia îngerului al treilea, fapt care îi face să aibă o credinţă curată, dar numai cei înţelepţi înţeleg acest mesaj preţios, fiind plini de Duhul Sfânt, căci una este să ştii, şi cu totul alta este să înţelegi, astfel încât ceea ce înţelegi să devină parte din tine, viaţă pentru suflet!! Strigarea de la miezul nopţii reprezintă marea strigare a îngerului din Apocalipsa 18,1-5, care reia practic tema mesajului primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu deosebirea că acum se anunţă căderea Babilonului cel mare! "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<."

Această strigare va iniţia o mişcare de trezire în întreg mediul adventist. Glasul leviţilor spirituali, asemenea glasului lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot unde este prezent adventismul. Aceşti leviţi, de fapt fecioare înţelepte, sunt primii care-şi înţeleg datoria exact la timpul hotărât de Dumnezeu. Se iniţiază astfel o mare mişcare de trezire în sânul adventismului care apoi se va întinde în toată lumea. Până la momentul când este introdusă această strigare, nici un credincios adventist nu va şti dacă este pregătit aşa cum se cuvine sau nu pentru venirea lui Hristos. Când glasul răspicat se face auzit, numai sub auspiciile puterii colosale a Duhului Sfânt, fiindcă nu va purta amprenta omenească o astfel de mişcare, atunci este timpul când rând pe rând fecioarele nechibzuite realizează că nu sunt pregătite pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Vin marile încercări, ce fac ravagii în adventismul laodicean, precum ameninţările, amenzile, mituirea prin propunerea unor poziţii de răspundere, apoi se trece la o persecuţie mai puternică prin decretul prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea, pentru ca apoi totul să culmineze cu înspăimântătorul decret al morţii în faţa căruia cad toate fecioarele nechibzuite care vor mai fi rămas pe cale.

     "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

     "Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
     Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 13, 14.

Încercarea finală despre care se vorbeşte în declaraţia de mai sus este chiar decretul morţii, care aduce cu sine şi încheierea timpului de har când trebuie să ia sfârşit şi judecata de cercetare a celor vii! Biserica ce va rezulta în urma tututor acestor încercări greu de descris astăzi, va fi cei 144.000, toate fecioarele înţelepte care în timp de linişte au ştiut să profite pentru a-şi umple vasele de rezervă cu uleiul sfânt. Orice grupare sau biserică din mediul adventist, astăzi, care susţine că este biserica ce va încheia lucrarea, susţine un lucru neadevărat, fiindcă mântuiţi vor fi doar fecioarele înţelepte care se găsesc peste tot în mediul adventist, indiferent de numele grupării din care face parte, la care se adaugă grosul oştirii lui Dumnezeu din Babilonul cel mare!!! Ar trebui să fie clar că strigătul de la miezul nopţii se va face auzit în tot tărâmul adventist, şi că nu va fi ceva specific doar bisericii adventiste ca parte a acestui mediu.

Aşadar, a doua împlinire a parabolei celor zece fecioare are de-a face cu acelaşi mediu în care şi-a găsit împlinirea întâiaşi dată, adică mediul adventist, deoarece este singurul mediu sau tărâm din creştinism care deţine solia îngerului al treilea. Este singurul care are învăţătura privitoare la sanctuarul ceresc, această învăţătură fiind şi pilonul central al adventismului. Numai prin această solie a îngerului al treilea poate trezi Dumnezeu ambele categorii de fecioare şi numai acest mesaj plin de putere va putea deveni o mare strigare sau o mare avertizare pentru întregul pământ. În acest mesaj va fi cuprinsă lumina privitoare la caracterul lui Dumnezeu într-un fel absolut deosebit. Va fi evidenţiată neprihănirea lui Hristos în lumina crucii şi a Sabatului, ca niciodată înainte, Sabatul fiind înţeles aşa cum trebuie ca fiind semnul puterii creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.

     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. 

     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 21-24.

     "Noi toţi trebuie să studiem ca niciodată înainte parabola celor zece fecioare. Cinci dintre ele erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Cele înţelepte au luat ulei în vasele lor împreună cu candelele lor. Acesta este uleiul sfânt reprezentat în Zaharia. (Citat din Zaharia 4,11-14). Această reprezentare este de cea mai mare însemnătate pentru aceia care pretind a cunoaşte adevărul. Dar dacă nu practicăm adevărul, noi nu vom primi uleiul sfânt care curge prin cele două ţevi de aur. Uleiul este primit în vase pregătite pentru ulei. Duhul Sfânt în inimă este cel care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul..." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1179.