Prima împlinire a parabolei celor zece fecioare

Am văzut deja că această parabolă profetică nu poate fi înţeleasă fără sprijinul altor profeţii, care stabilesc cadrul şi timpul pentru împlinirea şi desfăşurarea ei. Cel mai cert lucru cu putinţă, în legătură cu această parabolă, este că ea se aplică bisericii din timpul sfârşitului, profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8,14, fiind grăitoare în acest sens. Cele zece fecioare îşi iau candelele şi ies în întâmpinarea Mirelui ceresc, lucru despre care putem spune că nu avea cum să se întâmple cu biserica apostolică, sau cu biserica martirilor din Evul Mediu, ori cu biserica reformatorilor, întrucât chiar dacă şi-au luat Biblia, ieşirea în întâmpinarea Mirelui nu a avut loc, pentru că nu sosise nicicum timpul pentru judecată, pentru judecata de cercetare care debutează cu începerea lucrării de mijlocire a lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului ceresc!

După cum vom vedea, prima împlinire a acestei parabole nu are nimic de-a face cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, chiar dacă parabola descoperă şi această realitate. Un studiu onest, atent şi deosebit de minuţios ne ajută să înţelegem corect mesajul parabolei doar dacă ţinem seama şi de alte profeţii pe care le-am menţionat deja în studiile trecute. Dacă legăm toate acele profeţii între ele, atunci va fi înţelept să constatăm că prima împlinire a parabolei are de-a face, mai întâi, cu o lucrare de judecată, fără de care a doua venire a lui Isus este imposibilă. Judecata este o necesitate obiectivă şi de dorit în contextul timpului sfârşitului.

Noi am văzut că profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8, se însoţeşte cu profeţia despre venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, din Daniel 7, ca să facă judecată bisericii Sale. În Maleahi 3 ni se descoperă ce anume săvârşeşte Hristos în sfânta sfintelor din templul ceresc. Acum, dacă la sfârşitul celor 2300 de ani sfântul locaş sau templul ceresc trebuie curăţit, atunci este necesar ca această lucrare să se înfăptuiască printr-o lucrare de judecată a bisericii sau a casei lui Dumnezeu din toate veacurile. Apocalipsa 14 arată desluşit către timpul sfârşitului celor 2300 de ani, care introduc chiar judecata despre care vorbim. "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!>" Apocalipsa 14,6.7.

În Apocalipsa 12 este descoperit faptul că biserica lui Hristos este hrănită în pustie, în locurile ferite de furia ticăloasei Izabela, timp de 1260 de ani, adică "o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi". Apocalipsa 12,14. Spre sfârşitul acestei perioade şarpele încearcă s-o anihileze, numai că "pământul" oferă ajutor şi scăpare femeii simbolice, adică bisericii lui Hristos, sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea. Perioada de persecuţie papală a celor 1260 de ani se încheie cu ceva timp înainte de a se sfârşi cei 2300 de ani, potrivit spuselor lui Hristos: "...dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Asta înseamnă că în acest interval de timp, începând cu jumătatea sec. al XVII-lea, când de fapt ia sfârşit persecuţia papală, şi până la încheierea celor 2300 de ani, la jumătatea sec. al XIX-lea, biserica lui Hristos trebuie să-şi găsească refugiul pe tărâmul "pământului", care o adăposteşte cu braţele deschise!

Apocalipsa 13, a doua parte, ne indică locul precis unde biserica refugiată şi-a găsit bine adăpostul. Acest tărâm binecuvântat este fără îndoială America de Nord, mai precis teritoriul ospitalier al Statelor Unite ale Americii. În Daniel 7 se precizează foarte limpede că, după ce papalitatea, simbolizată prin cornul cel mic, face prăpăd în biserica lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, la sfârşitul acestei perioade urmează judecata! "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata..." Daniel 7,25,26.

În Matei 24, Hristos ne spune când are loc împlinirea profeţiei lui Ioel privitoare la semnele în soare, în lună şi în stele. "Îndată după acele zile de necaz..." Matei 24,29, adică imediat după ce se termină persecuţia papală, înainte de anul 1798, an când se sfârşesc în realitate cele 1260 de zile profetice. În intervalul cuprins între 1755 şi 1844 trebuie să aibă loc toate aceste semne prevestitoare pentru marele eveniment al împlinirii profeţiei celor 2300 de ani. Aceste semne, despre care am vorbit pe larg când am abordat adevărul despre perioada Sardes, sunt: marele cutremur de pământ de la Lisabona, din 1755; întunecarea soarelui şi a lunii, din 1780; şi, în ultimă instanţă, căderea de stele sau ploaia meteorică, din 1833. Devine clar, deci, că la sfârşitul împlinirii acestor semne trebuie să aibă loc judecata, fiindcă despre ea ne vorbeşte Daniel.

Când toate aceste semne se împlineau, biserica lui Hristos deja se afla pe tărâmul Noii Lumi - America. Ultimele două semne au loc pe teritoriul unde se afla chiar această biserică refugiată, ce deja îşi întemeiase un stat liber de papalitate. Dacă aici se afla biserica, atunci în mod firesc putem concluziona că Dumnezeu trebuie să fi făcut totul pentru înştiinţarea ei că un mare eveniment va avea loc cu certitudine şi cu precizie demnă doar de Dumnezeu. Ei bine, evenimentul descris în Apocalipsa 14,6.7 trebuie că are loc doar după ce biserica refugiată este primită pe un pământ ospitalier, într-un ţinut liniştit şi departe de furia Izabelei nelegiuite. Din moment ce Apocalipsa 12 ne vorbeşte despre prigoana bisericii şi refugierea acesteia pe un tărâm primitor şi de vreme ce Apocalipsa 13, partea a doua, ne introduce chiar tărâmul pe care se refugiază biserica aceasta prigonită, care va deveni fiara ce va vorbi asemenea balaurului, practic o icoană a papalităţii medievale, atunci este lesne de priceput că Apocalipsa 14 trebuie să surprindă ceea ce se întâmplă în mijlocul bisericii refugiate!!

În Apocalipsa 10, despre care am discutat cu ceva timp în urmă, se lămureşte faptul că îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui în zilele "când nu va mai fi nici o zăbavă" adică exact la momentul când timpul profetic, zăbava în cazul nostru, s-a încheiat!! Vezi Apocalipsa 10,5-7. Tot aici se pomeneşte despre pecetluirea spuselor celor şapte tunete. Ceea ce au spus aceste tunete are strictă legătură cu îngerul al şaptelea şi cu lucrarea lui de a vesti sfârşitul tainei lui Dumnezeu, o lucrare care practic are de a face cu curăţirea templului ceresc. Cum Hristos, îngerul cel puternic, ţine în mâna Sa o cărticică, şi cum aceasta nu poate fi decât cartea desigilată a lui Daniel, pentru că aşa ne învaţă Scripturile, atunci înseamnă că spusele celor şapte tunete, ce dau farmec sunetului de trâmbiţă al îngerului al şaptelea, trebuie să descopere partea profetică cea mai importantă din cartea lui Daniel, care a rămas sigilată foarte multă vreme. Or, această parte profetică vizează tocmai profeţia celor 2300 de ani. "Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." Daniel 8,26. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4.

Atunci, în virtutea tuturor celor afirmate până acum, devine clar că la vremea sfârşitului spusele celor şapte tunete, privitoare la evenimentul curăţirii templului ceresc, trebuie făcute cunoscut sau descoperite printr-o mare strigare. Mesajul celor şapte tunete este descoperit frumos în Apocalipsa 14,6-8 prin simbolul a doi îngeri care vestesc despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu, cât şi despre rezultatul firesc al respingerii Evangheliei veşnice tocmai de biserica refugiată pe noul tărâm al făgăduinţei, lucru care o aduce în situaţia de a deveni Babilon, primul pas pe care-l face înspre vorbirea ei cu glas de balaur peste timp!!

Ca să înţelegem bine experienţa bisericii la vremea aceea, Hristos ne zugrăveşte această fază a istoriei bisericii, în apropierea împlinirii profeţiei despre curăţirea sanctuarului la sfârşitul celor 2300 de ani, prin simbolul bisericii Sardes. El spune astfel despre spiritualitatea ce o caracteriza: " Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: >Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine<." Apocalipsa 3,1-3.  Din punct de vedere spiritual, biserica era moartă. Semnele despre care am vorbit mai la început au avut menirea să trezească interesul tuturor celor ce voiau să înţeleagă timpul în care trăiau şi mai cu seamă interesul asupra studierii Bibliei.

În mijlocul acestei biserici trebuia să se facă auzit mesajul primilor doi îngeri. Toţi aceia care urmau să ia aminte la el, aveau să formeze o nouă biserică. "Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele." Apocalipsa 3,4. Aceştia au înţeles şi au acceptat că un mare eveniment trebuie să se petreacă chiar în zilele lor, un eveniment pe care, din păcate, l-au asociat în prima fază cu venirea literală a lui Hristos pe norii cerului, din cauza unei concepţii greşite cu privire la termenul "sfântul locaş", din Daniel 8,14. Îngerul, în profeţie, este un simbol al unei mişcări, iar primul înger din Apocalipsa 14 indica spre o mare mişcare de trezire în Statele Unite, mişcare iniţiată de un fermier sincer şi curajos, baptist, pe nume William Miller. El descoperise printr-un studiu foarte eficient şi minuţios că profeţia celor 2300 de ani se va sfârşi în primăvara anului 1844. Calculele sale erau absolut corecte. Din 1831 când a vestit prima oară acest mesaj şi până în primăvara anului 1844 mesajul lui a trezit toată America.

El spunea răspicat că Isus îşi va face apariţia literală în primăvara lui 1844. Din păcate, considera în mod eronat că "sfântul locaş" ce urma să fie curăţit reprezenta pământul. Credea că pământul urma să fie curăţit prin foc. Dar textul nu permite o astfel de interpretare, ci totul se baza pe concepţia populară a timpului referitoare la curăţirea prin foc a pământului la a doua venire a lui Hristos. Pe de altă parte, acelaşi text nu pomeneşte nicăieri despre o venire literală a lui Isus pe norii cerului. În Daniel 7 se spune lămurit că Isus intră la Tatăl mai înainte de a veni pe norii cerului. O lucrare de judecată trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pe pământ. În Matei 22 se spune foarte clar că cercetarea pe care o face împăratul are loc înainte de a avea loc ospăţul sau bucuria nunţii, adică înainte ca biserica să participe în mod fizic la ospăţul din cetatea Noul Ierusalim, despre care am vorbit!

Aceste lucruri, Miller nu le înţelesese. Mersese pe ideea populară a curăţirii pământului prin foc şi venirea literală a lui Isus. Pe când profeţiile lui Daniel vorbeau lămurit despre o curăţire a templului din cer prin intrarea sau venirea Fiului lui Dumnezeu la Tatăl, pentru judecată. Toate aceste aspecte fine sunt descoperite în parabola celor zece fecioare. Aici este pusă în evidenţă cel mai bine experienţa acelei mişcări care tocmai se forma ca urmare a vestirii primilor doi îngeri din Apocalipsa 14! "Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase." Matei 25,1-4.

     "Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Când biserica protestantă din Statele Unite, în mijlocul căreia s-a făcut auzită solia primului înger, a respins Evanghelia cea veşnică, atunci a urmat a doua solie care a evidenţiat această respingere şi care a scos în evidenţă că acea biserică doreşte să rămână în starea de mort spiritual. Astfel, ea devine Babilon spiritual, alături de Biserica Catolică, iar aceia care au socotit că mesajul acestor doi îngeri ce cuprinde rostirea celor şapte tunete este prea preţios ca să îl respingă, au format o nouă mişcare ce avea să poarte numele de mişcarea adventistă, adică mişcarea celor ce aşteaptă pe Domnul Isus ca să vină pe norii cerului. Cu aceştia se împlineşte la timpul respectiv parabola profetică a celor zece fecioare. Ei îl aşteptau literalmente pe Isus, numai că în acea primăvară nu se întâmplă nimic. A urmat, după cum e firesc în astfel de situaţii, o mare dezamăgire.

Timpul aşteptării Mirelui lor în această etapă despre care am scris este frumos zugrăvit în parabolă ca fiind ieşirea tuturor fecioarelor înaintea Mirelui. Când Miller a vestit că Hristos vine pe nori în primăvara anului 1844 toţi cei ce au luat aminte la această vestire au făcut totul, s-au pregătit pentru acest mare eveniment, fără să ştie ce-i aşteaptă. Tot parabola celor zece fecioare spune că "mirele zăbovea". Ei au scăpat din vedere acest aspect, pe care oricum probabil nici nu l-ar fi înţeles atunci, căci nici nu aveau cum deoarece nu pricepeau încă în mod desluşit ce implicaţii are această parabolă, cum şi alte profeţii dezbătute în acest studiu. Credincioşii aceştia sinceri erau un amestec a două categorii de fecioare înţelepte şi fecioare nechibzuite. Cei nechibzuiţi nu aveau o experienţă vie, personală cu Dumnezeu, nu experimentaseră credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său care nu se clatină în faţa nici unui lucru, a vreunei dezamăgiri sau întârzieri, după cum descoperea parabola celor zece fecioare.

Primăvara anului 1844 a trecut şi nu a avut loc evenimentul mult aşteptat. A urmat o mare dezamăgire pentru toţi. Numai că cei înţelepţi au analizat din nou, cu mai multă atenţie dovezile prezentate în Scripturi referitoare la curăţirea sanctuarului. Pur şi simplu nu puteau renunţa la experienţa trăită şi la soliditatea, claritatea şi fundamentul vestirii ce se făcuse auzită în acei ani. Erau absolut convinşi că cei 2300 de ani se sfârşesc în 1844; dar, cu toate acestea, pricepeau că mai e încă ceva ce nu înţeleg, şi doreau să ştie ce. Aşa că această dezamăgire este suprinsă în parabola fecioarelor ca fiind zăbovirea sau întârzierea Mirelui. "Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit." Matei 24,5.

Apoi a urmat strigătul de la miezul nopţii: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Eforturile credincioşilor adevăraţi precum şi aşteptarea lor plină de încredere au fost răsplătite prin vestea aceasta extraordinară, care le arăta că venirea lui Isus nu poate avea loc în primăvara anului 1844, ci în toamna aceluiaşi an!! Samuel Snow, cel care a introdus strigătul de la miezul nopţii, a înţeles că decretul lui Artaxerxe Longimanus a intrat în vigoare de fapt în toamna anului 457 î.Hr. Asta însemna că venirea Mirelui trebuia să fie toamna. Potrivit calculelor sale, sfârşitul celor 2300 de ani se încheia fix în 22 octombrie 1844. Atunci cădea sau îşi găsea corespondentul ziua a zecea a lunii a şaptea calendarului ebraic, ziua care stabilea Yom Kippur. În baza acestei noi înţelegeri, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25,7. Entuziasmul a fost foarte mare, dovadă că mulţi şi-au abandonat recoltele şi nici măcar nu s-au pregătit corespunzător pentru iarnă.

Când data respectivă a sosit, evenimentul mult aşteptat nu a avut loc, căci nici nu avea cum, întrucât profeţia specifica limpede că Isus intră la Tatăl în cer, şi nu că vine pe pământ. A urmat cea mai cruntă dezamăgire trăită vreodată de vreun credincios, după marea dezămăgire experimentată de ucenicii lui Isus, care pur şi simplu nu se aşteptau şi nici nu credeau că Isus va fi răstignit, deşi El le spusese de cel puţin două ori acest lucru!! Din cincizeci de mii de adepţi ai celei de a doua veniri, urmare acestei crunte dezamăgiri, mai rămăsesere aproximativ o sută!!! A fi fecioară înţeleaptă înseamnă a fi pregătit pentru evenimente mai puţin aşteptate şi a le face faţă prin credinţă goală; înseamnă chiar să fi capabil să înfrunţi ruşinea şi moartea când nu ai nici o dovadă palpabilă că Dumnezeu e lângă tine şi că rugăciunile tale sunt ascultate de El! Poate însemna să rămâi singur împotriva lumii, care în aparenţă are toate argumentele şi dovezile că tu eşti apostat, iar ea, lumea, cea credincioasă!! Înseamnă să fii adus în situaţia de a face faţă presiunii că tu eşti cel care aduce toate necazurile, din cauza unei învăţături pe care o consideri biblică.

Credincioşii vremii aceleia nu înţeleseseră că, înainte ca Isus să vină a doua oară, mai trebuie să aibă loc o lucrare de curăţire în templul ceresc, absolut necesară pentru pregătirea unei biserici curate, fără pată şi fără păcat, desăvârşită din toate punctele de vedere. Ei aveau nevoie de lumina care să le descopere noile îndatoriri, iar aceasta a venit prin Hiram Edson şi O.R.L. Crosier.

     "Dar oamenii nu erau gata încă să-l întâlnească pe Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să le îndrepte minţile către Templul lui Dumnezeu din ceruri şi, în timp ce ei îl urmau prin credinţă pe Marele lor Preot, în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii.
      Profetul zice: >Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite< (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.
     Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. >Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară< (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi >o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta< (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta >ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor< (Cântarea Cântărilor 6,10)." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 5-7.

Parabola celor zece fecioare îşi găseşte împlinirea, prima ei împlinire, pe bună dreptate şi în mod convingător în experienţa mişcării adventiste de la jumătatea sec. al XIX-lea. Împlinirea marii profeţii a celor 2300 de ani şi a evenimentului care o însoţea, a dat o nouă notă şi expresie împlinirii parabolei celor zece fecioare şi totodată a făcut şi trecerea sau saltul de la perioada Sardes la perioada Filadelfia. Hiram Edson avea să înţeleagă motivul dezamăgirii crunte din toamna acelui an, aşa cum Samuel Snow înţelesese motivul dezamăgirii din primăvara şi vara anului 1844.

Edson a realizat că Isus a intrat la Tatăl pe baza epistolei lui Pavel către evrei, cap. 8-10, care vorbeşte în mod desluşit despre existenţa unui cort sau templu în cer ce nu este făcut de mâini omeneşti, ci chiar de Domnul însuşi. A legat această descoperire uimitoare de profeţia lui Daniel privitoare la cei 2300 de ani şi a înţeles de ce Isus nu avea cum să vină în toamna anului 1844. Aşa s-a ajuns să se înţeleagă că Hristos de fapt a început judecata de cercetare în templul ceresc, înaintea Tatălui. Astfel, venirea Mirelui din parabola celor zece fecioare a căpătat semnificaţia prevăzută de Isus, aceea că Isus a intrat cu adevărat în sfânta sfintelor unde a început lucrarea de judecată şi curăţire a templului ceresc! Numai astfel are strălucire şi înţelesul corect parabola fecioarelor, în speţă prima ei împlinire.

Mesajul extraordinar al primilor doi îngeri din Apocalipsa 14, care anunţă sfârşitul celor 2300 de ani, prin judecata care trebuia să înceapă şi să preceadă a doua venire a Mântuitorului, pune în valoare parabola celor zece fecioare într-un fel unic. Rostul primei ei împliniri este de a scoate în relief experienţa bisericii care vesteşte şi acceptă totodată mesajul acestor îngeri în care este descoperit adevărul spuselor celor şapte tunete. Deci, ambele categorii de fecioare trebuie că ştiu semnificaţia mesajului care le-a făcut să iasă în întâmpinarea Mirelui la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, ele cunosc şi le este familiar mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, despre judecata de cercetare care se desfăşoară în sanctuarul ceresc.