O întârziere nedorită din cauza spiritului laodicean

Parabola celor zece fecioare scoate la iveală un adevăr cutremurător, legat de întârzierea Mântuitorului. Potrivit primei împliniri a acestei parabole aparenta "zăbavă" sau întârziere trebuie înţeleasă în mod corect ca fiind lipsa înţelegerii lămurite din partea aşteptătorilor a evenimentului referitor la faptul că "venirea" lui Isus trebuie să aibă loc în 22 octombrie 1844. Faptul că Isus nu a venit în primăvara anului 1844, a produs o dezamăgire amară. Numai că Isus oferă o mână de ajutor celor credincioşi, fiind ajutaţi să priceapă că evenimentul mult aşteptat trebuie să aibă loc toamna, deoarece decretul de rezidire a Ierusalimului a fost emis în toamna anului 457 î.Hr. Ceea ce nu a reuşit să facă Isus, a fost că nu a putut risipi întunericul înţelegerii greşite legat de venirea Mirelui, care se petrecea de fapt în cer şi nu pe pământ.

Din cauza unei singure idei greşite adânc înrădăcinate în conştiinţa credincioşilor şi implicit a bisericii, se pot produce dezamăgiri greu de descris şi de îndurat. După ce s-a produs şi a doua dezamăgire, aproape insuportabilă, a venit şi înţelegerea corectă a evenimentului petrecut în toamna anului 1844, şi anume faptul că Isus a intrat la Tatăl pentru nunta cu biserica Sa şi, după isprăvirea acesteia, pentru finalizarea ei prin primirea împărăţiei slavei. Pe fondul acestei nunţi indispensabile, are loc lucrarea de judecată a bisericii lui Hristos din toate veacurile şi implicit a sanctuarului ceresc. Toţi credincioşii care au rămas lângă toate adevărurile descoperite au format o nouă biserică ce, peste timp, avea să poarte numele de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea aducea cu sine Evanghelia referitoare la o lucrare de curăţire a tuturor "fiilor lui Levi", mai înainte de a se ajunge la proclamarea referitoare la primirea semnului fiarei şi a numărului numelui ei!!

Această solie fabuloasă se desfăşoară în două etape: una de pregătire a bisericii pentru a deveni fără pată şi desăvârşită în plan moral şi spiritual, iar cealaltă vizează o proclamare mondială referitoare la toate păcatele Babilonului cel mare şi la consecinţele primirii semnului acestuia de către toţi cei ce-l compun! Această proclamare nu s-a făcut auzită niciodată până în ziua de astăzi. Parabola celor zece fecioare ne arată că după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, toate fecioarele se trezesc şi îşi pregătesc candelele, semn că urmează o lucrare de cercetare şi de cunoaştere a Scripturilor potrivit noilor descoperiri cu privire la înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei veşnice, ce trebuia să se facă auzită la timpul sfârşitului!

Spiritul celor ce rămăseseră ferm lângă Cuvântul lui Dumnezeu în acele ceasuri de încercare, este asemănător spiritului care a brăzdat inimile credincioşilor în Ziua Cincizecimii. A fost cu adevărat o mişcare condusă de Dumnezeul cerului, în pofida ambelor dezamăgiri şi în pofida împuţinării făţişe a celor ce îmbrăţişaseră mesajul legat de venirea Mirelui. "Dintre marile mişcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de cursele lui Satana aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 30.

Acum, după ce înţeleseseră că Isus a intrat la Tatăl, puţinii credincioşi care mai rămăseseră trebuiau să-şi ia Bibliile şi să cerceteze profund mesajul decoperit pentru a-şi înţelege noile îndatoriri. Profeţia indica clar că, după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25.7. Acum li se descoperise de ce nu venise Isus, precum şi lucrarea pe care tocmai o începuse în templul ceresc. Dacă toţi acei credincioşi ar fi studiat cu rugăciune şi seriozitate Scripturile, atunci un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lor, pregătindu-se astfel calea pentru venirea literală a Mântuitorului chiar în zilele lor, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea!!

O altă profeţie extraordinară descoperea că lor li se pusese o uşă deschisă înainte. Având spiritul ucenicilor din Ziua Cincizecimii, atunci este lesne de înţeles că aveau nevoie să primească noi înţelegeri ale datoriei lor, astfel încât să fie pregătiţi să-l întâmpine literalmente pe Domnul lor cu inimi curate. Spiritul filadelfian era caracteristica acestor puţini credincioşi, care se mai bucurau în mijlocul lor şi de un profet autentic, dovada cea mai vie că Dumnezeu intenţiona să încheie lucrarea în ei şi pe pământ repede, fără zăbavă şi în neprihănire!! "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu<." Apocalipsa 3,7.8.

Aveau acum tot ce le trebuia să încheie lucrarea în triumf: o nouă înţelegere a Evangheliei, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt şi un profet care să le călăuzească paşii. Nu trebuia decât să umble potrivit luminii care era necesar să se adauge zilnic în inimile lor. Care ar fi fost finalul unui asemenea drum? Iată ce spune profeţia: "...cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa". Matei 25,10. Pe cale, fecioarele neînţelepte s-ar fi pierdut, fiindcă în lumina prezenţei Duhului Sfânt şi a înţelegerii noilor îndatoriri, ţi se descoperă şi defectele de caracter la care trebuie să renunţi. Profeţia descoperă limpede faptul că fecioarele nechibzuite nu aveau ulei de rezervă, deci binecuvântarea prezenţei Duhului Sfânt în inimă!! Imediat după închiderea uşii harului ar fi urmat evenimentele specifice timpului strâmtorării lui Iacov. Profeţia specifică bisericii Filadelfia clarifică acest aspect într-un mod grăitor: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit". Apocalipsa 3,10.9.

Cu toate acestea, în pofida acestor profeţii clare, noi totuşi ne aflăm în această lume. Ceva deosebit de grav trebuie că s-a întâmplat. "Zăbava" Mirelui s-a transformat într-un lung timp de amânare a celei de a doua veniri, fiindcă mireasa nu şi-a făcut datoria; nu a mers din lumină în lumină. Ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă aşteptare între timpul pentru pregătirea bisericii Filadelfia, după 22 octombrie 1844, şi a doua venire literală a lui Isus, a devenit un îndelung timp de întârziere care continuă, din nefericire, şi astăzi! Ce s-a întâmplat?

Cu ceva timp în urmă, când am luat în discuţie cartea pecetluită pe care numai Mielul lui Dumnezeu o putea desigila, arătam că Hristos a făcut tot ce i-a stat în putinţă să curme desfăşurarea istoriei bisericii aşa cum o cunoaştem, în dorinţa Lui de a isprăvi cu păcatul, dar numai cu condiţia ca biserica Lui, în calitate de trup spiritual, deci toată, să asculte de El întocmai! Dacă biserica apostolică ar fi înaintat din lumină în lumină, atunci cartea Apocalipsa nu ar fi fost scrisă niciodată!!! Nu mai era nevoie să fie desigilată cartea lui Daniel; acea istorie întunecată, plină de suferinţă şi de persecuţie pe care avea să o îndure biserica lui Dumnezeu pe parcursul celor 2300 de ani, ar fi rămas pecetluită. Condiţia era însă ca biserica apostolică să termine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ în neprihănire. Avea toate condiţiile pentru aşa ceva. Dar, pentru că la orizont deja se profila taina fărădelegii, în care avea să se transforme chiar biserica apostolică, prin apostazie, Isus, din prea mare milă, a desigilat cartea lui Daniel, în viziune profetică, tot prin simboluri, lui Ioan cel iubit pe insula Patmos.

Din cauza întunericului risipit de papalitate peste Europa, înţelesul acestei descoperiri uimitoare avea să rămână ascuns timp de veacuri până la timpul sfârşitului, când un potop de lumină trebuia să inunde minţile primitorilor. Şi a venit chiar spre finele celor 2300 de ani, când trebuia să se ştie că începe judecata de cercetare şi că Tatăl a făcut nuntă Fiului Său pentru ultima oară. Uşa deschisă pusă înaintea bisericii Filadelfia este uşa simbolică care dă în sfânta sfintelor din templul ceresc, acolo unde Isus şi-a început lucrarea de Mare Preot prin curăţirea sanctuarului ceresc, prin judecată!! Ea este mărturia cea vie, ca profeţie împlinită deja, că toţi credincioşii aşteptători din 1844 s-au aflat sub călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ei au fost chemaţi, măcar în al doisprezecelea ceas, să curme istoria bisericii şi păcatul, mai întâi în inimile lor, prin care să se facă posibilă în sfârşit venirea literală a Mântuitorului.

Le-a pus la dispoziţie un profet autentic, dovedit, după cum am arătat deja, prezenţa incontestabilă a Duhului Sfânt şi uşa deschisă prin care aveau acces la tot ceea ce Cerul avea pregătit pentru ei să încheie în neprihănire lucrarea. În felul acesta, avem încă o dovadă că Isus a făcut tot posibilul să sfârşească lucrarea cu biserica Filadelfia sau mai bine spus cu toţi acei credincioşi care fuseseră îmbibaţi cu spiritul filadelfian. Hristos ne învaţă că biserica Sa, de-a lungul timpului, trebuia să treacă prin şapte etape în periplul său înainte de a încheia cu păcatul şi cu lumea aceasta. Cu alte cuvinte, El a căuta să împiedice, măcar în al doisprezecelea ceas, ultima etapă în care trebuia să intre biserica. Este vorba de etapa sau faza laodiceană!! Spiritul filadelfian, plin de credinţa care lucrează prin iubire, de neprihănirea cea vie a lui Hristos şi de prezenţa Duhului Sfânt şi a discernământului spiritual nu trebuia să se piardă, iar biserica să ajungă în faza laodiceană, lipsită cu totul de aceste trei elemente esenţiale.

Da, Hristos a încercat încă o dată, ca şi în timpul bisericii apostolice, să împiedice cursul istoriei bisericii, punând la dispoziţia credincioşilor acelui timp o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide!! Dar, cu toate acestea, biserica aşteptătorilor a întârziat venirea Mirelui. Ceea ce trebuia să fie doar o zăbavă, o scurtă întârziere în vederea pregătirii rapide a bisericii pentru întâlnirea cu Mirele mult aşteptat, a devenit o amânare lungă, foarte lungă, atât de lungă încât continuă şi astăzi!!

Starea de spirit a filadelfienilor a devenit fără ca ei să bage de seamă, deşi profetul a avertizat în acest sens, starea de spirit caracteristică bisericii Laodicea. Că lucrarea Evangheliei trebuia să se încheie la scurt timp după marea dezamăgire, din toamna anului 1844, şi că tot ceea ce am afirmat este în ton cu această realitate, este dovedit cu prisosinţă în cuvintele următoare: "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap.  O lucrare de reformă, par. 19.

O altă mărturie asemănătoare, plină de înţeles, este aceasta: "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmat strâns uniţi pe calea deschisă de providenţa lui Dumnezeu, care se deschidea pentru ei, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt lumii, atunci ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrare cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i da poporului Său răsplata." Evanghelizare, cap. Motivul întârzierii celei de a doua veniri, subcap. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu dau greş, par. 3.

Aşadar, motivul întârzierii lui Hristos atât de mult timp se datorează ultimei etape din periplul bisericii pe pământ, în care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată cu aşa mari binecuvântări puse la dispoziţie, numită biserica Laodicea!!! Credincioşii care ar fi trebuit să-şi însuşească solia îngerului al treilea, care le descoperea tot ce făcea Hristos în templul de sus, au ajuns să piardă tocmai Evanghelia veşnică, miezul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi să devină Laodicea! În pofida prezenţei profetului în mijlocul lor, au pierdut credinţa care lucrează prin dragoste, adică Evanghelia; neprihănirea lui Hristos, adică esenţa Evangheliei veşnice; şi prezenţa Duhului Sfânt, Cel care face ca Evanghelia să fie puterea creatoare a lui Dumnezeu, împreună cu discernământul spiritual care le-ar fi clarificat noile îndatoriri ce i-ar fi făcut gata să-l întâmpine pe Mirele ceresc!!

Împietrirea inimii a fost una din cauzele care i-a determinat pe credincioşii acelui timp să umble în căile descoperite ale Domnului. În felul acesta, împlinirea parabolei profetice a celor zece fecioare avea să aibă legătură şi să cuprindă ca un lucru nedorit de Cer şi etapa numită biserica Laodicea! Pare incredibil, dar e adevărat. Aşteptătorii sau adventiştii, aşa cum se numeau, au devenit laodiceeni, lucru cu care în mod incredibil se laudă, în încercarea de a demonstra lumii că sunt ultima biserică din şirul celor şapte cu care Dumnezeu va încheia lucrarea!! Dar, cum să reuşeşti aşa ceva câtă vreme Hristos este ţinut afară, iar Evanghelia este o lipsă acută în mijlocul laodiceenilor?! Cum te poţi numi ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără prezenţa Aceluia care o poate aduce la final, adică fără prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt?

Iată cum glăsuie mărturiile lăsate peste timp de profetul mişcării aşteptătorilor care au alunecat în deruta laodiceană:

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii... Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Mesajul către biserica laodiceană se aplică tuturor acelora care au avut o mare lumină şi multe oportunităţi, dar pe care totuşi nu le-au apreciat." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către biserica laodiceană ni se aplică în mod deosebit nouă ca popor." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către laodiceeni se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut o mare lumină, dar n-au umblat în ea." Solii alese, vol. 2, cap. Acreditarea divină, subcap. Solia către laodiceeni, par. 1.

Aceste mărturi vii sunt cât se poate de elocvente, vorbesc de la sine şi nu pot fi înţelese greşit. Istoria bisericii s-a prelungit cu o ultimă etapă, pe care Hristos a căutat atât de mult s-o împiedice. De acum înainte, parabola celor zece fecioare se va întreţese cu spiritul laodicean, lipsit cu totul de puterea de viaţă a Evangheliei veşnice şi de prezenţa lui Hristos, fără de care este imposibilă "strigarea cea mare a celui de al treilea înger". Timpul de zăbovire al Mirelui, atât de îndelungat, trebuie pus pe seama aţipirii bisericii adventiste, de fapt, după cum vom vedea, a întregului mediu adventist, fiindcă nu numai biserica adventistă face obiectul parabolei celor zece fecioare şi a bisericii laodiceene, ci întregul mediu adventist, aşa cum este el astăzi!! Aţipirea adventismului se datorează spiritului bolnav laodicean, căci dacă nu ar fi o boală, atunci Martorul Credincios nu ar pomeni despre alifia pentru ochi!

Aşadar, întârzierea Mântuitorului are o strictă legătură cu şi se datorează în mod deosebit spiritului laodicean, o caracteristică nedorită a ultimei etape în care se găseşte biserica la timpul sfârşitului - etapa laodiceană.