Nunta - o căsătorie indispensabilă

Parabola celor zece fecioare devine foarte interesantă şi plină de miez în contextul nunţii. Apoi, este şi mai deosebit faptul că în parabolă nu se pune accentul asupra miresei, scopul lui Hristos fiind mai degrabă acela de a reliefa categoria fecioarelor, ca ceva distinct în acest tablou, care aşteaptă venirea mirelui! De fapt, Isus nu doreşte să scoată în evidenţă atât de mult mireasa, ci centrul Lui de interes este legat de ambele categorii de fecioare, care au o anumită atitudine în legătură cu întârzierea mirelui. El doreşte să înţelegem în felul acesta că fecioarele sunt partea care trebuie să ne preocupe în parabolă. Numai că, rolul, poziţia şi experienţa lor pot fi înţelese doar dacă pricepem scopul nunţii, precum şi cine este mireasa în această parabolă!!

Am învăţat deja că fecioarele reprezintă biserica din zilele din urmă, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi totodată şi mireasa! În această parabolă se subliniază foarte clar acest lucru. Fecioarele sunt simbolul bisericii din urmă, a unui anumit mediu creştin, fiindcă Hristos plasează parabola la sfârşitul marilor evenimente profetice descrise în Matei 24, în străduinţa Sa de a arăta cât mai limpede care va fi atitudinea bisericii în cadrul timpului sfârşitului, în mijlocul căreia trebuie să se producă trezirea ce va conduce la marea avertizare mondială, cea mai mare din câte a avut loc vreodată pe pământ!!

     "În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Este un lucru stabilit, deci, că fecioarele sunt simbolul bisericii din timpul sfârşitului, ceea ce înseamnă că parabola al cărei subiect sunt toate aceste fecioare nu s-a împlinit niciodată până la timpul sfârşitului, cu nici o biserică! Dacă sunt biserica sfârşitului, ele nu pot fi mireasa mirelui în parabolă, pentru că pur şi simplu ele aşteaptă să se alăture, în toiul nopţii, alaiului de nuntă, al miresei în întâmpinarea căreia trebuie să iasă sau să meargă mirele! Ca să fie un lucru clar stabilit încă de la început, trebuie să spun că această biserică, a tuturor fecioarelor, nu este biserica celor 144.000.

Acum, pentru a putea înţelege în mod cert, fără greşeală, cine este mireasa, trebuie să înţelegem ce reprezintă nunta! E clar ca lumina zilei că Hristos trebuie să fie şi chiar este Mirele în această parabolă extraordinară, de o rară frumuseţe. Ca să înţelegem ce înseamnă nunta, potrivit Evangheliei, căci noi vom vorbi doar din această perspectivă, atunci trebuie să aflăm răspunsul corect din altă pildă profetică. Aceasta este parabola nunţii fiului de împărat, aşa cum este ea consemnată în Matei 22. Aici nu ni se mai vorbeşte despre fecioare, căci scopul este acela de a sublinia cât de importantă este nunta şi cine sunt cei poftiţi la nuntă. În parabola pe care o vom aborda Împăratul, adică Dumnezeu Tatăl, face nuntă Fiului Său, lui Isus Hristos. Ţin să precizez faptul că facerea nunţii nu este totuna cu nunta sau desfăşurarea nunţii propriu-zise, şi asta pentru că nunta respectivă nu s-a finalizat niciodată până astăzi!

Aşadar, avem un Împărat care face nuntă Fiului Său. Dar cine este mireasa? Ei bine, mireasa este reprezentată în parabolă prin toţi aceia care au fost poftiţi la nuntă!! "Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: >Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă<." Matei 22,1-3. Această parabolă are o aplicaţie deosebită pentru biserica iudaică, fiindcă cei poftiţi la nuntă, în calitate de mireasă, erau iudeii, chiar poporul evreu. Invitaţia de a pofti la nuntă este în sine invitaţia Evangheliei adresată naţiunii iudaice în două rânduri sub forma a doua chemări: una, în timpul vieţii lui Hristos, prin cei doisprezece ucenici şi apoi prin cei şaptezeci de ucenici trimişi în toată Palestina, iar a doua, după învierea lui Isus, prin toţi ucenicii lui Hristos după marea revărsare a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii.

     "În această parabolă, ca şi în pilda cu >Cina cea mare<, este ilustrată invitaţia Evangheliei şi respingerea ei de către poporul iudeu, cum şi chemarea harului adresată neamurilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 2.

Dacă mireasa este chiar poporul iudeu sau biserica iudaică, atunci ce reprezintă nunta? Ea reprezintă taina Evangheliei, unirea dintre om şi Dumnezeu, căci numai printr-o astfel de căsătorie pot fi unite cele două părţi despărţite din cauza păcatului, adică omul şi Dumnezeu!! "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1.

Singura rezolvare a problemei păcatului din oameni este nunta propusă de Dumnezeu, adică unirea dintre om şi Dumnezeu, prin Isus Hristos, care devine realitate vie prin experienţa naşterii din nou. Natura umană nu poate fi niciodată biruitoare în lupta cu păcatul decât dacă este unită cu natura divină invincibilă a lui Dumnezeu! Aceasta este nunta la care fuseseră invitaţi în calitate de mireasă toţi evreii. Care este scopul acestei nunţi? Să ascultăm cuvintele pline de miez ale adevăratei Evanghelii a lui Isus Hristos, singura pe care a propovăduit-o cu toată puterea Duhului Sfânt, atunci când se afla pe pământ: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

Evreii, ca naţiune, trebuiau să intre în legătură de căsătorie, în calitate de mireasă, cu Dumnezeu, cu şaptezeci de săptămâni profetice sau 490 de ani literali mai înainte de a se întrupa în mijlocul lor Sfântul sfinţilor! Astfel, pregătirea pentru nuntă a fost făcută cu mult timp înainte de venirea lui Mesia, numai că naţiunea iudaică, prin cărturarii lor, nu a ţinut cont de condiţiile care stăteau la baza căsătoriei lor cu Dumnezeu, pentru a deveni sfinţi şi fără păcat! În cei 490 de ani, deşi erau foarte scrupuloşi în ceremonii şi ritualuri şi extrem de exigenţi în păzirea legii lui Dumnezeu, ei au reuşit să transforme templul din Ierusalim într-o peşteră de tâlhari! Au realizat această performanţă uluitoare sprijinindu-se pe păzirea riguroasă a Scripturilor Vechiului Testament. Într-atât de mult deformaseră învăţătura sănătoasă a Evangheliei, cu interpretările lor eronate asupra Cuvântului sacru, încât au fost de-a dreptul incapabili să-l recunoască şi să-l primească, mai întâi, pe Ioan Botezătorul, acela care a avut marele har de a li-l prezenta pe Mesia în carne şi oase!!! Ce să mai vorbim despre primirea lui Mesia!

Scopul urmărit de Dumnezeu prin această nuntă era să-i unească în mod deplin cu El, pentru ca ei să devină cu adevărat o lumină strălucitoare în lume, sfinţi şi neprihăniţi, în a căror viaţă să lipsească cu desăvârşire orice păcat mărturisit! Pentru că nu au vrut să devină mireasa Mielului, în condiţiile neprihănirii, care stau la baza trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, au fost necesare două chemări adresate celor poftiţi la nuntă cu 490 de ani înainte de întruparea Mirelui în mijlocul lor. Despre aceste două chemări am scris deja amplu, şi consider cu nu este necesar să mai repet acest lucru, căci oricum nu este scopul studiului de faţă de a discuta despre ele. Ceea ce ne interesează este nunta şi semnificaţia ei.

Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut este că nunta reprezintă unirea dintre om şi Dumnezeu în scopul trăirii unei vieţi normale creştine, de biruinţă asupra păcatului şi ispitelor. Când biserica iudaică a respins cele două chemări de a intra, de a participa cu toată inima la nuntă, la această căsătorie indispensabilă pentru viaţa biruitoare asupra tuturor păcatelor, invitaţia a fost făcută neamurilor, adică tuturor popoarelor şi persoanelor de alte naţionalităţi care doreau să-l cunoască pe Mântuitorul lumii şi pe Tatăl Său. Astfel, prin ucenicii plini de Duhul Sfânt, după învierea lui Hristos, Isus a făurit biserica apostolică de la care aştepta să devină, în baza condiţiilor ce stau la temelia acestei căsătorii, aşa cum sunt descrise în Daniel 9,24, şi care sunt imuabile şi în vigoare, o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Numai că nici biserica apostolică, ca întreg, nu a încheiat căsătoria.

Este imperios necesar să înţelegem că Dumnezeu nu are în vedere în cadrul acestei căsătorii, o unire între El şi câţiva indivizi din biserică, deşi acest lucru este adevărat şi realizabil în fiecare generaţie, ci El are în vedere o invitaţie la nuntă adresată bisericii ca întreg, în calitate de trup spiritual. El nu cheamă o mână sau un picior pentru a deveni una cu El, ci cheamă întregul trup al bisericii. Nu-i aşa că nici un mire de pe acest pământ nu este interesat şi nici nu poate concepe o unire cu mireasa lui decât dacă ea îi devine mireasă cu întreaga ei fiinţă, cu tot trupul ei, cu tot sufletul ei, cu toată puterea ei şi cu tot cugetul ei? Şi reciproca este de asemenea valabilă. Până când nu va exista o biserică fără pată, fără păcat, liberă de orice nedesăvârşiri, deci absolut desăvârşită în plan moral, nu se poate spune că Mirele va veni să-şi ia mireasa în cer. Aşadar, Dumnezeu are în vedere întregul trup al bisericii, ceea ce înseamnă că El se aşteaptă ca biserica, trupul spiritual ca întreg, să ajungă în starea de sfinţenie, "până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice". Daniel 9,24.

Aceasta este nunta despre care se face vorbire în pilda din Matei 22. Că scopul ei este desăvârşirea, este arătat prin alt simbol introdus în acel tablou, şi anume haina de nuntă, simbolul caracterului pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu toţi oaspeţii, adică mireasa de pe pământ, biserica. "... haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1. Această haină de nuntă este darul oferit de Împărat participanţilor, adică bisericii. Nimeni nu poate participa în mod real la această nuntă, fără să deţină literalmente haina specială oferit doar de către Împărat. Această haină este caracterul lui Hristos în realitate, sau altfel spus chiar natura Sa divină. Cei care nu deţin această haină, aşa cum este cazul tuturor fecioarelor nechibzuite, vor fi aruncaţi afară, adică vor trebui să moară veşnic.

     "Când împăratul a intrat să-i vadă pe oaspeţi, atunci s-a dat pe faţă adevăratul caracter al tuturor. Cu acea ocazie, s-au luat măsuri ca fiecărui oaspete să i se dea o haină de nuntă. Această haină era un dar din partea împăratului. Prin purtarea acesteia, oaspeţii arătau respectul lor faţă de cel ce dădea ospăţul...
     Prin haina de nuntă din parabolă, este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat >să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat< fără să aibă vreo >pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta<. Efeseni 5, 27. Sfânta Scriptură ne spune că >inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor<. Apocalipsa 19,8. Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 10, 13.

Să ne întoarcem la biserica primară. Spuneam că nici biserica apostolică nu a reuşit să intre la nuntă, şi a devenit taina fărădelegii. În aceste condiţii, nunta nu mai poate avea loc, căci nu mai există mireasa, adică biserica, trupul spiritual, întregul bisericii, pentru că noi trebuie să vedem mireasa totdeauna din această perspectivă. Atunci când bisericii i se răpeşte libertatea şi sanctuarul, iar Conducătorul divin este ascuns de ea prin taina fărădelegii, nunta nu mai poate avea loc. Nunta este posibilă şi se face doar în condiţiile libertăţii, a prezenţei sanctuarului, a unei ţări libere de popoarele opresoare şi a unui Conducător divin prezent în sanctuar. Întrucât căderea bisericii apostolice a condus la formarea papalităţii şi întrucât domnia acesteia s-a desfăşurat pe durata a 1260 de ani, nici un teritoriu în Europa nefiind liber de influenţa ei nefastă, atunci devine evident de ce între prăbuşirea bisericii apostolice şi sfârşitul marii dominaţii papale, în 1798, Dumnezeu nu a putut face din nou nuntă!

Deci, când biserica se află în robie, nunta nu se poate desfăşura, nu poate avea loc. Dar, când robia a luat sfârşit, prin administrarea rănii de moarte papalităţii, prin ateismul francez, este de aşteptat, la modul cel mai sigur cu putinţă, ca Dumnezeu să facă din nou nuntă Fiului Său. "Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 30.

Numai după ce robia babiloniană a luat sfârşit, numai atunci a putut Dumnezeu să facă nuntă Fiului Său şi să-i invite mireasa, naţiunea iudaică, la nuntă!! Evreii s-au putut bucura de libertate, de sanctuar şi de o ţară a lor. Tot astfel, când biserica spirituală a lui Hristos a fost eliberată de sub jugul papalităţii, după ce a trecut prin cinci din cele şapte faze ale istoriei ei pământeşti, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 2 şi 3, sub numele de Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, ea s-a bucurat de libertate, de sanctuar, mai precis de lumina cu privire la sanctuarul ceresc şi serviciul lui Hristos de acolo, şi de o ţară liberă, Capul ei fiind însuşi Hristos.

     "Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El >a dat via altor vieri<, chiar poporului care păzeşte legământul Său şi care, cu credincioşie, >Îi dau roadele la vremea lor<. Niciodată Domnul nu s-a lăsat fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Aceşti martori pentru Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând Israelului spiritual, şi faţă de ei se vor împlini toate făgăduinţele legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară.
     Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
     Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 29-31.

Aşadar, biserica din timpul sfârşitului, care se bucură de restatornicirea tuturor privilegiilor acordate mai întâi bisericii iudaice, trebuie să fie biserica aceea care se bucură de invitaţia la nuntă. Dacă este aşa, şi întocmai aşa trebuie să fie, atunci cum să înţelegem care este semnificaţia nunţii de astă dată, potrivit parabolei fecioarelor? Este limpede ca apa cristalină că, fără nuntă, ca o condiţie indispensabilă pentru venirea Mirelui, Dumnezeu nu poate să-şi încheie lucrarea. Soţia Mielului trebuie să ajungă aşa cum este stipulat în legământul de căsătorie, adică sfântă, curată, fără nici un fel de pată a păcatului şi, deci, desăvârşită. Din acest motiv, pentru a înţelege mai pe deplin importanţa nunţii, în contextul timpului sfârşitului, Isus rosteşte parabola celor zece fecioare, numai că de astă dată semnificaţia nunţii este mai largă, capătă alte accente şi acoperă şi altă dimensiune. Dar, despre aceste aspecte nespus de frumoase şi cât se poate de importante, vom discuta în episodul următor.