666

Ceea ce trebuie să reţinem este că semnul fiarei nu poate fi impus asupra nimănui dacă nu este formată sau făurită icoana fiarei! Întrucât lupta ce urmează să se dea are ca obiectiv principal domeniul conştiinţei şi al credinţei, adică închinarea, înseamnă că semnul fiarei are de a face, aşa după cum a avut de-a face totdeauna, numai cu închinarea!! Însă, mare atenţie, semnul fiarei va fi impus de fiara a doua prin icoana fiarei, ceea ce face ca acest semn să devină semnul de identificare a caracterului celor două fiare, a doua şi icoana fiarei.

Pentru a avea succes, a doua fiară, adică Statele Unite prin guvernul lor, are nevoie de susţinere, căci impunerea semnului fiarei trebuie să se facă la nivel global. Această susţinere vine numaidecât din partea primei fiare, adică papalitatea, după cum stă scris: "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată". Apocalipsa 13,12. Dar acest lucru nu este de ajuns, fiindcă în scenă trebuie să intre icoana fiarei, cea care de fapt va aduce prin acţiunile ei sfârşitul lumii, aşa cum oamenii nici măcar nu-şi pot imagina. De fapt, trebuie să spun că nici cea mai vie imaginaţie care a existat vreodată şi nici chiar toată imaginaţia oamenilor la un loc nu va putea cuprinde vreodată grozăvia evenimentelor ce urmează să aibă loc!!

Ca să-i convingă pe oameni că autoritatea fiarei, adică a Statelor Unite, întărită de puterea ecleziastică papală, este de la Dumnezeu, aceasta are chiar puterea de a săvârşi minuni reale. Puterea prin care se vor săvârşi aceste minuni reale este puterea balaurului sau a diavolului exercitată prin spiritism! Aceste minuni au ca scop contrafacerea înzestrării cu Duhul Sfânt a copiilor lui Dumnezeu din vremea aceea. Va fi ceva asemănător ca în vremea Cincizecimii, doar că va fi de mai mare amploare, iar Duhul Sfânt va fi dat în plinătatea Lui, cu mult mai mult decât în zilele când apostolii îl primiseră, după înălţarea Mântuitorului. De aceea, contrafacerea diavolului va ţinti chiar revărsarea şi manifestarea Duhului Sfânt prin copiii Săi credincios, care la timpul acela vor fi un număr mic, neînsemnat, prea puţin cunoscuţi creştinătăţii şi mai cu seamă papalităţii, aşa după cum vom vedea în alt studiu din viitor.

Oamenii sunt amăgiţi, crezând că minunile sunt de la Dumnezeu, iar în această condiţie li ce cere să facă o icoană fiarei dintâi. "Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia." Apocalipsa 13,14. Ce este o icoană? Este o asemănare sau o replică cât mai exactă cu putinţă a unui lucru care a existat. Mai precis, este o repetare a ceea ce a mai fost cândva! Icoana respectivă este o asemănare fidelă a fiarei dintâi, a papalităţii; ceea ce înseamnă cu certitudine că icoana fiarei nu este papalitatea în persoană, ci este doar o copie, o replică a papalităţii!!! Mergând mai departe cu acest gând, atunci înseamnă că această icoană a fiarei dintâi va face exact ceea ce a făcut papalitatea în decursul celor 1260 de ani de dominaţie a Europei!!!

Dar, unde se va forma icoana fiarei? Întrucât noi avem în atenţie partea a doua a capitolului al treisprezecelea din Apocalipsa, şi întrucât fiara vizată este Statele Unite ale Americii, atunci înseamnă, fără umbră de îndoială, că formarea icoanei fiarei trebuie să aibă loc pe teritoriul Statelor Unite! Da, guvernul Statelor Unite îşi dă mâna la formarea celei mai crude fiare, căci icoana fiarei este tot o fiară, din moment ce este o replică a papalităţii, prin unirea cu protestantismul apostat din Statele Unite!! Prin urmare, icoana fiarei este un corp religios apostat îmbrăcat cu putere civilă, legislativă şi juridică!!!

     "Chipul fiarei reprezintă un alt corp religios îmbrăcat cu puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare care s-a ridicat în pace şi pretindea a fi blândă şi care este un simbol frapant al Statelor Unite ale Americii. Aici trebuie găsită icoana papalităţii. Când bisericile din ţara noastră, unindu-se cu privire la punctele de credinţă comune, vor influenţa statul să impună decretele lor şi să susţină instituţiile lor, atunci America protestantă va forma un chip al ierarhiei romane. Atunci biserica adevărată va fi asaltată prin persecuţie, la fel ca poporul lui Dumnezeu de altădată." Istoria mântuirii, cap. A treia solie îngerească, subcap. Fiara şi icoana ei, par. 1.

Foarte interesant de observat este faptul că, în timp ce primei fiare, papalităţii, i s-a dat o gură care să vorbească, numai că deschizând-o a început să rostească tot felul de blestemăţii la adresa lui Dumnezeu, tot astfel şi icoanei fiarei, protestantismului apostaziat american, i se dă viaţă şi începe să vorbească întocmai ca predecesoarea ei, papalitatea. Ambele au ca intenţie de căpătâi omorârea tuturor copiilor lui Dumnezeu, adică tuturor acelora care nu se vor supune pretenţiilor lor!!!

Puterea care a dat viaţă atât primei fiare cât şi celei de a doua este puterea statului sau puterea civilă, legislativă şi juridică, prin care cele două fiare monstruoase şi-au impus şi îşi vor impune edictele ecleziastice asupra conşiinţei şi credinţei celor ce nu i se supun!! Aşadar, unirea dintre puterea guvernamentală legislativă a Statelor Unite cu bisericile protestante din statul american, ce îşi va găsi ecoul la nivel mondial în absolut toate ţările globului pământesc, duce la formarea celei mai hidoase fiare după monstrul papal, fiară care va reînvia şi repeta persecuţiile de odinioară ale Evului Mediu!!! "I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei." Apocalipsa 13,15.

Întotdeauna o biserică apostaziată poate "vorbi", adică îşi poate impune decretele blasfematoare, doar dacă are în ajutor şi este îmbrăcată cu putere guvernamentală sau putere civilă!!! O astfel de biserică arată pe viu că a pierdut de mult timp Evanghelia lui Hristos. Orice biserică, mare sau mică, în interiorul căreia omul are un cuvânt de spus, unde autoritatea omului este înălţată "în numele lui Dumnezeu", este biserica lui antihrist!!! Fiindcă în interiorul ei este prezentă autoritatea sabiei, atunci este lesne de înţeles uşurinţa cu care se asociază cu statul, căruia îi solicită ajutorul. Unele biserici organizate dau mărturie verbală că nu se vor asocia niciodată cu statul, că nu vor apela niciodată la puterea statului, dar ceea ce nici măcar nu bănuiesc este faptul că în interiorul lor autoritatea sabiei este elementul stăpânitor. Aceste biserici deja sunt una în spirit şi caracter cu forma de guvernare a statului, unde autoritatea sabiei este la ea acasă.

Autoritatea sabiei a fost dată de Dumnezeu doar statului pentru ca acesta să-i poată stăpâni pe toţi supuşii lui care nu se pot controla pe ei înşişi!!! Prin urmare, este de datoria statului să se impună asupra supuşilor prin autoritatea sabiei, o autoritate conferită chiar de Dumnezeu. Numai astfel poate ţine statul în stăpânire şi supunere elementele dezbinatoare şi infracţionale. El are datoria să-şi impună legile pentru ca cetăţenii să dea ascultare de ele. Însă statul nu are nimic de spus în domeniul conştiinţei şi al credinţei. "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda." Romani 13,1.2.

Biserica, în schimb, are o singură autoritate prin care funcţionează şi îşi găseşte raţiunea existenţei în cadrul căreia omul are doar rolul de slujitor al semenului său, iar autoritatea bisericii trebuie să fie autoritatea Evangheliei sau autoritatea iubirii creştine!!! Într-o astfel de biserică doar Dumnezeu este Capul întregii biserici şi totodată al fiecărui membru în parte!!! Toţi membrii se supun Capului lor de bunăvoie şi nesilit, iar respectul unuia faţă de altul stă la loc de cinste. Pavel spunea: "Daţi întâietate altuia". Nimeni, nici măcar un singur membru nu poate stăpâni pe alţii şi nu poate spune ce să creadă unul sau altul. "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia." Romani 12,10. Prin urmare, singurul criteriu după care sunt guvernaţi membrii bisericii este Evanghelia dragostei lui Hristos, prin Duhul Sfânt!!!

Când biserica pierde Evanghelia, pierde pe Hristos şi Sabatul Lui!!! Atunci, pentru a-şi impune dogmele sau punctele de credinţă asupra membrilor ei, va folosi totdeauna autoritatea sabiei, iar pentru asta, în primă fază, nu este nevoie să o ceară statului!!! Este de ajuns dacă omul trece la cârma conducerii bisericii, care în scurt timp va ajunge să-şi impună punctul de vedere şi chiar să fie conştiinţă pentru cei slabi!! În felul acesta, biserica încearcă să clădească împărăţia lui Dumnezeu prin căi omeneşti, prin autoritatea sabiei, pe care Dumnezeu a dat-o doar statului! Este exact acelaşi fenomen care s-a petrecut la malul Mării Roşii când evreii şi-au însuşit sabia. Ce a urmat nu mai trebuie comentat.

Aşadar, icoana fiarei ia naştere prin apostazia din mijlocul protestantismului american. Numai în felul acesta ajunge să apeleze la stat pentru a-şi impune dogmele. În profeţie se spune că: "Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia". Apocalipsa 13,14. Aici se arată clar că puterea legislativă aparţine poporului, iar singura putere mondială care are puterea legislativă în mâinile poporului este Statele Unite ale Americii. Prin "locuitorii pământului" trebuie înţeles locuitorii din zona geografică din care a ieşit cea de-a doua fiară, căci ea a ieşit dintr-un pământ uscat!!! Concluzia indubitabilă, deci, este că "atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face o icoană bisericii Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par 41.

Odată înfăptuit acest lucru, fiara cu coarne ca de miel porunceşte ca "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei". Apocalipsa 13,16.17. Acesta este versetul cheie care ne ajută să înţelegem corect ce pe cine şi ce reprezintă numărul 666!!! Vom începe cu întrebarea aceasta: Cui aparţine semnul? Fără greşeală putem spune că semnul respectiv este semnul primei fiare, adică semnul papalităţii. Prin urmare, acest semn îl găsim ca fiind caracteristica principală şi distinctivă a papalităţii!! Semnul acesta nu este altceva decât semnul autorităţii prin care papalitatea a schimbat porunca a patra din decalog cu o zi obişnuită de muncă. "Acesta este semnul despre care ne avertizează al treilea înger - semnul fiarei dintâi, adică papalitatea; de aceea trebuie căutat între trăsăturile caracteristice ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că biserica romană, simbolizată prin cornul cel mic, avea să se gândească să schimbe vremurile şi Legea (Daniel 7,25), iar Pavel o descrie ca omul fărădelegii (2Tesaloniceni 2,3.4), care avea să se înalţe mai presus de Dumnezeu. Numai schimbând Legea lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine înţelege acest lucru şi totuşi păzeşte Legea astfel schimbată dă cinste supremă puterii care a făcut schimbarea." Istoria mântuirii, cap. A treia solie îngerească, subcap. Fiara şi icoana ei, par. 2.

A doua întrebare este următoarea: Cine impune semnul papalităţii asupra oamenilor? Răspunsul este: Puterea guvernamentală sau civilă americană venită în ajutorul protestantismului decăzut, apostaziat american, numit icoana fiarei fiindcă se uneşte cu statul!!! Asta înseamnă în mod absolut cert că semnul fiarei dintâi a devenit şi este o însuşire principală a icoanei ei, fiindcă numai în felul acesta poate călca pe urmele Romei ecleziastice!!! Prin urmare, acest semn trebuie să descopere numele şi numărul fiarei, adică al icoanei fiarei!!! Şi exact acest fapt uluitor îl descoperă profeţia: "Şi a făcut ca... nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei". Cu alte cuvinte, ca să fie cât mai clar şi cât mai simplu cu putinţă, Statele Unite, prin guvernul său, oferă puterea legislativă bisericilor protestante unite de pe teritoriul lor, care impun duminica drept zi de închinare pentru Dumnezeu. Această zi este cerută a fi impusă prin lege de aceste biserici, iar atunci când statul american îşi dă concursul, deci puterea lui legislativă şi juridică, această alianţă formează icoana fiarei, care este tot o fiară!! ">Icoana fiarei< reprezintă acea formă a protestantismului decăzut, care se va dezvolta atunci când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 50.

Prin această putere civilă, bisericile protestante apostaziate impun practic semnul papalităţii, duminica. Din acest motiv foarte clar, acest semn al fiarei dintâi ajunge marca de lucru a icoanei fiarei!!! Mergând mai departe pe această idee, atunci înseamnă că în semnul acesta, care a ajuns să caracterizeze în întregime icoana fiarei, este cuprins atât numele, cât şi numărul icoanei fiarei, fiindcă aşa după cum am arătat ea este tot o fiară. Prin urmare, numărul 666 este numărul icoanei fiarei şi nu numărul papalităţii, fiindcă acţiunea de impunere a acestui semn este acţiunea fiarei a doua cu concursul bisericilor protestante apostaziate din Statele Unite!!! Adică este caracteristica principală a demersului acestei icoane de a face ceva ce nici papalitatea nu a reuşit, şi anume impunerea semnului papalităţii, a primei zile a săptămânii, duminica, drept zi de închinare mondială!!!

Mai mult decât atât, acest număr se va forma doar atunci când se va impune legea prin care se interzice comerţul pentru toţi aceia care nu acceptă închinarea icoanei fiarei!!! Dovada de netăgăduit care atestă acest adevăr înfiorător o găsim în următoarea declaraţie: "Am văzut că toţi cei care >nu vor primi semnul fiarei şi al icoanei ei pe fruntea şi pe mâna lor<, nu vor mai putea cumpăra şi vinde. Am văzut că numărul (666) icoanei fiarei s-a format; şi că fiara a fost cea care a schimbat Sabatul, iar icoana fiarei urmase după ea, ţinând nu Sabatul lui Dumnezeu, ci pe cel al papei. Tot ceea ce ni se cerea să facem era să renunţăm la Sabatul lui Dumnezeu şi să-l ţinem pe cel al papei, după care va trebui să primim semnul fiarei şi al icoanei ei... Această ultimă putere care calcă în picioare pe sfinţi este scoasă în evidenţă în Apocalipsa 13,11-18. Numărul ei este 666." Cuvânt către mica turmă, cap. Către rămăşiţa împrăştiată de pretutindeni, par. 12; cap. Timpul strâmtorării, par. 3.

Aşadar, numărul 666 este numărul icoanei fiarei şi nu al papalităţii. Ce înseamnă el cu adevărat vom vedea în episodul următor. Ne întoarcem puţin la semnul fiarei sau duminica. În acest semn este cuprins numele şi numărul icoanei fiarei, după cum subliniam mai sus, şi ştim precis să acest semn devine şi semnul icoanei fiarei din următoarea avertizare înfricoşătoare: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului." Apocalipsa 14,9.10. Aici se arată clar că închinarea impusă de icoana fiarei pentru fiară, adică pentru papalitate, este o caracteristică a amândurora. Cine se închină papalităţii, se închină icoanei fiarei şi invers!! Din acest motiv, semnul este caracteristica dominantă a amândurora, chiar dacă încă de la început a fost semnul autorităţii papale. Autoritatea prin care a acţionat papalitatea în schimbarea poruncii a patra din decalog, este aceeaşi autoritate care se află în spatele icoanei fiarei şi o face să acţioneze aşa cum spune profeţia!

Ce înseamnă numele fiarei? Înseamnă caracterul şi spiritul ei!! Felul cum se manifestă ea prin impunerea închinării. Ce înseamnă că semnul este pus pe mână şi pe frunte? Întrucât semnul acesta nu este un semn vizibil, atunci e uşor de priceput că nu are cum să fie vizibil pe frunte sau pe mână. Fruntea este locul unde se află lobul frontal sau sediul conştiinţei şi al voinţei. Toate hotărârile omului sunt luate de voinţa acestuia. Când semnul fiarei este impus iar omul acceptă hotărârile şi ideile icoanei fiarei, atunci omul respectiv primeşte semnul fiarei, în sensul că se declară de acord cu închinarea propusă de icoana fiarei. "A primi acest semn înseamnă a ajunge la aceleaşi decizii pe care le-a luat fiara şi a apăra aceleaşi idei, în directă opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu." Review and Herald, 13 iulie 1897.

Toţi oamenii care nu au Sabatul lui Dumnezeu în minte şi în inimă, şi împreună cu el toate principiile legii lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, toţi cei care nu au puterea creatoare şi sfinţitoare a lui Hristos în ei la vremea aceea, nu se pot opune cu nici un chip primirii semnului fiarei!!! Ce înseamnă că primesc semnul pe mână dreaptă? Mâna dreaptă este simbolul tuturor acţiunilor omului, căci cu ajutorul mâinilor se transpun în fapte deciziile voinţei!! Când un om acceptă deciziile şi ideile susţinute de protestantismul decăzut, prin autoritatea legislativă a statului american, atunci omul respectiv va transpune în fapte acele decizii care privesc închinarea!!! El va face exact ceea ce impune icoana fiarei sau fiara, adică se va închina în acea zi papalităţii, oprindu-se de la muncă!!!

În concluzie, icoana fiarei atinge apogeul tuturor nelegiuirilor când se va fi format numărul care o caracterizează în mod special: 666. Este uimitoare capodopera înşelăciunii diavolului, din moment ce va face din protestantism ceea ce nici nu a visat vreodată - o icoană, o replică, o asemănare, un duplicat al papalităţii, care fără îndoială şi ea îşi va da concursul cu toate forţele de care dispune în acest ultim act de sfidare a lui Dumnezeu prin încălcarea şi desfiinţarea legii Lui prin nişte legi omeneşti demonice!!!

Semnul fiarei (III)

Despre semnul fiarei s-a scris probabil foarte mult, în încercarea oamenilor să se edifice cu privire la acest aspect al profeţiei. Nu voi face nici cea mai mică referire la diferitele interpretări care există. Scopul meu principal a fost şi este acela de a prezenta Evanghelia descoperită a lui Hristos în lumina ei cerească, divină. Fiindcă până la urmă orice adevăr biblic este o reflectare a acestei Evanghelii divine, care a devenit o raritate în zilele noastre. Am arătat că Roma papală, prin autoritatea ei, a schimbat porunca a patra din decalog, care face referire expresă la ziua a şaptea a creaţiei divine, Sabatul, cu prima zi a săptămânii, duminica. Urmare a acestui fapt, ea, în aroganţa ei satanică, se dă drept Dumnezeu pe pământ, după cum şi susţine în doctrina ei!

Cea mai serioasă şi grozavă avertizare dată vreodată oamenilor o găsim în Apocalipsa 14, şi este legată strict de acest semn al fiarei. Ea sună astfel: "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,9-11.

Acest mesaj înfiorător nu s-a făcut niciodată auzit pe pământ, întrucât nu a existat, nu s-a format niciodată icoana fiarei! Avertizarea aceasta este strict legată de închinare. Este un amănunt ce dezleagă misterul primirii semnului fiarei pe mână sau pe frunte. Însă este foarte interesant că avertizarea respectivă priveşte fiara şi icoana ei. Atunci, pentru a afla tot ce trebuie să ştim cu privire la aceste două fiare şi semnul lor, căci după cum vom vedea acest semn le este comun, trebuie să avem în vedere Apocalipsa 13. Acesta este un capitol de mare, mare actualitate, chiar dacă unele evenimente din partea a doua a acestuia urmează să se întâmple foarte curând, mai curând decât se aşteaptă oricine, şi mai ales creştinătatea, căci o priveşte în mod personal!!!

Apocalipsa 13 trebuie considerată a fi cheia care dezleagă misterul celor ce urmează să se întâmple pe pământ, privind din perspectiva celor ce deja s-au întâmplat! Astfel, prima parte a capitolului priveşte fiara ca un leopard, versetele 1-10, iar a doua parte are în vedere fiara cu două coarne ca ale unui miel, versetele 11-18. Prin intermediul acestei profeţii, Dumnezeu doreşte să familiarizeze cercetătorul Bibliei cu modelul de lucru al primei fiare, pentru a înţelege modelul de lucru al celei de a doua fiare, din partea a doua a capitolului 13. Prin urmare, Dumnezeu are grijă să-i prezinte profetului întâi prima fiară, cu scopul de a urmări după aceea ce face a doua fiară, şi anume faptul că aceasta calcă întocmai pe urmele primei fiare!!!

Prima fiară se ridică din mare. Marea, potrivit Bibliei, în contextul profeţiei, este un simbol pentru mari mulţimi de oameni. "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi<." Apocalipsa 17,15. Înseamnă, deci, că prima fiară iese din mijlocul unei zone dens populate. Autoritatea şi forţa ei se bazează pe puterea omului. Această primă fiară, având în vedere că are zece coarne şi şapte capete, în prima fază a apariţiei sale este simbolul Romei păgâne, deşi prin cele şapte capete Duhul Sfânt face trimitere la acele forme de manifestare ale diavolului din trecut, prezent şi viitor. Ea avea să fie atacată de zece triburi barbare şi fărămiţată în ceea ce cunoaştem a fi aproximativ Europa de astăzi. De aceea se spune că are zece coarne. Iar capetele, în număr de şapte, reprezintă cele mai puternice forme de exprimare prin care diavolul şi-a expus principiile împărăţiei sale. Ele sunt acele stăpâniri sau acele forţe prin care Satana a urmărit să distrugă poporul lui Dumnezeu de-a lungul timpului, începând cu Egiptul antic şi sfârşind cu icoana fiarei. Cel mai bine se vede acest lucru în Apocalipsa 12,3 şi Apocalipsa 17.

Ştim din profeţia lui Daniel că trei din cele zece coarne au fost "smulse" de un corn "mic" ce a ieşit din "mijlocul lor", adică din mijlocul celor zece coarne. A se citi Daniel 7. Cornul, în acest caz, este simbolul unei puteri omeneşti care nu acţionează niciodată pe baza principiilor Evangheliei!!! Acest corn mic este cel care "a făcut război sfinţilor şi i-a biruit". Daniel 7,21. Fiindcă a făcut război sfinţilor, înseamnă că războiul respectiv trebuie să fi fost pe tărâm religios, în domeniul numit conştiinţă şi credinţă!!! Cu alte cuvinte, războiul dus de acest corn feroce, deşi mic, privea închinarea sfinţilor, adică a copiilor lui Dumnezeu din timpul acela. Ceea ce înseamnă că acest corn, această putere trebuie să fi fost neapărat o putere religioasă care trebuie să fi fost susţinută de o mare putere, puterea statului sau puterea pământească. Aşa a luat naştere papalitatea, căci cornul mic este simbolul papalităţii. Ea este singura putere politico-religioasă care a asuprit poporul lui Dumnezeu peste o mie de ani, aproape nimicindu-l.

Faptul că a fost susţinută de puterea statului reiese din aceste cuvinte. "... pe capete avea nume de hulă". Apocalipsa 13,1. Capetele acestea exprimă principiul care stă la baza sistemului de conducere al papalităţii, şi anume autoritatea sabiei îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu şi, deci, chiar împotriva lui Dumnezeu însuşi. Este acelaşi principiu care s-a văzut l-a lucru în toate imperiile care au fost înaintea papalităţii! De asemenea, putem înţelege şi toate acele forme ale puterilor pământeşti ale Europei care i-au conferit putere şi autoritate Romei papale, începând cu anul 538 d.Hr., pe care le-a înghiţit de altfel, transformându-se astfel într-o hidră monstruoasă, în executarea edictelor ei ecleziastice, care erau hulă sau blasfemie la adresa lui Dumnezeu!! (Orice unire între biserică şi stat dă naştere celui mai odios monstru posibil!!) Mai precis, papalitatea avea să fie o expresie, cea mai fidelă a diavolului, a principiului sabiei care este reunit şi găsit în sânul acestor şapte capete. Spuneam că în primă fază această fiară reprezintă Roma păgână, însă ca nimeni să nu aibă nici un dubiu cu privire la succesoarea ei, Dumnezeu oferă nişte amănunte specifice puterii Romei papale în cadrul aceleiaşi simbolistici. Aseamănă această fiară cu un leopard care avea labe de urs şi gură de leu, potrivit versetului 2. Aceasta este practic suma tuturor simbolurilor cu care Dumnezeu înfăţişează cele patru mari imperii mondiale, ce aveau să o aibă ca succesoare pe Roma paplă!!! Cu alte cuvinte, în cadrul papalităţii se găsesc toate metodele de lucru, puterea, spiritul şi caracterul acestor mari imperii, doar că sunt transferate pe tărâmul religios!!! Adică papalitatea a îmbrăcat toate aceste trăsături şi caracteristici în haină creştină, dându-se astfel creştină.

Forţa ei nu rezidă în Evanghelia lui Hristos, căci ea n-a avut niciodată aşa ceva, de la apariţia ei, ci în puterea şi autoritatea statului şi în spiritism, altă formă de exprimare a diavolului!! Ca atare, papalitatea este cel mai perfid mijloc de manipulare a conştiinţei şi credinţei umane, manipulare care şi-a instaurat scaunul de domnie în toate bisericile protestante de astăzi, fără excepţie!!! Ca această capodoperă a amăgirii să fie desăvârşită, "balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare". Apocalipsa 13,2. Balaurul este însuşi Satana, iar papalitatea este mâna lui dreaptă. Prin urmare, sub simbolul fiarei, aici, în Apocalipsa 13, Duhul inspiraţiei ne înfăţişează două mari imperii: Roma păgână, pentru a înţelege de unde a apărut papalitatea, şi Roma papală, cel mai mare imperiu ecleziastic din toată istoria omenirii. De fapt, inspiraţia divină caută să ne arate că Roma păgână avea să trăiască mai departe în persoana Romei papale, doar că urma să aibă o faţă religioasă creştină!! "În capitolul 13 (vers. 1-10) este descrisă o altă fiară >ca un leopard<, căruia balaurul i-a dat >puterea lui, tronul lui şi o stăpânire mare<. Acest simbol, aşa cum au crezut majoritatea protestanţilor, reprezintă papalitatea care a urmat puterii, tronului şi autorităţii deţinute odinioară de Imperiul Roman." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 15.

Până la versetul 9 ni se oferă amănunte clare şi precise care vorbesc despre aroganţa ei şi despre războiul purtat împotriva poporului lui Dumnezeu vreme de 1260 de ani. Această perioadă este reprezentată prin cele patruzeci şi două de luni profetice, prin "o mie două sute şaizeci de zile" din Apocalipsa 12,6, sau prin "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme" din Daniel 7,25. De fapt, Apocalipsa 13,1-9, reia cumva limbajul folosit de profet în Daniel 7 tocmai pentru a ne fi clar că fiara respectivă întruchipează şi este papalitatea sau cornul cel mic, aşa cum este înfăţişată în cartea profetului Daniel. Despre această fiară - papalitatea - ni se spune că urma să primească o rană de moarte. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1798 când papa însuşi a fost făcut prizonier de armata franceză. ">I s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.< Iar profetul spune: >Am văzut unul din capetele ei rănit de moarte<. Şi iarăşi: >Cel care duce pe alţii în robie trebuie să meargă şi el în robie<; >cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis de sabie<. Cele patruzeci şi două de luni sunt acelaşi lucru ca o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, trei ani şi jumătate sau 1260 de zile din Daniel capitolul 7 - timpul în care puterea papală urma să persecute pe poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, aşa cum se spune în capitolul precedent, a început cu supremaţia papală, anul 538 d.Hr., şi s-a încheiat în anul 1798. La data aceasta, papa a fost făcut prizonier de către armata franceză, puterea papală a primit rana de moarte şi astfel s-a împlinit profeţia: >Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie<." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 16.

Sub această formă se prezintă pe scurt prima fiară, scopul fiind acela, după cum spuneam, să înţelegem caracterul şi metodele de lucru ale celei de a doua fiare. Această primă fiară a ieşit din sânul unui mare imperiu, ducând mai departe toate formele lui de idolatrie, pe care avea să le îmbrace cu haina creştină!!! Însă a doua fiară iese dintr-un pământ uscat, simbolul unei zone nelocuite de oameni. Această fiară avea să apară în mod paşnic şi să se dezvolte treptat, fără să ajungă la putere, la cârma omenirii prin lupte şi războaie înverşunate, pline de sânge, aşa cum a fost cazul celor patru mari imperii mondiale şi a papalităţii!!! "Atât apariţia acestei fiare, cât şi modul în care s-a ridicat arată că poporul pe care îl reprezintă nu se aseamănă cu acela reprezentat în simbolurile precedente." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 17.

Ca atare, nu se putea ridica la putere din Lumea Veche, o lume asemenea unei mări tulburate de "noroade, gloate, neamuri şi limbi" (Apocalipsa 17,15), ci din Lumea Nouă, cuibul tuturor protestanţilor prigoniţi de papalitate şi mai cu seamă de Biserica Anglicană. Acest fapt în sine atrage atenţia asupra Statelor Unite ale Americii, întrucât ea e singura putere care întruneşte toate criteriile prezentate sub formă de simboluri în partea a doua a Apocalipsei 13. Aici, protestanţii prigoniţi aveau să făurească singurul stat din istoria omenirii în care dreptul libertăţii conştiinţei şi al credinţei religioase este inviolabil în toate privinţele!! "Care naţiune din Lumea Nouă, în anul 1798, se dezvolta, având perspectiva puterii şi măreţiei şi atrăgând atenţia lumii? Aplicaţia simbolului nu admite nici o îndoială. O singură naţiune şi numai una împlineşte toate amănuntele acestei profeţii, indicând fără greş spre Statele Unite ale Americii." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 19.

Trebuie să băgăm de seamă că simbolul este tot cel al unei fiare, chiar dacă s-a ivit în mod paşnic. Această ivire liniştită urmată de o dezvoltare treptată dar viguroasă, se datorează celor două coarne, simbolul principiilor republicane şi a celor protestante care sunt fundamentul constituţiei Statelor Unite ale Americii. Aici este secretul puterii ei, aproape invincibile!!! Însă acest tablou fumos este stricat de cuvintele "... şi vorbea ca un balaur". Apocalipsa 13,11. Acest amănunt este unul extrem de semnificativ. În lumea reală nu o să vedem niciodată cum un miel va rage ca un leu sau cum se va manifesta altfel decât cum este el. În profeţie, însă, Dumnezeu ne arată cum o ţară paşnică la început, începe să promoveze exact aceleaşi tactici, acelaşi caracter şi acelaşi spirit ca papalitatea, întrucât balaurul, alias Satana, este cel care a stat în spatele Romei papale.

Dacă Statele Unite încep să vorbească asemenea unui balaur înseamnă că trebuie să-şi piardă cele două coarne!!! Adică trebuie să încalce întru totul principiile republicanismului şi protestantismului, întorcându-se împotriva tuturor celor care nu se supun legilor ei cu caracter religios, căci nimeni nu poate vorbi ca un balaur câtă vreme domeniul vorbirii ei nu este cel religios!!! Să nu uităm niciodată că ţinta primordială a lui Satana este subjugarea conştiinţei şi voinţei umane, iar acest lucru nu-l poate face decât distrugând credinţa omului în Dumnezeu şi în semnul puterii Sale creatoare, Sabatul zilei a şaptea!!! Mergând mai departe cu acest gând, atunci putem şti că Satana este cel care va sta în spatele acestei fiare, tot aşa cum a stat odinioară şi în spatele papalităţii. Această fiară va începe să vorbească prin puterile ei legislative şi juridice. În acest demers va avea nevoie de putere suplimentară, puterea fiarei dintâi, adică a papalităţii, fiindcă "lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată". Apocalipsa 13,12.

Trebuie să observăm din nou că domeniul vizat este tot închinarea!!! Din acest motiv, vom descoperi că semnul fiarei are de a face şi vizează numai închinarea. Deci, tabloul din Apocalipsa 13 este un tablou prin care este înfăţişată o realitate, ce se va repeta în viitorul foarte, foarte apropiat, având ca punct principal în dispută închinarea!! Nu mi-am propus să vorbesc în detaliu despre acest capitol, fiindcă mă interesează aspectul legat de semnul fiarei, pentru a putea ajunge la numărul ei: 666. Ideea este că această fiară, a doua, va da dovadă de acelaşi spirit al intoleranţei şi persecuţiei pe care l-a dat pe faţă papalitatea în timpul supremaţiei ei.

     "Coarnele ca de miel şi glasul de balaur, din punct de vedere simbolic, indică o contradicţie flagrantă între mărturisirile şi practicile naţiunii reprezentate în felul acesta. Vorbirea acestei naţiuni reprezintă acţiunile puterilor ei legislative şi juridice. Prin astfel de acţiuni vor fi contrazise principiile liberale şi paşnice pe care le pusese odinioară la temelia politicii ei. Profetizarea că va vorbi >ca un balaur< şi va folosi >toată puterea fiarei dintâi< prevesteşte în mod clar dezvoltarea unui spirit de intoleranţă şi persecuţie, pe care l-au dat pe faţă naţiunile reprezentate prin balaur şi prin fiara care semăna cu un leopard. Iar declaraţia că fiara cu două coarne >făcea pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi< arată că autoritatea acestui popor urmează să fie folosită pentru impunerea unei respectări care va constitui un act de închinare, de respect faţă de papalitate." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 23.

Dar, prin ce fapt, prin ce mare realizare vor ajunge Statele Unite să impună această închinare la nivel mondial? Această închinare impusă nu este posibilă fără ridicarea icoanei fiarei!!! Numai prin făurirea acestei icoane a fiarei poate fi impus semnul pe frunte şi pe mână, semn în care este cuprins numele fiarei sau numărul numelui ei!!! De aceea, subiectul următor va fi despre icoana fiarei.

Semnul fiarei (II)

Efortul continuu al diavolului este acela de a ţine mintea omului în robia neascultării, o dată cu îndepărtarea lui de Dumnezeu prin căderea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Pentru a-şi pune amprenta puterii sale asupra minţii omului, Satana a trebuit să depună tot efortul să-i ţină pe oameni departe de legea lui Dumnezeu. Întotdeauna le-a indus în minte ideea că această lege este restrictivă, un jug greu de purtat, ba mai mult, a mers până acolo încât i-a făcut să creadă că chiar Dumnezeu a abolit legea Sa prin moartea Mântuitorului!!! A lansat teoria înfricoşătoare că Sabatul zilei a şaptea a fost schimbat cu prima zi a săptămânii, întrucât aceasta este ziua învierii lui Isus!?

Desigur, toate aceste lucruri nu le putea face în persoană, căci Lucifer este prea şiret să se arate ca o persoană reală deoarece ştie că oamenii nu ar putea fi induşi în eroare în modul acesta. Aşa că ţelul lui dintotdeauna a fost şi este acela de a lucra printr-un instrument sau agent omenesc. Astfel îşi deghizează el toate acţiunile sale perverse. Primul om prin care a lucrat şi prin care şi-a expus cel mai bine principiile la vremea aceea, cel care avea să fie făuritorul Babelului, din care avea să rezulte Babilonul mai târziu, a fost Nimrod. El a făurit un destin model caracteristic tuturor acelora care nu au Sabatul lui Dumnezeu. Era un viteaz vănător împotriva lui Hristos, în sensul că viaţa sa era o mărturie continuă cu privire la încrederea totală în forţele sale proprii. Îl exclusese pe Dumnezeu din mintea sa, şi a arătat că autoritatea sabiei este cea care trebuie să guverneze pe pământ!

Odată stabilite aceste principii de lucru prin Nimrod, Satana avea să-şi ducă mai departe planul de făurire a unei împărăţii fără legea lui Dumnezeu şi mai ales fără Sabat. A lucrat necontenit prin toate popoarele barbare de după moartea violentă a lui Nimrod, în speţă popoarele crude, sălbatice şi idolatre din Canaan. Ţinta sa era de a subjuga întregul pământ. Pentru a contracara acţiunea aceasta diabolică, Dumnezeu a reuşit să convingă pe Avraam să-l urmeze, cu promisiunea că din el se va naşte un popor numeros care să ilustreze metoda lui Dumnezeu de lucru şi să înalţe Sabatul la loc de cinste.

Pentru a sta împotriva acestui popor, Israel, Satana a făcut tot posibilul să-l distrugă cu cele mai viclene ispite, şi a reuşit în cele din urmă să-l despartă definitiv de Dumnezeu prin răstignirea lui Hristos. Dar, până la acest eveniment, la atacat încontinuu şi la subjugat prin cele patru mari imperii mondiale, Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma păgână. Aceste imperii mondiale au fost agenţii lui Satana prin care şi-a expus modelul de lucru, model care se face întotdeauna numai prin autoritatea sabiei, adică prin forţă şi constrângere!!! Dacă cineva doreşte să ştie cum lucrează Satana, atunci nu trebuie decât să privească în istorie şi să vadă cum au apărut aceste patru mari imperii şi ce metodă au avut pentru a subjuga şi a se menţine la putere cât mai mult timp.

Aceste patru imperii mondiale sunt personificate sau simbolizate în Scripturi prin patru fiare deosebite una de cealaltă. Acest lucru scoate în evidenţă caracterul şi puterea fiecăreia, în ordinea apariţiei lor. Vezi Daniel 7. Cea mai înspăimântătoare dintre cele patru este fără îndoială fiara "nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică" (Daniel 7,7), simbolul Romei păgâne. Aceste imperii devastatoare sunt întruchipate prin nişte fiare sălbatice tocmai pentru a scoate în evidenţă cruzimea şi violenţa prin care au subjugat şi stăpânit popoarele slabe. Apariţia lor a fost posibilă din cauza apostaziei naţiunii iudaice!!! Orice îndepărtarea de Evanghelia lui Hristos aduce cu sine consecinţe nebănuite, sinistre pentru existenţa umană!!!

Pe de altă parte, Dumnezeu a mai avut în vedere alt fapt remarcabil atunci când a înfăţişat aceste imperii crude sub forma a patru fiare sălbatice, şi anume de a scoate în evidenţă metodele de lucru ale diavolului, caracterul lui şi ţinta pe care o are - distrugerea poporului lui Dumnezeu şi a omului în general. Trebuie să ştim că în spatele acestora a stat "balaurul", aşa cum este reprezentat Satana în Apocalipsa 12,9. Calea balaurului este întotdeauna calea sabiei sau a procedeelor omeneşti de făurire a unei împărăţii fără legea lui Dumnezeu, pe când calea lui Dumnezeu este totdeauna calea Sabatului sau calea neprihănirii, exprimată cel mai frumos în viaţa şi învăţăturile lui Hristos.

Însă, forma cea mai izbitoare a modului de lucru a lui Satana, care exprimă cel mai pronunţat caracterul şi spiritul lui demonic, a fost şi este papalitatea ca imperiu ecleziastic!! Prin acest instrument diabolic, Satana a schimbat legea lui Dumnezeu, distrugând importanţa Sabatului! Iată ce spune profetul: "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme." Daniel 7,25.

Papalitatea mai este numită în Scripturi "taina fărădelegii" sau "omul fărădelegii". Ea urma să apară după căderea Imperiului Roman, însuşindu-şi tot spiritul, caracterul şi metodele acestuia, căci avea să fie o continuare a lui, dar camuflată în straie creştine!!! "Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei... Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,7.3.4.

Aici este descoperită lucrarea papalităţii, aceea că ajunge să se dea drept Dumnezeu!!! Cum aşa? Cum e posibil aşa ceva? Dumnezeu este Creatorul, iar însemnul regalităţii Sale este Sabatul, ziua a şaptea a săptămânii. Dacă papalitatea ajunge să se dea drept Dumnezeu, adică dacă are pretenţia de a fi Dumnezeu pe pământ, înseamnă că şi ea trebuie să aibă un însemn al pretenţiei sale, căci altfel nu se poate!!! În declaraţia din cartea lui Daniel se spune că se încumetă să schimbe vremurile sau timpurile profetice, despre care nu vreau să vorbesc acum, şi legea lui Dumnezeu. Înseamnă că semnul pretenţiei sale este în mod sigur, fără să greşim, schimbarea legii lui Dumnezeu!!! "Numai prin schimbarea Legii lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine va păstra cu bună ştiinţă Legea, aşa cum a fost ea schimbată, va da cinste supremă acelei puteri prin care s-a făcut schimbarea. Un asemenea act de ascultare de legile papale va fi un semn de supunere faţă de papa, în locul supunerii faţă de Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 36.

Dar ce anume a schimbat papalitatea în legea lui Dumnezeu şi prin a cui autoritate? "Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâi ca sabat, în locul zilei a şaptea. Dar papistaşii susţin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei dau Legii înţelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenţionat. Dar aceasta nu este schimbarea prevestită de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: >Ea se va încumeta să schimbe vremile şi Legea<. Schimbarea poruncii a patra împlineşte exact profeţia. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe faţă mai presus de Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 37.

Descoperim, deci, că însemnul pretenţiei sale, prin autoritatea pe care singură şi-o arogă, deşi susţine că vine de la Dumnezeu, este mai precis prima zi a săptămânii, declarată zi de închinare şi de odihnă în locul zilei a şaptea!!! Atunci, dacă semnul autorităţii lui Dumnezeu este Sabatul, înseamnă că semnul autorităţii omului fărădelegii este duminica, din moment ce s-a încumetat să schimbe porunca a patra!!! Pentru aceasta, să ascultăm pretenţia ei chiar în cuvintele ei: "Întrebare: Aveţi vreo altă cale de a dovedi că biserica are putere de a institui sărbători ca porunci? Răspuns: Dacă ea n-ar avea putere, atunci n-ar fi putut face acest lucru cu care toţi oamenii religioşi contemporani sunt de acord - ea n-ar fi putut substitui păzirea sâmbetei, ziua a şaptea, cu păzirea duminicii, prima zi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate biblică." A Doctrinal Catechism, pag. 174, Keenan, a treia ediţie americană, New York.

Observaţi că papalitatea recunoaşte deschis că substituirea Sabatului cu duminica nu are la bază nici o autoritate biblică!!! Dar, de unde are ea această autoritate? Cuvântul profetic ne spune astfel: "Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare." Apocalipsa 13,2. Autoritatea ei rezidă în tatăl minciunii, eminenţa cenuşie dinapoia papalităţii!!! Această autoritate include caracterul, spiritul şi puterea Satanei manifestate totdeauna prin sabie, adică prin constrângere, prin forţă brută!!! Spiritul său luciferic se vede cel mai bine în toată istoria papalităţii, care a subjugat Europa vreme de peste o mie de ani.

Pentru cine nu ştie încă, papalitatea nu este nimeni alta decât biserica apostolică apostaziată!!! Aducerea ei la fiinţă s-a datorat apostaziei bisericii apostolice. La început ea a fost persecutată crunt prin instrumentul Romei păgâne, însă cu cât era mai persecutată, cu atât devenea mai înflăcărată. Aşa că Satana a adoptat altă cale, una extrem de primejdioasă şi de odioasă, de care toţi trebuie să fugă, mai de dorit fiind persecuţia. Această cale a fost şi este compromisul!!! Dacă prin persecuţie Satana nu a obţinut nimic, atunci a introdus în biserică "foc străin", adică elemente caracteristice idolatriei. În felul acesta a rezultat un amestec, o amalgamare care a condus la o gravă apostazie, o boală absolut incurabilă!!!

Când apostazia a înghiţit cu totul biserica apostolică, totul desfăşurându-se treptat, în chiar primele patru secole, mai cu seamă după moartea apostolilor şi a generaţiei de după ei, atunci a luat naştere cel mai mare şi mai hidos monstru care a existat vreodată pe pământ - papalitatea. Satana a îmbrăcat straie creştine manifestându-se în Europa ca pe propria lui bătătură!! Compromisul între păgânism şi creştinismul apostolic a dat naştere, deci, la omul fărădelegii. "Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, >taina fărădelegii< şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti... Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 2, 3.

Dar cum a lucrat Satana cu viclenia-i binecunoscută pentru a distruge biserica apostolică, începând chiar cu sfârşitul primului secol al erei creştine? Cum a procedat el în interiorul bisericii apostolice? Iată cum:

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.
     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Aş dori să fie întipărit totdeauna în mintea studentului serios şi sârguincios că această metodă a lui Satana a dat mereu cel mai bun rezultat, unul numai în favoarea Sa. Aşa lucrează de mult timp în interiorul protestantismului, fapt care a dus la fragmentarea lui în sute de biserici şi bisericuţe!!! Acesta este procedeul său în biserica pe care Dumnezeu o formează cu greu la început şi căreia îi încredinţează comorile Evangheliei, indiferent de numele ei pe parcursul istoriei. Faptul că deţine un adevăr teoretic, lipsit de Evanghelia lui Hristos, face ca biserica respectivă să se rezeme pe o nădejde falsă, crezând şi astăzi că este biserica adevărată a lui Dumnezeu, aşa cum pretind toate bisericile creştine protestante şi mai ales cele care respectă Sabatul!!!

Când o biserică de felul acesta, precum cea apostolică, pierde Evanghelia, atunci în mod sigur se desparte de Dumnezeu şi pierde şi Sabatul, chiar dacă face caz de respectarea lui şi mai este inclus şi ca punct de doctrină în manualul punctelor de doctrină. Doctrina nu salvează pe nimeni şi nu este neapărat indiciul bisericii lui Hristos, iar fără Evanghelia lui Hristos orice teorie, indiferent cât de întemeiată pe Scripturi poate fi, este totuna cu nimic. Numai Evanghelia în care se regăseşte Sabatul lui Dumnezeu, ca putere creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare pentru suflet, al cărei semn este ziua a şaptea, numai ea face dintr-un om şi dintr-o biserică, omul şi biserica lui Hristos!!! Orice altceva în afara Evangheliei, care conferă putere şi autoritate oricărui adevăr descoperit de Dumnezeu, este o contrafacere crasă, o minciună satanică.

Mai departe, aş dori să vedem câtă dreptate are papalitatea când afirmă că semnul puterii ei este duminica, atunci când are în vedere practica protestantă de închinare în ziua duminicii!!! "Dar fiindcă sâmbăta, nu duminica, este specificată în Biblie, nu este curios că necatolicii care pretind că-şi trag religia direct din Biblie şi nu de la biserică, păzesc duminica în locul sâmbetei? Da, desigur, este inconsecvenţă, dar această schimbare a fost făcută cu aproape cincisprezce veacuri mai înainte ca protestantismul să se nască, iar la vremea aceea obiceiul era îndeobşte păstrat. Ei au continuat obiceiul chiar dacă se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe un text explicit din Biblie. Această păzire rămâne un amintitor al bisericii mamă din care s-au rupt toate sectele necatolice - asemenea unui flăcău care fuge departe de căminul lui, dar care poartă în buzunarul său o imagine cu chipul mamei sale sau o şuviţă din părul ei." The Faith of Millions, pag. 543, 544. John A. O'Brien.

Concluzia firească la tot ce am scris este că papalitatea a instituit o altă zi de închinare, ca semn al autorităţii ei, care provine de la Satana, o zi numită de Scripturi şi semnul fiarei, întrucât, după câte vom vedea, papalitatea este înfăţişată prin chipul unei fiare care înglobează toate caracteristicile şi caracterul, spiritul şi metodele de lucru al predecesoarelor ei, cele patru mari imperii mondiale. Pe deasupra, mai este ajutată, cum nimeni altcineva nu a mai făcut-o în felul acesta, de o altă fiară care intră şi ea sub acelaşi semn!!! Dar despre acest aspect voi vorbi în episodul următor.

Semnul fiarei

Sabatul constituie temelia şi esenţa închinării divine, a adevăratei închinări în duh şi în adevăr, cum spune Hristos. Ceea ce nu ştiu oamenii şi mai ales creştinătatea este că, dacă Sabatul ar fi fost onorat aşa cum cere Dumnezeu, cu alte cuvinte, dacă oamenii ar fi rămas ascultători de El permanent, atunci nu ar fi existat niciodată idolatrie şi necredinţă pe pământ şi nici o sumedenie de biserici care pretind fiecare că sunt biserica lui Dumnezeu sau biserica adevărată!! "Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile şi afecţiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi al închinării şi niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 11.

Am înţeles, de asemenea, că modul lui Dumnezeu de lucru este marcat totdeauna prin parafa sau semnul Său special, care atestă că Dumnezeu este Creatorul şi, deci, că El există ca Persoană reală, acest semn fiind Sabatul sau ziua a şaptea a săptămânii. Acesta este semnul prin care se arată că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că modul Său de lucru rămâne permanent acelaşi în toate timpurile. Deci, simbolul puterii Sale creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare a fost, este şi va fi Sabatul zilei a şaptea. În felul acesta, Dumnezeu se prezintă omului ca fiind Cel ce este şi există prin Sine însuşi, Sabatul arătând spre caracterul Lui plin de iubire.

Însă, cum se face că Sabatul nu este la loc de cinste în biserica creştină, deşi pretinde că este creştină? Mai înainte de a răspunde, aş dori să subliniez faptul că adevăratul creştin este creştin doar dacă are Sabatul lui Dumnezeu în inimă şi în spirit şi arată aceasta în închinare prin respectarea zilei a şaptea a săptămânii!!! Nimeni să nu-şi închipuie că este creştin dacă nu are puterea creatoare a lui Dumnezeu în el însuşi, dacă nu este plin de neprihănirea lui Hristos şi Duhul Sfânt!!!

Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus este nevoie să mergem la cauza acestei uriaşe probleme. Spuneam că Legea lui Dumnezeu este legea sfântă a libertăţii şi că orice fiinţă creată de Dumnezeu este cu adevărat liberă doar dacă se exprimă în cadrul acestei legi. Însă s-a găsit unul care a pervertit această libertate, fapt care l-a condus la călcarea legii sfinte. Desigur, acesta a fost Lucifer. El a ales să încalce principiile neprihănirii cuprinse în chiar legea lui Dumnezeu. Când a ajuns în afara cadrului legii, atunci a văzut în Dumnezeu şi în semenii săi un potenţial pericol! Pierzându-l pe Dumnezeu, a pierdut şi Sabatul şi închinarea adevărată! Apoi a trecut la denaturarea caracterului Aceluia care i-a dat viaţă.

Cine încalcă un singur precept al legii morale a lui Dumnezeu trebuie să ştie că, de fapt, încalcă întreaga lege. "Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate." Iacov 2,10. Potrivit acestui principiu, atunci putem spune cu certitudine că cine nu are Evanghelia lui Hristos, nu are şi nu se poate bucura cu adevărat niciodată de Sabatul lui Hristos!!! Revenind la Lucifer, el este prima fiinţă din Univers care a atentat la principiile legii morale, fapt care avea să-l conducă în cele din urmă la răzvrătire făţişă şi chiar la alungarea Sa din cer, împreună cu toţi acoliţii săi.

Prin urmare, răzvrătirea sa a fost îndreptată împotriva legii lui Dumnezeu pe care dorea să o desfiinţeze, susţinând că a fost concepută să îngrădească libertatea gândirii şi libertatea de exprimare. Aşa că el dorea să reformeze cerul prin introducerea unui sistem de conducere fără nici un fel de lege. Credea şi susţinea că mintea îngerilor este suficient de bună pentru a se conduce singură fără un ghid precum legea lui Dumnezeu. Pentru ca tot Universul inteligent să înţeleagă ce stă la baza răscoalei lui Lucifer, Dumnezeu i-a acordat suficient timp acestuia să-şi desfăşoare toate principiile, pentru a arăta ce beneficii ar putea aduce fiinţelor inteligente.

Primul lucru pe care l-a făcut Lucifer, alias Satana, după ce a fost alungat din cer, a fost să ispitească pe om să încalce chiar legea lui Dumnezeu! Nimeni nu ar putea păcătui împotriva lui Dumnezeu dacă nu ar încălca legea Sa!!! Aşa că ţinta lui Satana a fost să-l amăgească pe Adam să încalce principiul ascultării, principiu care se regăseşte în neprihănirea lui Dumnezeu din lege. Ascultarea şi iubirea sunt temelia neprihănirii! Aşa că răscoala din cer s-a repetat pe pământ, prin încălcarea sfintei legi morale, adică a libertăţii în neprihănire!!

     "Încă de la începutul marii lupte din ceruri, scopul lui Satana a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să-i amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar rezultatul va fi în cele din urmă acelaşi. Cine calcă >o singură poruncă< arată dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el devine >vinovat de toate< (Iacov 2,10)." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 1.

Nu a fost necesar şi nu este necesar niciodată ca Satana să depună efortul de a-l amăgi pe om să încalce legea lui Dumnezeu prin a-l determina să fure sau să ucidă, de exemplu, fiindcă aceste lucruri au intrat deja în firea omului odată cu căderea în păcat!!! Ceea ce a urmărit, în schimb, Satana a fost să-l conducă pe Adam să piardă Sabatul, adică principiul ascultării care stă la baza neprihănirii!! Cu alte cuvinte, a urmărit să-l despartă pe Adam de Dumnezeu, prin neascultare, ştiind că dacă Adam îl pierde pe Dumnezeu va pierde totodată şi neprihănirea interioară sau starea lui de sfinţenie, care este totuna cu Sabatul lui Dumnezeu. Odată despărţit de Dumnezeu, pentru Adam ziua a şaptea nu mai putea avea nici o semnificaţie!!! Dar, din fericire, Adam şi Eva s-au căit de păcatul lor, iar Sabatul a fost reinstaurat la locul lui în mintea lor dar şi ca zi, de monument de aducere aminte a puterii lui Dumnezeu.

Ceea ce încerc să fac prin cele spuse mai sus este de a arăta spre modul de lucru al diavolului, căci şi el are un mod de lucru întocmai după cum şi Dumnezeu are unul. Ca şi Dumnezeu, şi Satana este neabătut în felul său de a lucra, ştiind că aceasta este cea mai vicleană cale de a amăgi oamenii pentru a-i trage de partea sa în marea luptă. Nici el nu-şi schimbă căile de lucru în amăgirea oamenilor. Prin urmare, ţinta sa primordială este să-l determine pe om să încalce legea lui Dumnezeu, şi nu numai atât, ci, prin nimicirea poruncii a patra din decalog, să-l şteargă pe Dumnezeu cu totul din mintea oamenilor!!!

De reţinut că ascultarea de Dumnezeu şi de legea Sa înseamnă a avea neprihănirea Lui în inimă şi, deci, a avea implicit Sabatul sfânt, pentru care ziua a şaptea, numită tot Sabat, dă mărturie şi este un simbol!!! Fără principiul Sabatului oamenii nu se pot reţine de a face cele mai mari rele cu putinţă, şi este şi motivul principal pentru care există atâtea biserici divergente în punctele lor de doctrină. Dacă Satana dorea să producă cel mai mare rău posibil omului, atunci acesta era să scoată din decalog amintitorul sau parafa lui Dumnezeu care face trimitere la starea de sfinţenie a omului în Eden şi a puterii creatoare a lui Dumnezeu, şi înlocuirea lui cu o contrafacere, cu un fals!

"Pentru a-l şterge pe Dumnezeu din mintea oamenilor, Satana tinde să nimicească acest mare monument de aducere aminte. Dacă oamenii ajung să-l uite pe Creatorul lor, atunci nu vor mai face nici un efort pentru a rezista puterii răului şi Satana este sigur de prada sa." Patriarhi şi profeţi, cap. Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii, par. 17.

Ceea ce mai trebuie să ştim este faptul că principiul neascultării sau neascultarea în sine este rodul călcării legii lui Dumnezeu. Orice om care nu are Sabatul lui Dumnezeu, este un călcător al Legii Sale, chiar dacă este creştin botezat în nu ştiu ce biserică!!! Prin urmare, "de la începutul marii lupte a fost planul lui Satana de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu şi de a incita la răzvrătire împotriva Legii Sale..." Patriarhi şi profeţi, cap. Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii, par. 23.

Dacă modul lui Dumnezeu de lucru este să-şi pună parafa asupra celor înfăptuite printr-o zi de odihnă, aceasta fiind simbolul sfinţeniei Sale şi a puterii Sale creatoare, atunci tot aşa şi modul de lucru al lui Satana este să-şi pună parafa asupra tuturor lucrărilor sale nelegiuite, printr-o zi pe care i-a păcălit pe oameni să o numească tot zi de odihnă!!! Trebuie să ştim şi să fim bine încredinţaţi că tot ceea ce face Satana, dacă avem în vedere modul lui de lucru, este o contrafacere a lucrării lui Dumnezeu!!! De ce astfel? Pentru că este singura modalitate prin care poate ţine în robie şi în neştiinţă oamenii, făcându-i să creadă că Dumnezeu a schimbat ziua Lui de odihnă cu o alta, când de fapt el a făcut-o prin cel mai fidel instrument omenesc pe care l-a avut vreodată pe pământ: papalitatea!!!

Singurul semn vizibil care îi ajută pe oameni să accepte şi să creadă că Dumnezeu este Creatorul, Sabatul zilei a şaptea, trebuia schimbat prin alt semn cu ajutorul autorităţii omeneşti, fiindcă parafa sa, a diavolului, totdeauna este pusă prin agentul uman, prin autoritatea omenească. Dacă Satana a reuşit vreodată să producă cea mai mare pagubă omenirii, atunci aceasta se datorează atacului lui susţinut împotriva zilei a şaptea, Sabatul, şi schimbarea acestuia cu ziua întâi a săptămânii. "La început, Dumnezeu a dat Legea Sa omenirii ca mijloc de a obţine fericirea şi viaţa veşnică. Singura nădejde a lui Satana - de a zădărnici planul lui Dumnezeu este să-i ducă pe bărbaţi şi pe femei la neascultarea de Lege; şi efortul lui continuu a fost şi este să prezinte denaturat învăţămintele ei şi să-i micşoreze importanţa. Lovitura lui principală a fost şi este încercarea de a schimba Legea, astfel ca oamenii să calce preceptele ei, pretinzând că ascultă de ea." Profeţi şi regi, cap. În duhul şi puterea lui Ilie, par. 3.

În cuvintele care urmează sunt descrise cel mai bine planul şi acţiunile vrăjmaşului legii lui Dumnezeu, Satana, şi este arătat de asemenea şi instrumentul prin care a schimbat porunca a patra a decalogului:

     "În dispensaţiunea creştină, marele vrăjmaş al fericirii omului a făcut din Sabatul poruncii a patra o ţintă deosebită de atac. Satana spune: Voi lucra împotriva planului lui Dumnezeu. Voi împuternici pe urmaşii mei să dea la o parte memorialul lui Dumnezeu - Sabatul zilei a şaptea. În felul acesta, voi arăta lumii că ziua sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu a fost schimbată. Ziua aceea nu va mai trăi în minţile oamenilor. Voi şterge amintirea ei. Voi aşeza în locul ei o zi care nu poartă pecetea lui Dumnezeu, o zi care nu poate fi un semn între Dumnezeu şi poporul Său. Voi face ca aceia care acceptă ziua aceasta să pună asupra ei sfinţenia pe care Dumnezeu a aşezat-o asupra zilei a şaptea.
     Prin vicarul meu, mă voi înălţa pe mine. Ziua întâi va fi preamărită, iar lumea protestantă va primi acest sabat fals ca fiind autentic. Prin nepăzirea Sabatului pe care Dumnezeu l-a instituit, voi arunca dispreţ asupra Legii Sale. Cuvintele >Un semn între Mine şi voi şi urmaşii voştri< le voi face să fie folosite în favoarea sabatului meu.
     În felul acesta lumea va deveni a mea. Eu voi fi conducătorul pământului, prinţul lumii. Voi stăpâni minţile sub puterea mea în aşa fel încât Sabatul lui Dumnezeu nu va fi o ţintă specială de dispreţ. Un semn?! Voi face din păzirea zilei a şaptea un semn al necredincioşiei faţă de autorităţile pământeşti. Legile omeneşti vor fi făcute atât de aspre, încât bărbaţii şi femeile nu vor îndrăzni să păzească Sabatul zilei a şaptea. De frica lipsei de hrană şi îmbrăcăminte se vor uni cu lumea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Pământul va fi cu totul sub stăpânirea mea!" Profeţi şi regi, cap. În duhul şi puterea lui Ilie, par. 14-16.

Un sabat fals presupune deja o închinare falsă, care nu poate fi niciodată în duh şi în adevăr!!! Lumea încă nu cunoaşte acest lucru, dar vine vremea când i se va face cunoscut oricărui om de pe pământ care este adevăratul Sabat şi ce implică acesta. Ceea ce doresc să accentuez este că ziua a şaptea, semnul cel veşnic care-l indică pe Dumnezeu drept Creatorul tuturor lucrurilor, nu va fi niciodată adevăratul semn prin care sunt deosebiţi copii adevăraţi ai lui Hristos, cât vreme neascultarea şi mândria caracterizează viaţa celui ce se pretinde închinător al lui Iahweh şi respectă ziua de Sabat!!! Sunt mulţi adevăraţi creştini în lume, în biserica creştină, şi chiar şi în afara ei, care sunt copiii lui Dumnezeu ce au Sabatul Lui în inimă, chiar dacă nu ştiu că ziua a şaptea este adevărata zi de odihnă!!! Ei au experienţa naşterii din nou, au neprihănirea lui Dumnezeu în suflet şi trăiesc după toată lumina pe care o au astăzi. Ei pot să respecte duminica drept zi de închinare sau oricare altă zi a săptămânii, dar, cu toate acestea, ei sunt copiii iubiţi ai lui Dumnezeu.

Ei, astăzi, respectă o zi despre care nu ştiu că este semnul autorităţii omeneşti, dar când vine vremea să afle că adevărata zi de odihnă este Sabatul zilei a şaptea, ei vor renunţa cu toată convingerea la ziua cea falsă de închinare şi vor respecta din inimă ziua lui Hristos, Sabatul zilei a şaptea. Ei vor putea face acest lucru fiindcă principiul ascultării marchează întreaga lor viaţă şi nu se dau înapoi de la nimic ca să asculte de tot ce le face cunoscut Dumnezeu.

Mulţi probabil se întreabă de ce marii reformatori nu au ştiut că Sabatul este adevărata zi de închinare. Sau dacă au aflat de ce nu au respectat-o. Răspunsul este foarte simplu. Sabatul, ca zi, nu a constituit un test al credinţei lor la vremea aceea, întrucât după căderea bisericii apostolice în negura idolatriei sau apostaziei, fapt care a dus la apariţia papalităţii, o negură mare spirituală a cuprins întreaga lume. Acest întuneric a marcat profund mintea umană, ceea ce a făcut ca marile adevăruri ale Evangheliei să fie pierdute sau amestecate cu multe teorii greşite idolatre. Pentru a scăpa de acest întuneric, Dumnezeu a oferit minţii reformatorilor, şi este valabil şi pentru aceia care au trăit înaintea lor şi care au rămas fideli brumei de adevăr care mai rămăsese cumva nealterat de apostazie, lumină atât cât au fost în stare să o accepte. De aceea, Dumnezeu a mers în ritm, în pas cu capacitatea de asimilare a minţii acelor oameni la vremea aceea.

Cu toate acestea, toţi reformatorii şi adevăraţii creştini neştiuţi din vremea respectivă au avut Sabatul în inima lor, fiindcă au primit naşterea din nou pe baza acelor adevăruri pe care Dumnezeu începuse să le descopere minţii lor din nou, mai cu seamă cel privitor la neprihănirea care se capătă doar prin credinţă. Ei aveau în ei prezenţa Duhului Sfânt şi puterea harului divin, chiar dacă păzeau mai departe o zi falsă de închinare. Trebuie să nu uităm niciodată că Dumnezeu se uită la inima omului. Prin urmare, toţi aceşti oameni au fost păzitori ai Sabatului în inimă şi în spirit, iar închinarea lor a fost acceptată de Dumnezeu. Hristos nu a avut în vedere la vremea aceea să le descopere legătura care există între puterea Sa creatoare şi Sabatul zilei a şaptea, ci obiectivul Său a fost să-i plasesze pe o platformă sigură pe care să poată construi o biserică solidă, ce urma să primească tot mai multă lumină!!!

Această lumină mai mare urma să fie revărsată o dată cu începerea slujirii lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Abia atunci Sabatul urma să fie redescoperit şi repus la locul lui de drept pentru toţi cei care aveau să primească această lumină preţioasă. Din momentul acela Sabatul urma să fie şi va fi testul pentru credinţa şi ascultarea oricărui om care doreşte mântuirea, potrivit căii lui Dumnezeu. "Am văzut că testul de acum legat de Sabat nu putea veni până când nu se isprăvea mijlocirea lui Isus din Sfânta şi până nu trecea dincolo de cea de-a doua perdea; de aceea, creştinii care au adormit înainte ca uşa să fie deschisă către Sfânta Sfintelor, când a luat sfârşit strigătul de la miezul nopţii, în cea de-a şaptea lună din 1844, şi care nu au ţinut adevăratul Sabat, acum se odihnesc în nădejde; căci ei nu au avut lumina şi testul legat de Sabat, pe care le avem noi acum, de când a fost deschisă acea uşă. Am văzut că Satana îi ispitea în acest punct pe unii din poporul lui Dumnezeu. Întrucât atât de mulţi creştini veritabili au adormit în triumful credinţei şi nu au păzit adevăratul Sabat, ei se îndoiau că acesta ar fi un test pentru noi acum." Scrieri timpurii, cap. Uşa deschisă şi cea închisă, par. 3.

Pe acelaşi principiu merge Dumnezeu şi astăzi faţă de toţi aceia care, deşi au naşterea din nou, continuă să respecte o altă zi de închinare. Mulţi dintre ei se unesc cu bisericile care proclamă ca zi de închinare şi de odihnă Sabatul zilei a şaptea, dar vine ziua când Dumnezeu îşi ia comoara şi o va aduce în staulul Său!! Voi continua mai departe cu semnul fiarei şi apoi cu numărul numelui ei: 666.

Hristos şi Sabatul

Nu-i de mirare că închinătorii adevăraţi sunt caracterizaţi de Sabatul lui Dumnezeu. Ei sunt nepreţuiţi în ochii lui Dumnezeu întrucât au acceptat semnul veşnic al lui Dumnezeu, Sabatul zilei a şaptea, ca fiind semnul despărţirii lor de toate formele de idolatrie şi, mai presus de orice, de căile omeneşti sau de căile sabiei prin care omul caută să clădească împărăţia lui Dumnezeu!! De altfel, aceşti copii preţioşi ai lui Dumnezeu nu fac altceva decât să urmeze modelul divin, expus în viaţa şi învăţăturile Dascălului lor, Isus Hristos.

Isus, ca om, a fost un adevărat închinător al lui Dumnezeu. Principiul Sabatului caracteriza viaţa şi închinarea Sa. Mai mult decât atât, El însuşi a declarat fără umbră de tăgadă că este Domn al Sabatului. "Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului." Matei 12,8. Cuvintele acestea exprimă mult mai mult decât gândim noi. Tot ceea ce a rostit Hristos a fost adevăr. În însăşi viaţa Lui toate rostirile Lui, tot ceea ce spunea El era probat clipă de clipă, fiindcă viaţa Lui era o mărturie continuă în favoarea a ceea ce spunea. Pur şi simplu cuvintele rostite de El erau susţinute de viaţa Sa.

Prin declaraţia de mai sus Hristos dorea să întărească un adevăr veşnic, şi anume faptul că El este Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv a zilei a şaptea, semnul care arătă cine sunt cu adevărat închinătorii Săi în această lume. Acest semn este cu adevărat semnul veşnic al lui Dumnezeu doar dacă închinătorul este sfinţit zi de zi prin harul lui Hristos, altfel oricine declară verbal că este păzitorul zilei a şaptea, dar nu are neprihănirea lui Hristos în viaţa sa, declară o minciună!!! "Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El aparţine lui Hristos, pentru că >toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El< (Ioan 1,3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creaţiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că prin puterea Lui noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: >Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc< - îi fac sfinţi (Ezechiel 20,12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, penultimul paragraf.

Hristos este Domn al Sabatului şi Conducător al adevăratei Sale biserici. Prin urmare, orice om născut din nou, care are Sabatul Lui în inimă, ziua a şaptea devenind o desfătare şi totodată semnul, indiciul închinării adevărate, nu va accepta niciodată în viaţa lui conducerea oamenilor pe tărâm religios!!! Între el şi Domnul Sabatului nu stă nici un om în ce priveşte închinarea. Acest lucru nu înseamnă deloc că un închinător adevărat al lui Iahweh va dispreţui legile statului; căci acest lucru nu este adevărat şi în ton cu Evanghelia lui Hristos. El va fi totdeauna un supus loial statului în care s-a născut, respectând toate legile în vigoare.

Însă, dacă se întâmplă ca vreo lege din statul său să intre în conflict cu legea lui Dumnezeu, care este superioară tuturor constituţiilor şi legilor de pe întreg mapamondul, atunci datoria lui este de a rămâne ascultător Tatălui său din cer, întrucât nici o instituţie pământească, prin nici o lege, nu are dreptul de a reglementa chestiuni ce ţin de conştiinţă, credinţă şi închinare!!! Când Hristos a spus că El este Domn al Sabatului, a vrut să spună că El este Domn al vieţii şi închinării celui care l-a primit în această calitate!! Că închinătorul respectiv acceptă calea lui Dumnezeu în viaţa Sa, tot aşa cum şi Domnul Sabatului a acceptat calea lui Dumnezeu în viaţa Sa. Ei bine, toţi aceşti închinători ai lui Dumnezeu, care au făcut din Hristos Conducătorul şi Domnul vieţii lor, formează cu adevărat biserica lui Hristos prin care El se manifestă în mod liber printre oameni!

În viaţa Mântuitorului a fost exprimat cel mai bine Sabatul lui Dumnezeu, şi ca putere răscumpărătoare, vindecătoare şi sfinţitoare, şi ca semn al puterii Sale creatoare! El era pur şi simplu întruchiparea adevăratei trăiri în neprihănire, ca biruitor asupra tuturor ispitelor în fiecare zi. Dacă este să merg mai departe, atunci pot afirma cu certitudine, privind la Hristos şi viaţa Lui, că Isus Hristos, Dumnezeu adevărat întrupat în mijlocul oamenilor, era Sabatul lui Dumnezeu, căci cine îl are pe Hristos, are neprihănirea lui Dumnezeu sau Sabatul sfânt, către care arată ziua a şaptea a săptămânii, sâmbăta sau Sabatul!!!

Aş dori, de asemenea, să vedem un alt aspect foarte important al ordinii în care s-a desfăşurat lucrarea creaţiei, ce-şi găseşte corespondent în viaţa şi lucrarea lui Hristos pe pământ. După efectuarea creaţiei în răstimpul celor şase zile ale săptămânii, Dumnezeu s-a odihnit a şaptea zi, pe care a declarat-o zi de odihnă pentru om, un memorial al întregii creaţii şi totodată semnul adevăraţilor aparţinători ai lui Dumnezeu prin închinarea adevărată! Când Lui Israel i s-a dat legea ca un dar divin, Dumnezeu avea să mai adauge cu privire la Sabat: "Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt... Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat". Exod 31,13.14.17.

Dumnezeu a stabilit un fapt şi, de asemenea, un principiu de călăuzire pentru toţi cei care trăiesc în dispensaţiunea Noului Testament. El a stabilit faptul că Sabatul va fi permanent un semn veşnic între El şi om. Este adevărat că în textul de mai sus se vorbeşte despre copiii lui Israel, însă adevărul este că Israelul fizic, lepădându-l pe Hristos ca temelie a mântuirii lor şi a legământului stabilit la Sinai, a fost tăiat de la toate binecuvântările prevăzute de Dumnezeu în acel legământ. Copiii lui Israel, după lepădarea evreilor ca popor favorizat, sunt toţi aceia care ascultă de legea lui Dumnezeu şi au Sabatul lui Dumnezeu în inimă. Aşadar, cuvintele declaraţiei de mai sus se aplică oricărui copil al Israelului spiritual care a devenit ascultător prin moartea lui Hristos, acceptându-l ca Sabat al vieţii sale.

Asta înseamnă că Sabatul, ca zi, va rămâne permanent un semn veşnic prin care sunt desemnaţi toţi cei care se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Cu alte cuvinte, Sabatul, ca zi, nu va fi niciodată schimbat sau desfiinţat, fiindcă este singurul indiciu vizibil prin care se arată faptul că Dumnezeu este Creatorul şi că, deci, El există!!! Este semnul lui Dumnezeu care vorbeşte despre puterea creatoare prin care a fost făcut pământul nostru şi toate lucrurile din Univers!! Dacă a fost gândit a fi un semn vizibil al puterii Sale creatoare, atunci trebuie că va rămâne un semn veşnic prin care El va reface întregul nostru sistem solar. Ziua a şaptea, Sabatul, nu va pieri niciodată, ea mărturisind pentru veşnicie în favoarea bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu. "Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. >Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.< Atâta vreme cât există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată de toţi cei ce sunt sub soare. >În fiecare Sabat<, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni >să se închine înaintea mea - zice Domnul< (Matei 5,18; Isaia 66,23)." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 7.

Prin declaraţia în care Dumnezeu specifică foarte clar că Sabatul va rămâne un semn veşnic între El şi toţi copiii Israelului spiritual, El a stabilit totodată şi un principiu de călăuzire. Mulţi se întreabă, ba alţii chiar răsuflă uşuraţi la gândul acesta, de ce în Noul Testament Hristos nu este explicit, spunând că Sabatul va rămâne în continuare ziua închinată lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, de ce nu face referire expresă la Sabat, ca o zi ce trebuie respectată şi după moartea Lui, aşa cum o face în Vechiul Testament. Pentru că în realitate nici nu era nevoie!! Odată stabilit un lucru, cu atât mai mult că a fost scris şi întipărit cu degetul Său pe o lespede de piatră, Dumnezeu nu-l mai repetă, considerând că studentul atent al Scripturii va cerceta cu maximă atenţie comorile adevărului şi îşi va da seama de felul cum lucrează Dumnezeu!! Ceea ce trebuie să reţinem este că Sabatul e pur şi simplu semnul după care ştim că Dumnezeu nu se schimbă niciodată!!!

Când ajungem să înţelegem cu adevărat că Dumnezeu nu se schimbă, atunci vom putea pricepe şi de ce El nu mai repetă un adevăr deja stabilit în Vechiul Testament. Pentru a putea înţelege cele referitoare la valabilitatea Sabatului ca zi de închinare şi în era Noului Testament, atunci trebuie să ne acomodăm cu felul în care a lucrat Dumnezeu în timpul creaţiei, întrucât lucrarea creaţiei avea să se repete prin lucrarea răscumpărării!!! Nu vorbim din punct de vedere al numărului zilelor, căci e clar ca lumina zilei că Hristos nu a înfăptuit mântuirea noastră, prin moartea Sa, într-un răstimp de şase zile. Ci vom vorbi din punct de vedere al modului de lucru aşa cum l-a stabilit în lucrarea de început a creaţiei acestui pământ.

Actul creării lumii noastre şi inclusiv a omului, a fost un act creator pe care numai Dumnezeu îl putea face. După ce a finalizat propria creaţie, în ziua a şaptea s-a odihnit, stabilind-o pentru totdeauna ca zi de închinare. Înfăptuitorul creaţiei, care totodată avea să se şi odihnească de toate lucrările Lui, a fost Isus Hristos. Ei bine, această modalitate de lucru trebuie să o vedem şi în lucrarea răscumpărării noastre şi mai ales în învierea lui Hristos. Acelaşi Domn al creaţiei şi al Sabatului, care a creat tot ce vedem, a fost prezent şi în lucrarea răscumpărării. Întruparea lui Hristos a fost un act creator al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, tot aşa cum Adam a fost actul creator al lui Hristos. Naşterea lui Hristos a fost în sine un act creator, întrucât Iosif nu a participat cu nimic în această lucrare a zămislirii Mântuitorului.

În timp ce lucrarea creaţiei s-a desfăşurat într-un mod liniştit, lucrarea mântuirii noastre urma să se desfăşoare nemaipomenit de anevoios, dar fiind faptul că Satana i-a stat împotrivă lui Hristos clipă de clipă!!! În joc era mântuirea omului şi salvarea planetei noastre. Pentru a înfăptui această lucrare de răscumpărare, Mântuitorul a folosit aceeaşi putere creatoare, dar nu în mod direct, ca în timpul creaţiei, ci indirect, prin intermediul Duhului Sfânt şi a îngerilor care au lucrat toate minunile făcute de El. El trebuia să se manifeste ca un om care nu are nimic ca să scape de ispite. Aşa că trebuia să se manifeste tot timpul ca un om, ca mine şi ca tine care nu dispunem de putere creatoare inerentă pentru a scăpa de ispitele vrăjmaşului.

Minunile respective, indiferent de natura lor, aveau loc doar dacă persoana respectivă, nevoiaşă, dădea dovadă de credinţă vie! În felul acesta, prin credinţa lui, arăta că acceptă să devină un alt om sau măcar să fie vindecat din punct de vedere fizic, cum a fost cazul celor nouă leproşi care nu au fost tămăduiţi şi sufleteşte. Ei au fost vindecaţi datorită credinţei celui de-al zecelea lepros, şi acela un samaritean. Hristos venise în lume ca Lumină a lumii, deci ca viaţă pentru cei care doreau mântuirea. Hristos ştia că singura posibilitate de mântuire a oamenilor este să moară pentru ei. Aşa că drumul Său trebuia să fie o cruce grea, iar moartea tot pe o cruce.

În cele din urmă, Hristos a ajuns să moară în ziua pregătirii, cu puţin timp înainte de apusul soarelui, cam în jurul orei trei, trei şi ceva în după-amiaza acelei zile. Ziua pregătirii era totdeauna ziua de vineri, căci aceasta se numea la evrei ziua pregătirii, pentru că în această zi toţi evreii trebuiau să se pregătească în vederea Sabatului. Interesant este faptul că, în ziua a şasea, Hristos l-a creat pe Adam din ţărâna pământului, după care i-a dat viaţă, suflând în nările lui suflare de viaţă. În mod asemănător, tot în ziua de vineri sau Ziua pregătirii, Hristos avea să-şi dea viaţa pentru salvarea omenirii, care era moartă în păcatele şi fărădelegile ei, tot aşa cum Adam era doar un cadavru fără viaţă, înainte de a i se da viaţă!!!

Hristos practic repetă lucrarea creaţiei Sale prin cea de răscumpărare din păcat, dacă ne gândim la modul Său de lucru, care-i este propriu. Apoi, după ce a murit, potrivit Scripturilor, Hristos se odihneşte în mormânt în cursul întregii zile de Sabat, tot aşa cum s-a odihnit de toate lucrările Lui la sfârşitul creaţiei!!! Prin moartea Sa, El adevereşte că Sabatul va sta în picioare ca zi de închinare cât va trăi Dumnezeu. Pecetea acestei realităţi este însăşi moartea Mântuitorului, care arată că: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile". Matei 5,17.18.

Adevărul este că în Sabatul lui Dumnezeu sunt cuprinse toate principiile legii Sale, căci Sabatul Lui este însăşi neprihănirea şi sfinţenia Sa, este chiar caracterul lui Hristos care este oferit în dar tuturor celor ce doresc să fie ascultători întru mântuire!!! Iar ziua a şaptea trebuie să fie o mărturie şi un semn al acestei realităţi pentru sufletul scăpat din păcat!!! De aceea, Hristos a pomenit de toată legea în care este cuprins şi Sabatul Său, ziua care arată şi către domeniul stăpânirii lui Dumnezeu, nu numai Universul, ci şi mintea umană salvată din păcat. Ne amintim, şi nu trebuie să uităm niciodată, că stăpânirea lui Dumnezeu este doar stăpânirea care se face doar prin iubire!!

Mai există un fapt care atestă o realitate extraordinară. Învierea lui Hristos este o mărturie elocventă în favoarea Sabatului şi nu în favoarea duminicii!!! Sabatul este semnul căii lui Dumnezeu de mântuire din păcat, iar învierea lui Hristos stă ca dovadă că mântuirea noastră a început să devină efectivă, să intre în vigoare începând cu primele clipe ale învierii Sale!!! Ne amintim că în chiar prima zi a creaţiei divine, Hristos a făcut să existe lumina, prin Duhul Sfânt. Ea în sine este viaţă, căci fără lumină nimic nu poate creşte, nu se poate dezvolta, totul ar fi moarte. Prin lumină a început procesul creaţiei, şi tot prin lumină trebuia să înceapă şi procesul sau lucrarea ispăşirii omului până la a doua venire a lui Hristos!!!

Hristos este Lumina lumii, iar dacă El n-ar fi înviat, atunci nici mântuirea noastră nu ar fi fost posibilă, căci nu ar mai fi fost realizată, întrucât fără un Mare Preot înviat care să administreze sângele Său în favoarea păcătosului în sanctuarul ceresc, nu poate fi vorba de salvare!! După cum Sabatul a fost instituit ca semn de aducere aminte a ceea ce Dumnezeu a săvârşit în cele şase zile, arătând în felul acesta spre puterea Sa creatoare, tot astfel Sabatul a fost întărit mai departe, prin moartea şi învierea lui Hristos, ca semn de aducere aminte a ceea ce El a săvârşit pe pământ în vederea mântuirii oamenilor!!! Hristos trebuia adus la viaţă, în prima zi a săptămânii, pentru a începe lucrarea ispăşirii noastre în sanctuarul de sus, tot aşa cum El a trebuit să aducă la existenţă lumina în prima zi a săptămânii, prima Sa zi de lucru!!!

Astfel, urmează să concluzionăm că modalitatea de lucru a lui Hristos în procesul creaţiei se repetă practic şi este aceeaşi în lucrarea mântuirii noastre. După cum în prima creaţie El şi-a sfârşit lucrarea în ziua a şasea a săptămânii, iar în ziua a şaptea s-a odihnit, tot astfel a procedat şi în lucrarea de răscumpărare: în ziua a şasea şi-a încheiat lucrarea, iar în ziua a şaptea s-a odihnit în mormânt. După cum în prima zi a creaţiei şi-a început lucrarea, tot astfel în prima zi a săptămânii, ziua învierii, Hristos avea să-şi înceapă lucrarea de ispăşire pentru oameni!!! Având în vedere această realitate, putem afirma cu certitudine că Sabatul este legat de lucrarea mântuirii tot la fel cum a fost legat şi de lucrarea creaţiei!!! Asta ne descoperă de ce Hristos nu a trebuit să repete în cuvinte despre perpetuitatea Sabatului în era Noului Testament, aşa cum a făcut în Vechiul Testament. El nu repetă tot timpul principiile Sale, ci ne lasă pe noi să facem aplicaţia lor, după ce ajungem să-l cunoaştem pe Cel ce nu se schimbă.

Cine înţelege modelul de lucru al lui Dumnezeu, va înţelege şi de ce Sabatul este mai departe absolut obligatoriu. Numai simplul fapt că Dumnezeu nu se schimbă şi că ce a afirmat stă în picioare, indiferent ce se întâmplă, ar trebui să fie îndeajuns pentru edificarea unei minţi sincere şi cercetătoare. Pur şi simplu Dumnezeu nu se schimbă. Pe de altă parte, Sabatul constituie un test real pentru toţi aceia care doresc mântuirea cu toată inima; de aceea nu mai trebuie amintit explicit în Noul Testament!!! Mântuirea omului nu se poate face în afara cadrului legii morale şi sfinte a lui Hristos şi nici fără Sabatul lui Dumnezeu!!! De fapt, legea lui Dumnezeu nu ar fi lege dacă nu ar exista Sabatul!!!

     "Domnul mai zice: >Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L... atunci te vei putea desfăta în Domnul< (Isaia 58,13.14). Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzând pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: >Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă< (Matei 11,28)." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, ultimul paragraf.

Evanghelia şi Sabatul

Sabatul lui Dumnezeu este ascuns în interiorul zilei a şaptea numai atunci când Dumnezeu este prezent în ea!!! Iar acest Sabat este odihna sfinţeniei Sale, care este căpătată doar prin intermediul puterii răscumpărătoare a Mântuitorului! Puterea răscumpărătoare a lui Hristos este totuna cu puterea Sa creatoare, doar că ţelul ei este salvarea din păcat sau recrearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, ziua a şaptea este în acest caz simbolul sau semnul puterii creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu! Numai cine beneficiază, prin credinţă vie, de această putere a mântuirii se bucură pe deplin de Sabatul lui Dumnezeu.

     "Sabatul este un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare; el arată către Dumnezeu ca izvor al vieţii şi cunoaşterii; aduce aminte de slava de la început a omului şi dă astfel mărturie despre scopul lui Dumnezeu de a recrea în noi propriul Său chip... Sabatul este memorialul puterii creatoare..." Educaţie, cap. Sabatul, par. 1, 3.

Nu trebuie să ne lăsăm niciodată păcăliţi de vreo mărturisire de credinţă care înalţă ziua a şaptea ca fiind Sabatul lui Dumnezeu, fiindcă acest lucru nu-i de ajuns! Se prea poate ca în teorie lucrurile să fie dovedite cu Scriptura; de altminteri este cel mai uşor lucru ca ziua a şaptea să fie dovedită cu Scriptura ca fiind Sabatul lui Dumnezeu. Mintea poate accepta un adevăr pe baza dovezilor care se găsesc în Scripturi. Însă, dacă Sabatul se reduce doar la ziua a şaptea, atunci s-a pierdut din vedere realitatea adevăratului Sabat. Sabatul lui Dumnezeu şi sfinţenia sunt unul şi acelaşi lucru; iar sfinţenia înseamnă desăvârşire!!! Acest Sabat sfânt trebuie să vorbească permanent despre desăvârşirea morală şi spirituală a caracterului celui care respectă şi iubeşte Sabatul lui Dumnezeu, ziua a şaptea. Numai astfel ziua a şaptea capătă conotaţia dorită de Dumnezeu.

Ziua a şaptea este doar o coajă care îmbracă un miez. Închipuiţi-vă o nucă în interiorul căreia nu se mai află miezul. La ce este bună o astfel de nucă, în ciuda aspectului ei de nucă şi în ciuda cojii ei? La nimic. Dar dacă nuca este plină de miez, atunci coaja ei îşi justifică existenţa!! Tot astfel este şi cu Sabatul. Dacă sfinţenia lui Dumnezeu nu este prezentă în inima celui care pretinde că respectă sau păzeşte ziua a şaptea, atunci acea zi, pe care el o numeşte Sabat, este totuna cu nimic! Însă, dacă omul a fost sfinţit prin harul Duhului Sfânt, adică a fost transformat prin puterea Evangheliei şi are viaţa sfântă a lui Hristos în inima sa, atunci Sabatul pe care-l respectă el este Sabatul lui Dumnezeu învelit, acoperit sau adăpostit de ziua a şaptea!!!

Puterea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu este puterea Evangheliei! La început, când Hristos a creat planeta noastră, El nu s-a folosit de o bază existentă pentru a modela o nouă planetă. El nu a procedat şi nu procedează niciodată în acest fel. El a creat planeta noastră din Sine însuşi prin rostirea cuvântului creator, un cuvânt plină de viaţă divină. Iar Duhul Sfânt este Acela care a modelat cuvântul rostit de Hristos, potrivit formei şi chipului descris de acel cuvânt rostit!! Însă, atunci când a apărut planeta noastră, totul era fără formă şi gol, la care se adăuga întunericul. Iar primul lucru pe care Hristos la întreprins a fost să creeze lumina. Abia după ce s-a ivit lumina, Dumnezeu a putut să continue procesul creaţiei în fiecare zi, timp de şase zile literale.

Totul a fost realizat prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, iar semnul sau simbolul acestei puteri colosale este Sabatul prin care Hristos a întregit creaţia Sa!!! Întreaga creaţie purta pecetea sfinţeniei şi a desăvârşirii. "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor." Geneza 1,31; 2,1. Sfinţenia trebuie să o punem în legătură cu oamenii, întrucât ea are de-a face cu natura morală şi spirituală a acestuia; iar desăvârşirea o punem în legătură cu absolut tot ce a creat atunci, la început.

Ceea ce trebuie observat este că Sabatul apare la finele întregii creaţii. Datorită acestui lucru el trebuie că este un semn care arată către tot ceea ce făcuse Dumnezeu până atunci. Cu alte cuvinte, Sabatul este marca de lucru a lui Hristos!!! Este, dacă vreţi, parafa Sa pusă asupra întregii creaţii!!! Trebuie să spun că Hristos niciodată nu lucrează altfel. De fapt, pe vremuri orice arhitect care făcea planul unei clădiri îşi punea numele pe unul din zidurile clădirii, ca amintire a faptului că acea clădire este opera sa arhitectonică. Aceasta s-a întâmplat în lucrarea creaţiei.

Dacă acesta este un model lucru stabilit de Dumnezeu, care arată către felul cum El lucrează, şi nu se dezminte, întrucât El este un Dumnezeu care nu se schimbă şi în care nu este nici o umbră de mutare sau de schimbare, atunci înseamnă că trebuie să găsim exact acelaşi model de lucru şi în lucrarea de răscumpărare! După cum pământul era fără formă şi gol, fiind plin de întuneric la început, înainte de a fi creată lumina, tot astfel este şi sufletul omului. Este plin de întuneric, fără formă şi gol de prezenţa lui Dumnezeu, căci toţi ne naştem păcătoşi, supuşi ai împărăţiei întunericului şi robi ai lui Satana. "Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi." Romani 5,19.

Când acest om, supus păcatului, fiind robul lui, ajunge să înţeleagă că este înrobit de vrăjmăşia dinăuntrul lui, prin care lucrează Satana, când se vede condamnat de legea sfântă a lui Dumnezeu şi-i face cunoscut că numai Hristos îl poate elibera, atunci se predă cu totul Lui, îi pune la dispoziţie realmente vrăjmăşia şi întunericul lui interior, voinţa şi întreaga sa fiinţă, în vederea căpătării prin credinţă a vieţii şi caracterului lui Hristos. După cum pământul a fost luminat cu lumina vieţii lui Hristos, în prima zi a creaţiei, tot astfel sufletul şi mintea acestui om pocăit ajunge să fie luminate prin Evanghelia lui Hristos, care este viaţă veşnică.

După cum întunericul din prima zi a creaţiei a ajuns să fie alungat de lumina vieţii lui Hristos, tot aşa întunericul din mintea acestui om ajunge să fie risipit de lumina slavei lui Hristos, manifestată prin Evanghelia Sa. Prin puterea creatoare şi răscumpărătoare a Evangheliei, Hristos eliberează sufletul de vrăjmăşia dinăuntru, din minte, acolo unde-şi are sediul până la eradicarea ei!! Când acest om pocăit primeşte lumina Evangheliei, care este puterea mântuitoare doar pentru aceia care cred, şi numai pentru ei, şi care l-a transformat din temelii, atunci el primeşte şi Sabatul lui Dumnezeu!!! Dacă în lucrarea creaţiei Hristos nu s-a folosit de o bază pentru a crea şi modela pământul nostru, tot astfel se petrec lucrurile şi în cadrul lucrării de răscumpărare.

Hristos nu încearcă să schimbe sau să modifice, nu încearcă să îmbunătăţească ceva în omul respectiv, mintea şi inima lui, ci El practic îl recreează doar prin puterea lui creatoare şi răscumpărătoare, prin care îl pune într-o stare după voia Lui - sfinţenia, dându-i o inimă nouă!!! "Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a naturii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt." Hristos Lumina Lumii, cap. Nicodim, par. 12.

Omul născut din nou cu adevărat este un om sfânt în acea stare, fiind introdus în şcoala reformei pentru a dezvăţa tot ce a învăţat în şcoala întunericului şi pentru învăţa împreună cu Hristos cum să trăiască la fiecare pas o viaţă de biruinţă asupra păcatului. "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har... Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică." Romani 6,14.22.

După cum Sabatul a fost pecetea şi, deci, semnul lui Dumnezeu că lucrarea creaţiei Sale era desăvârşită, iar oamenii din ea sfinţi, tot astfel Sabatul este pecetea sau semnul lui Dumnezeu că lucrarea răscumpărării, în stadiul ei de început, prin experienţa naşterii din nou, este desăvârşită, iar omul răscumpărat astfel este sfânt înaintea lui Dumnezeu!!! Un astfel de om primeşte în dar sfinţenia lui Dumnezeu sau Sabatul Său cel sfânt, adică odihna mântuirii, prin aceea că tot trecutul său păcătos a fost şters prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, iar vechea sa natură spirituală sau vrăjmăşia lui Satana, din interiorul său, a fost înlocuită cu natura lui Hristos sau caracterul Său, în care se regăsesc principiile legii sfinte. "Căci Dumnezeu, care a zis: >Să lumineze lumina din întuneric<, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi." 2Corinteni 4,6.7.

Numai în felul acesta un astfel de om poate respecta ziua a şaptea, tocmai pentru că în el se găseşte Sabatul lui Dumnezeu sau odihna mântuirii. De aceea, Hristos ne invită spunând: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară." Matei 11,28-30. Jugul lui Hristos este chiar legea Sa sfântă prin ale cărei principii vii şi puternice Hristos distruge păcatul din noi!!!

     "Sabatul dat lumii este un semn că Dumnezeu este Creator şi că El l-a sfinţit. Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care creează din nou sufletul după chipul Său. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, ea este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire înseamnă a fi în armonie cu Dumnezeu, a fi una cu El în caracter. Ea se primeşte prin ascultare de toate principiile acelea care sunt o transcriere a caracterului Lui. Iar Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din toată inima de porunca a patra, va asculta de întreaga lege. El este sfinţit prin ascultare." Mărturii, vol. 6, cap. Ţinerea Sabatului, par. 4.

"Semnul sfinţirii" nu înseamnă deloc observarea zilei a şaptea, ci înseamnă a avea Sabatul lui Dumnezeu în minte şi în inimă, adică a avea viaţa şi caracterul lui Hristos în minte. Acesta este adevăratul Sabat care dă valoare zilei a şaptea. Numai viaţa lui Hristos, care este lumină pentru cel păcătos şi este exprimată prin caracterul Său, este cu adevărat şi în sensul cel mai deplin Sabatul lui Dumnezeu!!! Iar omul care caută prin credinţă să-şi însuşească neprihănirea lui Hristos capătă Sabatul Său!! Vă rog să observaţi că în ziua a şaptea a lucrării creaţiei, atunci când pământul a fost isprăvit, Dumnezeu a fost prezent în ea!!! Spune că s-a odihnit, adică El a fost prezent acolo, în sens fizic, alături de Adam şi Eva. Prin urmare, ziua a şaptea a săptămânii este Sabat doar dacă în ea este prezent Dumnezeu. Ea este o desfătare doar pentru sufletul plin de Sabatul lui Dumnezeu, pentru sufletul în care locuieşte neprihănirea lui Hristos sau Dumnezeu în sens absolut real!!!

Având în vedere acest fapt, atunci putem spune că adevăraţii închinători ai lui Iahweh sunt doar aceşti oameni care au Sabatul, deci neprihănirea lui Hristos în ei, prin distrugerea vrăjmăşiei lui Satana, şi care ştiu să se bucure de ziua a şaptea din această perspectivă. Nici o altă zi a săptămânii nu va împărtăşi bucuria de Sabat sufletului aşa cum o face ziua a şaptea a săptămânii, atunci când omul este sfinţit prin puterea Evangheliei!!! De asemenea, Sabatul este şi semnul iubirii lui Hristos, nu numai al puterii Sale creatoare. "Deoarece El s-a odihnit în Sabat, >Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o< - a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere aminte a lucrării de creaţiune şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al iubirii Sale." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 2.

Sabatul, ca zi, este semnul iubirii Sale fiindcă iubirea lui Dumnezeu este singura cu care Hristos poate câştiga mintea omului în vederea mântuirii sale. Este semnul iubirii pentru că lui Adam Dumnezeu i-a încredinţat sau i-a pus sub stăpânire tot pământul. Aşadar, numai oamenii care beneficiază de această iubire şi se lasă încontinuu modelaţi de ea sunt oamenii care au Sabatul şi respectă ziua a şaptea. Prin urmare, pentru a sfinţi Sabatul, oamenii trebuie să fie mai întâi sfinţi, căci e cu neputinţă a fi un închinător adevărat al lui Dumnezeu fără a fi sfinţit prin puterea Sa creatoare şi răscumpărătoare!!!

     "Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 8.

Adevăratul închinător al lui Dumnezeu se deosebeşte de toată lumea creştină prin faptul că a ajuns părtaş de neprihănirea lui Hristos, prin experienţa naşterii din nou, căci neprihănirea Lui este Sabatul odihnei mântuirii, un principiu viu şi activ care dă valoare închinării sale, ceea ce face ca închinarea lui să fie în duh şi adevăr!! Acesta este ucenicul lui Hristos prin care Dumnezeu se poate manifesta cu adevărat şi în care găseşte o mare plăcere.

     "Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 27. Aşadar, ziua a şaptea a săptămânii, Sabatul, trebuie să vorbească despre puterea Evangheliei, precum şi ce a făcut aceasta în omul care a devenit ucenicul lui Hristos şi care îi aparţine lui Hristos! Astfel, el dovedeşte că Hristos este Capul său care-l sfinţeşte!!! Doar în felul acesta se dă pe faţă religia lui Hristos, Sabatul Lui punând-o în evidenţă în fiecare zi!