Puterea alegerii ca act al credinței, nu al voinței

Aproape că a devenit un fenomen prezent în anumite cercuri adventiste faptul că păcatul este privit ca o alegere. Este vorba despre alegere ca un act al voinţei personale. Aproximativ de pe la jumătatea anilor '80, s-a introdus conceptul că păcatul înseamnă alegere, o alegere voită din partea persoanei care a ajuns în situaţia sau mai bine zis la vârsta de a putea alege între bine şi rău. În momentul când o astfel de persoană alege să facă răul, adică să dea credit ispitei care conduce la păcat, din acel moment acea persoană devine păcătoasă înăuntrul ei, deci moral şi spiritual, ajungând vinovată şi condamnată de legea lui Dumnezeu.

Cei ce dau credit unei astfel de teorii au plecat de la premiza că păcatul este o alegere concretizată prin acțiuni păcătoase, rele, fiindcă aşa ar fi fost prezentată această chestiune, sau că aşa ar reieşi din scrierile celor doi credincioşi mesageri ai lui Dumnezeu, Waggoner şi Jones, care au prezentat principiile Evangheliei veşnice, în legătură cu legea în Galateni, cu cele două legăminte, cu natura umană şi divină a lui Hristos şi cu păcatul şi eliberarea de păcat, la Minneapolis, în 1888. Nu voi insista asupra acestui aspect, cu privire la cum s-a născut această idee, ci mai degrabă o voi tratata în lumina Evangheliei lui Hristos.

Deja am dovedit faptul că păcatul este o prezenţă reală în mintea omului păcătos, o forţă reală de natură spirituală sub formă de vrăjmăşie, aşa cum o numeşte pe drept apostolul Pavel, care nu se supune şi nu poate fi supusă de Dumnezeu. "Fiindcă firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. Singura alternativă este distrugerea şi dezrădăcinarea ei din suflet şi înlocuirea ei cu natura divină a Mântuitorului, chiar viaţa Lui indestructibilă, care în mod firesc trebuie să fie tot o prezenţă reală sub forma unei naturi spirituale. Un ceva rău şi ticălos, un stăpân de sclavi care ne constrângea să facem din fire lucrările păcatului, este înlocuit cu altceva bun, o putere care slujeşte voinţei noastre eliberate astfel de sub controlul lui Satana.

Să aruncăm, deci, o privire asupra implicaţiilor faptului că păcatul este sau ţine doar de alegere. Trebuie să subliniez în mod deosebit că păcatul este privit în acest fel în legătură cu omul care se naşte pe pământ, mai înainte ca acesta să devină un copil născut din nou al lui Dumnezeu. Deci, păcatul este înţeles a fi doar o chestiune de alegere, un act al voinţei pentru toţi oamenii care s-au născut pe acest pământ, înainte ca ei să devină fiii şi fiicele lui Dumnezeu prin experienţa naşterii din nou.

Dacă aceasta ar fi cu adevărat realitatea, atunci intrarea copiilor în lumea prezentă trebuie că este fără păcat înăuntrul lor, deci în sufletul lor, cu toate că moştenesc trupuri păcătoase de la părinţii lor. Ei trebuie să se poată găsi în postura lui Adam, înainte ca acesta să aleagă păcatul, deci într-o stare de sfinţenie lăuntrică, fiindcă numai din această perspectivă se poate spune că păcatul şi păcătuirea s-au născut dintr-o alegere nefericită a bietului Adam. Da, numai astfel putem spune că păcatul a invadat lumea noastră printr-o singură alegere, ca un act al voinţei, deci cu bună ştiinţă, din partea lui Adam.

     "Adam a înțeles că tovarășa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște ce le-a fost pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoștința și credincioșia față de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el și nu putea suporta gândul despărțirii. Nu putea pricepe că aceeași Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o ființă vie, frumoasă, și, din iubire pentru el, i-a dat un tovarăș, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtășească soarta ei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele șarpelui cel înțelept? Eva era în ochii lui tot așa de frumoasă și nevinovată ca și înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Nici un semn al morții nu a apărut în ființa ei și el se hotărî repede să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, par. 16.

Aşadar, Adam a păcătuit cu bună ştiinţă; pur şi simplu a ales să se împărtăşească de soarta Evei, care fusese amăgită la păcat, spre deosebire de Adam. Dacă Adam nu ar fi ales să păcătuiască, să intre în lumea pe care păcatul le-o deschidea amândurora înainte, atunci Satana nu ar fi avut cum să devină stăpânitorul acestei lumi, întrucât ea s-ar fi aflat în continuare în mâinile lui Adam, stăpânul de drept, delegat cu autoritate de stăpânire, prin dragoste, de către Dumnezeu. Eva ar fi fost distrusă prin puterea păcatului, din cauza vinovăţiei şi a condamnării din partea legii lui Dumnezeu, care cere, în primul rând, o stare de sfinţenie interioară, iar Dumnezeu ar fi creat o altă femeie pentru Adam.

Plecând de la acest aspect al problemei păcatului, atunci s-a ajuns să se creadă că păcatul nu constă în nimic altceva decât în alegere. Că noi toţi devenim păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, vinovaţi şi condamnaţi, numai atunci când alegem să păcătuim. Întrebarea logică, în acest context, este aceasta: Dacă aşa stau lucrurile, atunci în ce stare spirituală, sufletească se află copiii când se nasc? Din moment ce devenim păcătoşi condamnaţi de legea lui Dumnezeu când alegem pentru întâiaşi dată să păcătuim, atunci înseamnă că până la acel moment nu avem cum să fim păcătoşi condamnaţi de legea lui Dumnezeu. Cum legea lui Dumnezeu condamnă totdeauna şi în orice împrejurare păcatul, atunci se înţelege că suntem sfinţi pe dinăuntru, că în lumea păcatului intrăm de fapt fără păcat, doar cu nişte trupuri păcătoase, adică supuse păcatului.

Ar fi absurd să credem că ne naştem păcătoşi, dar că devenim cu adevărat păcătoşi doar când alegem întâiaşi dată să ne complacem în păcat. A alege să păcătuim la un moment dat al existenţei noastre, presupune ca un fapt logic că până atunci, în acea clipă, nu suntem păcătoşi în ochii Cerului şi că legea lui Dumnezeu nu are ce să condamne în noi. Deci, potrivit acestei teorii, trebuie să ne naştem sfinţi în sufletul nostru. Nu există altă alternativă. Este ca şi cum am spune că trebuie musai să ne găsim în situaţia lui Adam, mai înainte ca el să aleagă păcatul, deci în starea de sfinţenie şi desăvârşire morală şi spirituală, pentru ca şi noi, alegând păcatul cum a făcut el, să putem deveni păcătoşi întocmai cum a devenit el.

Ceea ce trebuie să ştim până la însuşire este faptul că Adam, în starea lui de nevinovăţie, deci lipsit de păcat şi de consecinţele acestuia asupra lui, era un om liber în Hristos, având o voinţă tot la fel de liberă de orice control din afara lui. Mă refer la un control pe bază de constrângere, prin forţă. Numai aşa se poate spune că păcatul a intrat în lumea noastră prin alegere voită, conştienţă, ca un act al unei voinţe libere să se exprime după cum voieşte. Însă, o dată ce păcatul a ajuns stăpânul omului, atunci devine limpede ca lumina zilei că şi voinţa acestuia a intrat sub controlul păcatului. Ar fi un nonsens să spunem că Adam a ales păcatul, devenind păcătos, dar că mai departe voinţa lui era liberă să aleagă pe Dumnezeu şi să se reîntoarcă la starea lui de nevinovăţie. Dacă am da credit acestei absurdităţi, atunci trebuie să mergem mai departe şi să spunem că omul, aflat în starea lui decăzută, se poate întoarce la Dumnezeu, poate reveni la starea de sfinţenie tot prin alegere, ca un act al voinţei, care nu este supusă stăpânirii şi controlului lui Satana. Şi atunci, putem conchide pe drept că jertfa lui Hristos este o inutilitate evidentă în acest context. Nu ne este de folos, de vreme ce putem să ieşim singuri de sub stăpânirea păcatului.

Când Adam a ales cu bună ştiinţă păcatul, în alegerea lui au fost cuprinşi toţi oamenii care se aflau în sămânţa lui, fără excepţie. Când el s-a predat diavolului, şi-a predat întreaga fiinţă, inclusiv voinţa, dar şi stăpânirea care i se dăduse lui de către Dumnezeu, adică stăpânirea întregii noastre planete. Mai mult, toţi urmaşii săi urmau să se nască doar în condiţia de captivi ai lui Satana. "Prin păcătuire, omul devenise un copil al răului, captivul lui Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu." The Bible Echo, 1 noiembrie 1892 - "În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi", par. 2. În acest caz, devine realmente evident că întoarcerea la Dumnezeu nu are nimic de-a face cu voinţa umană, nu este un act al voinţei umane, în sensul că putem alege nestingheriţi să facem binele, să devenim copiii lui Dumnezeu, şi asta deoarece pur şi simplu ne naştem captivi ai lui Satana. Nu există nici o putere morală în om care să-l facă în stare să redevină sfânt şi desăvârşit. Nu ne naştem cu aşa ceva. Dacă această putere morală nu o avem, atunci pe bună dreptate cum ar putea voinţa noastră să aleagă să devenim sfinţi?

Este evident pentru oricine că în lipsa acestei puteri, voinţa noastră, aflată sub control străin de noi, de la căderea lui Adam în păcat, nu poate să ne facă să alegem să păcătuim, din moment ce ne aflăm deja pe un tărâm în care este prezent păcatul, ca stăpân de sclavi, şi asta pentru că alegerea a fost deja făcută de către părintele nostru, Adam. O voinţă controlată de o altă putere ticăloasă şi tiranică, nu are cum să aleagă păcatul, fiindcă tocmai păcatul este cel ce o ţine în stăpânire! Ea face din fire exact lucrurile şi plăcerile acelei puteri. Noi nu alegem păcatul, şi asta pentru că noi deja îl înfăptuim, deja trăim în el, deja suntem supuşi lui, deja suntem sclavii lui. Ţinem minte că vorbim despre omul care nu se bucură de experienţa naşterii din nou, care n-a aflat izbăvirea din robia păcatului. Ca să putem alege să înfăptuim păcatul trebuie să ne întoarcem la starea de sfinţenie şi desăvârşire a lui Adam. Numai de pe această poziţie putem să alegem în mod concret să păcătuim cu voia noastră. Numai că noi nu ne naştem sfinţi, ci păcătoşi, fiindcă aşa a vrut să aleagă Adam. Chiar dacă nu a înţeles pe deplin sau deloc implicaţiile gestului său nesăbuit, Adam a decis în deplină cunoştinţă de cauză să se vândă pur şi simplu prinţului întunericului; "... el se hotărî repede să înfrunte consecințele."

Voinţa noastră este ţinută strâns în lanţul puterii care o domină. Cum am putea noi ca prin intermediul ei să alegem să păcătuim, de vreme ce singura noastră alternativă este păcatul şi să păcătuim, fiindcă în această condiţie ne naştem, stă în firea noastră să facem doar aşa ceva? Cum să alegem un ceva care deja este lumea noastră, îl trăim şi îl respirăm zi de zi? Prin urmare, noi nu alegem să păcătuim, ci păcătuim fără să fie nevoie să alegem, şi asta pentru că nu există nici o altă alternativă până la izbăvirea noastră din robia păcatului prin atotputernicia restauratoare a Duhului Sfânt. "Această voinţă, care formează un important factor în caracterul omului, a fost supusă, la căderea în păcat, controlului şi stăpânirii lui Satana; şi de atunci, el lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului." Mărturii, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.

Nu se poate susţine, deci, în mod raţional şi cu onestitate, că noi devenim păcătoşi doar când am ales cu bună ştiinţă să păcătuim, adică la un moment dat al vieţii noastre, nu are importanţă neapărat vârsta. Nu putem deveni păcătoşi prin alegere, ca Adam, fiindcă voinţa noastră nu este liberă ca voinţa lui. Ci noi am devenit păcătoşi, o stare care ne caracterizează pe toţi, prin prezenţa păcatului în trupurile noastre, în carnea şi sângele noastre, prin alegerea lui Adam, care şi-a pus astfel voinţa în întregime la cheremul diavolului. Ne naştem sclavi, nu liberi. Prin voinţa noastră nu putem să ajungem păcătoşi cândva, fiindcă aşa am vrut să alegem noi, dar nici să ne întoarcem la Dumnezeu, în puterea noastră. Suntem pur şi simplu robi ai păcatului, fiindcă de la căderea lui Adam în păcat, diavolul "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului". Voinţa diavolului a devenit voinţa omului, adică vrerea şi plăcerile lui şi le exprimă, prin constrângere, prin intermediul stării de sclavie în care se află bietul om, prin voinţa omului, care este total lipsită de ajutor în acest sens. Voinţa noastră este pur şi simplu voinţa lui Satana; amândouă sunt contopite într-una singură. Cum am putea alege să păcătuim în această situaţie? Noi suntem deja păcătoşi din fire, iar acest fapt nu trebuie tăgăduit, decât spre pierzarea veşnică a sufletului.

Cum scăpăm dintr-o astfel de robie greu de descris vreodată în cuvinte adecvate? Mulţi cred că printr-un singur act al voinţei; adică alegem să-i slujim lui Hristos. Aşa se vorbeşte de la prea multe amvoane. Dar dacă noi nu putem să alegem să păcătuim, fiindcă pur şi simplu ne aflăm deja în starea în care păcatul şi păcătuirea sunt mediul nostru, că orice am alege, tot păcatul va rezulta, va lua naştere, atunci, pe bună dreptate, ca robi ce suntem, cum am putea să alegem să fim ai lui Hristos? Dacă voinţa noastră este de fapt vrerea, voinţa diavolului, cum am putea să o folosim în aşa fel, încât să ne eliberăm?

Prea mulţi, atât de mulţi credincioşi sinceri în adâncul sufletului lor consideră că doar prin acţiunea voinţei omeneşti ne putem elibera de sub domnia păcatului lăuntric. Omul din Romani 7, când a înţeles spiritualitatea şi sfinţenia legii divine, a dorit să facă binele, a ales cu o voinţă determinată să înfăptuiască binele, să fie al lui Hristos. Ce a ieşit din zbaterea lui? "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine." Romani 7,15.17-20.

Alegerea de a fi ai lui Hristos şi de a face binele nu este un act al voinţei, adică acel lucru care să aparţină omului, printr-o resursă latentă a puterii voinţei de a rupe lanţurile robiei. Voinţa noastră este total lipsită de putere ca să o rupă cu păcatul. Apostolul Pavel spune cu durere: "am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac". Avea voinţă, alesese să facă binele, dar nu dispunea de puterea de a concretiza alegerea pe care voinţa sa o făcuse pentru Hristos. Acum, dacă un asemenea om, care descoperă spiritualitatea legii lui Dumnezeu şi înţelege nevoia de un Mântuitor, alege să facă binele, dar nu poate, atunci cum trebuie să fie starea celor care nu cunosc cerinţele legii lui Dumnezeu? În ce mod se poate spune că intrăm în această lume în aşa fel, încât devenim păcătoşi doar în ziua când alegem să păcătuim noi cu voia noastră? Dacă voinţa luminată de Duhul Sfânt, aflată în starea de robie, nu e-n stare să facă binele, cum ar putea ea să aleagă să înfăptuiască păcatul, din moment ce este silită să facă tocmai păcatul?

Când păcatul locuieşte în om, devine limpede că voinţa nu are nici o putere să se elibereze de acesta. De aceea, păcatul nu este o alegere, ci este puterea care ne ţine într-o robie cruntă. Nici alegerea lui Adam nu a fost păcatul, ci doar a introdus prezenţa şi starea păcatului în lumea noastră. Păcatul este eul răzvrătit şi încăpăţânat al lui Satana, sub forma unui spirit deosebit de crud şi ticălos, iar când Adam a ales cuvintele lui Satana, el practic a ales să intre în lumea ororilor specifice prezenţei şi existenţei păcatului ca forţă spirituală, aşa după cum şi este. El s-a predat unei puteri din care nu avea cum să mai iasă. Voinţa nu foloseşte la nimic în încercarea noastră de a rupe lanţurile robiei păcatului. E un fapt, un adevăr demonstrat limpede de apostolul Pavel când descrie experienţa omului din Romani 7.

Dar, atunci cum scăpăm de păcatul ca stăpân lăuntric? Este, desigur, tot o alegere, dar nu ca un act al voinţei, ci ca unul al credinţei. În acest caz, credinţa este tocmai puterea spirituală de care omul năpăstuit de păcat aduce voinţa subjugată de Satana pe tărâmul luminii, al lui Hristos. Nu vorbesc despre credinţa pe care şi demonii o au cu privire la Dumnezeu. "Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!" Iacov 2,19. De asemenea, nu vorbesc despre credinţa ca domeniu al minţii noastre, prin care noi am fost făcuţi în stare să acceptăm anumite lucruri, anumite realităţi, fără să le fi văzut vreodată, sau fără vreo demonstraţie oarecare. Le luăm ca atare şi credem că există. Această credinţă face parte din cotidianul nostru, din modul de exprimare al minţii noastre, chiar şi în condiţiile prezenţei păcatului pe pământul nostru.

Eu vorbesc aici despre puterea unei credinţe vii care ne face în stare să ne prindem de realităţile Cerului, cu toată încrederea fiinţei noastre, ca şi cum am fi fost acolo şi am văzut totul cu ochii noştri. Credinţa aceasta este exact puterea harului însuşită, este harul în acţiune asupra voinţei şi fiinţei omului care s-a predat lui Hristos. Această credinţă este darul lui Hristos, şi este putere în sine. Este singura putere care ne eliberează din robia lui Satana şi a păcatului. Cum intrăm în posesia acestei puteri colosale? Numai într-un singur fel: prin punerea voinţei noastre, care este asuprită de puterea stăpânitoare a păcatului, în mâinile sau la dispoziţia lui Hristos, care, prin jertfa Sa, este în măsură să frângă tot ce aparţine păcatului. Aceasta este o alegere, dar nu a voinţei, ci a credinţei, căci mântuirea se capătă doar prin credinţă, nu prin voinţă! "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: >Cel neprihănit va trăi prin credinţă<." Romani 1,16.17. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." Efeseni 2,8.

In Efeseni se arată limpede că mântuirea se face doar prin credinţă, o credinţă care este darul lui Dumnezeu, ca şi mântuirea de altminteri. Aceasta este credinţa mântuitoare prin care Hristos ne scapă din ghearele morţii păcatului, a stăpânirii lui. Când omul din Romani 7 a înţeles care era problema lui, că este stăpânit de ceva aflat în trupul său, de păcat, că prin exercitarea voinţei nu poate înfăptui binele pentru a fi al lui Hristos, atunci el a ales să pună la dispoziţia Mântuitorului chiar voinţa înrobită, ca să scape din lanţurile păcatului. "În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,2. Da, noi putem alege doar într-un singur fel ca să scăpăm din robia păcatului, şi anume să punem cu totul în mâinile lui Hristos factorul decident din fiinţa şi mintea noastră, adică voinţa. Prin aceasta recunoaştem că nu putem face nimic, ca un act al voinţei, să ne eliberăm din strânsoarea păcatului, şi că renunţăm cu totul la ceea ce suntem noi, pentru a fi ai lui Dumnezeu. Acceptăm pur şi simplu că Hristos este Înlocuitorul vieţii şi voinţei noastre, ca Jertfă prin care a plătit eliberarea noastră. Doar astfel se semnează actul eliberării noastre personale din robia ciudată a păcatului.

Fiindcă voinţa noastră era contopită cu cea a lui Satana, în momentul când o trecem în mâinile lui Hristos, El distruge puterea păcatului şi astfel El devine voinţa noastră, numai cu acordul nostru, căci noi n-am trecut dintr-o robie într-alta, ci din robie la libertate desăvârşită. Acesta este singurul mod de a scăpa din robia păcatului. Iar această lucrare se face doar prin credinţă goală, care este puterea prin care noi îl credem pe Dumnezeu şi în capacitatea Sa de a ne izbăvi din robia îngrozitoare a păcatului. De aceea, eliberarea noastră din această stare nenorocită, în care ne naştem, se face doar prin credinţă, când alegem să ne punem cu totul în mâinile lui Hristos, şi nu ca un act al voinţei, ca o alegere de a scăpa prin puterea noastră de păcat. Dacă eliberarea noastră ar fi prin acţiunea voinţei, prin alegere, atunci am demonstra că nu avem nevoie de Mântuitor, că stă în puterea noastră să ne salvăm singuri.

Exercitarea voinţei, dacă ar avea suficientă putere morală în ea însăşi, ar fi suficientă să ne facă liberi. Dar nu-i aşa, după cum am dovedit. Singura noastră scăpare este prin punerea voinţei noastre de partea Atotputerniciei divine, prin exercitarea credinţei, nu a voinţei. Este un act al supunerii noastre totale, prin care arătăm universului inteligent că vrem cu toată fiinţa noastră să fim ai lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu pentru totdeauna. Prin urmare, alegerea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, prin experienţa naşterii din nou, nu aparţine voinţei, ci puterii credinţei în ce poate face Mântuitorul pentru noi. Este acel ceva care ni se dă de sus când punem sau predăm voinţa noastră la dispoziţia lui Hristos. Când a avut loc această supunere plină de credinţă, atunci Dumnezeu "este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Filipeni 2,13.

Voinţa noastră a devenit liberă şi aparţine lui Hristos, căci noi trebuie să o păstrăm totdeauna în sfera ocrotirii Sale, altfel devenim iar robi ai lui Satana, dar de astă dată doar prin alegere, ca act al voinţei. Când ne naştem în această lume, ne naştem robi ai lui Satana, şi nu putem alege să înfăptuim binele cu nici un chip, dar nici nu putem să alegem păcatul, de vreme ce oricum îl înfăptuim, cu voia sau fără voia noastră. Până la eliberarea noastră din ghearele robiei, nu putem face nimic prin puterea voinţei noastre, cu excepţia păcatului, fiindcă voinţa noastră este voinţa lui Satana, şi prin ea îşi lucrează toate poftele şi plăcerile sale, adică numai păcatul cu tot ce ţine de el. Când am ajuns liberi în Hristos, abia din acest punct al timpului se poate spune pe drept că păcătuirea noastră vine în urma alegerii, ca act al voinţei. De ce astfel? Pentru că voinţa noastră este liberă, se află în mâinile lui Hristos, dar putem să o exercităm în oricare dintre cele două direcţii: neprihănirea sau păcatul.

Experienţa naşterii din nou ne introduce în şcoala sfinţirii sau a reformei, şcoală unde suntem învăţaţi să ne reformăm toate ideile, teoriile, obiceiurile şi practicile noastre greşite. În această şcoală voinţa noastră este liberă, aparţine Mântuitorului, altfel nu ar putea avea loc cu nici un chip reforma în domeniile amintite anterior. Noi abia acum putem să alegem dacă vrem să mai păcătuim sau să nu mai păcătuim. Orice păcătuire în şcoala reformei va fi un act al voinţei sau al neglijenţei de a fi veghetori treji, care sunt făcuţi în stare să evite ispitele lui Satana, cu care ne îmboldeşte până când vom muri. Astfel, păcatul este o alegere sau vine în urma alegerii, ca act al voinţei, numai după ce am fost izbăviţi de sub puterea şi controlul diavolului şi al păcatului. Nu putem vorbi cu nici un chip de păcat ca alegere, mai înainte de a deveni liberi în Hristos. Aşa ceva nu este cu putinţă şi nici nu a fost vreodată de la căderea lui Adam în păcat.

     "Este imposibil să scăpăm prin noi înșine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. >Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul<. (Iov 14,4). Căci >firea (mintea) pământească este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună<. (Romani 8,7). Educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești: toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfințire...
     Când vorbim despre credință, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credință care este cu totul deosebită de adevărata credință. Existența și puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realități pe care nici Satana și îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că >... și dracii cred ... și se înfioară<. (Iacov 2,19) Dar aceasta nu este credință. Acolo unde este nu numai credință în Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o supunere a voinței noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simțămintele îi aparțin, acolo este credință: o credință care lucrează prin iubire și care curățește ființa. Prin această credință inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu și nici nu se putea supune acum își găsește plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: >Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea<. (Psalm 119,97) Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim >după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului<. (Romani 8,1)...
     Mulți își pun întrebarea: >Cum să mă predau pe mine însumi lui Dumnezeu?< Dorești să te predai lui Dumnezeu, dar ești slab, nu ai destulă putere morală, ești rob al îndoielilor și stăpânit de obiceiurile vieții tale păcătoase. Făgăduințele și hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ți poți controla și stăpâni gândurile, impulsurile și simțămintele. Amintirea făgăduielilor nerespectate și a angajamentelor neîmplinite slăbește încrederea în propria ta sinceritate și te face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie să deznădăjduiești. Ce trebuie să înțelegi este adevărata putere a voinței. Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea ce ia hotărâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinței. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stă în puterea noastră să ne schimbăm inima și nici să predăm lui Dumnezeu simțămintele; dar putem alege să-l slujim. Putem să-I dăm voința; atunci El va lucra în noi și voința și înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. În acest fel, întreaga noastră ființă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; simțămintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
     Dorințele de bine și de sfințire sunt foarte bune. Dar dacă ne limităm numai la dorințe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulți se vor pierde, deși au sperat și au dorit să fie creștini. Ei nu ajung să-și supună voința lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevărați creștini.
     Prin dreapta folosire a voinței se poate produce o schimbare totală în viața omului. Dacă-ți supui voința lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile și stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic și astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăiești viața nouă, viața de credință." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 3; cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 18; cap. Consacrarea, ultimele trei paragrafe.

Putem conchide cu certitudine, în urma tuturor celor afirmate, că puterea alegerii, de pe urma căreia suntem făcuţi liberi în Hristos Isus, este întotdeauna un act al credinţei, credinţa fiind în acest caz puterea harului divin dat în dar omului pocăit, şi care lucrează în el voinţa lui Dumnezeu, singura în măsură să rupă lanţurile robiei păcatului. Ea nu este un act al voinţei, un act prin care ajungem liberi de păcat printr-o putere care ar locui în voinţa noastră. Ar însemna în acest caz, că am avea în voinţa noastră o putere care, la un moment dat, poate sfărâma supremaţia totală a lui Satana în noi şi asupra noastră. Păcatul survine în urma alegerii greşite din partea noastră numai când am devenit liberi în Hristos, iar în această libertate nu se nasc niciodată copiii noştri. Trebuie să reţinem pentru totdeauna că numai oamenii liberi în Hristos pot alege păcatul, nu cei aflaţi sub stăpânirea păcatului, în sclavia acestuia. Cei din urmă nu pot alege ceva ce deja sunt, ci aleg şi înfăptuiesc păcatul pentru că este în firea lor aşa ceva; este modul firesc de a ne trăi viaţa aici pe pământ. Adam a ales cel dintâi pentru noi să fim ceea ce suntem. Aceasta este Evanghelia lui Hristos, Evanghelia veşnică, ce priveşte ultimele generaţii.